Cu ce m-am ales din 2009

foto: bianca felseghi

foto: bianca felseghi

De departe cel mai plictisitor, dezamăgitor şi plat an. În ansamblu, mă puteam oricând lipsi de el. Nu m-a înălţat cu mare lucru, ci mai mult a pus nişte cărămizi la scârba resimţită vizavi de obligaţia de a-ţi trăi viaţa. Aş putea puncta nişte momente, aşa cum se fac bilanţurile la fiecare sfârşit de an, ca să vă daţi seama de ce zic.

Păi, să vedem.

Profesional. Plafonare totală, fără posibilitate de resuscitare. Da, lucrez într-un loc cu oameni faini, dar care s-au îngropat şi ei în rutină. Nu există scântei, nu există pasiune, nu există bucuria lucrului bine făcut. Suntem nişte maşini care îşi fac treaba în acelaşi ritm zilnic, ajungând să creadă că aşa trebuie să fie. Nu aşa trebuie să fie şi din acest motiv mă bate tot mai des gândul să-mi încep anul cu o demisie. Am sau n-am coaie? Vom vedea.

Sănătate. Anul în care am pus pe mine 8 kile fără să clipesc. Nu ştiu când, nu ştiu cum, nu ştiu de ce. Am ajuns să am 57 de kilograme şi nu mă simt deloc confortabil cu mine însămi. Cum niciodată nu am ţinut regim, nu am făcut sport şi nu am niciun fel de voinţă în aceste direcţii, mi-e extrem de greu să le dau jos. Şi se pun în continuare. În plus, de vreo două luni tuşesc şi nu mă mai opresc, indiferent câte siropuri beau sau pastile iau. Sfârşitul de an m-a prins cu garda jos rău de tot din acest punct de vedere, sunt bolnavă dinainte de Crăciun, aşa că “noaptea dintre ani” (urăsc această expresie de doi bani!) am decis să mi-o petrec dormind.

Părinţi. Îmbătrâniţi ca niciodată. Avem noi gene bune şi nu ne arătăm vârsta, dar anul ăsta i-a copleşit. Taică-meu a renunţat la plimbările lui zilnice pentru că nu-l mai ţin picioarele, iar maică-mea respiră din ce în ce mai greu şi oboseşte după jumătate de oră de stat în picioare. Par a se scurge văzând cu ochii, dar nu-mi face nicio plăcere să mă gândesc la ce o să urmeze. Mai bine mă fac că nu se întâmplă nimic şi am aceleaşi pretenţii de viaţă de la ei ca înainte. Sunt o nesimţită, ştiu.

Prieteni. Nu mai sunt ce erau. Sau eu nu mai sunt ce eram. Mulţi m-au dezamăgit, pe mulţi i-am dezamăgit eu. Unii dintre ei au căzut de pe piedestalul pe care îi situasem singură şi au devenit oameni banali, alţii şi-au pierdut savoarea, iar alţii s-au dovedit a fi doar de circumstanţă. Au mai fost şi din cei care s-au săturat de fiţele mele şi care nu au pierdut nimic reorientându-se spre alte zări mai calde. Puţini sunt cei care au rămas şi care mi-s dragi în continuare. A fost anul în care am constatat mai bine ca niciodată că pot trăi foarte bine singură, ba chiar îmi place chestia asta.

Social. Viaţă banală, desfăşurată între aceleaşi coordonate: Insomnia, Piaţa Muzeului, Klausen. Puţine zile şi nopţi care merită ţinute minte, mult mai puţin amuzament şi veselie ca în alţi ani, multă bârfă şi discuţii aiurea. Am avut parte şi de o întâmplare mai puţin obişnuită, când o tipă (care, de atunci, a primit oficial numele de “bătăuşa clasei”) m-a lovit intenţionat, într-o cafenea, dar acum aducându-mi aminte nici măcar nu mai îmi pasă. A fost şi asta o etapă care trebuia bifată. Ea să fie fericită.

Emoţional. Am constatat că nu mă mai pot îndrăgosti. Mărturisesc, am încercat, dar nu mi-a ieşit. Rostesc încă cuvintele “te iubesc” cu uşurinţă, parţial le şi cred, dar nu sunt ce-ar trebui să fie. E drept că am avut anul ăsta porţia mea de dezamăgire la acest capitol, dar nici pe departe nu s-a ridicat la nivelul anilor trecuţi. Îmi vine să cred că atunci mi-am epuizat tot ce era de epuizat şi de-acum gata, nu mai este loc de altceva. Ca urmare, mi-am făcut un pic de ordine în sertarele inimii şi am aşezat definitiv la domeniul “trecut” vechile iubiri. Intru liberă de orice emoţie în noul an. Om vedea ce-a fi.

Intelectual. Sună pretenţios, dar nu ştiu cum să numesc capitolul ăsta. Singurul cu +, ca să zic aşa. Am avut un an chiar foarte bun din punct de vedere al cărţilor citite, filmelor văzute, muzicilor ascultate. Bun nu în sensul de multe, ci de calitate. Iar asta a contat şi mi-a mai limpezit nişte cărări ale minţii. Impresia mea e că m-am mai şi “aşezat”, maturizat parcă. Am fost o norocoasă cumva, că mi s-au arătat nişte treburi care până acum nu mi se arătau. E loc şi de mai bine, evident, dar simt că mi-am găsit canonul. De-acum pot fi liberă în el.

Astea fiind spuse, închei bilanţul cu o piesă care mă caracterizează cumva. I intend to be independently blue… 🙂

6 thoughts on “Cu ce m-am ales din 2009

  1. La multi ani ! si An nou fericit !

    Iarta-mi arogantza, dar cred ca la bilantzul tau ai omis cel putin un lucru : la ultimul punct “Intelectual”. Si anume : anul acesta am ramas la fel de lucida, si la fel de sincera, cel putin cu mine insami.

    Altfel: nu-ti foloseste, dar sa stii ca si altii au avut un 2009 f prost…

    Sa ne vedem pe net, sanatosi !

  2. lady io: foarte mulţumesc. asemeni. să sperăm că prin urările astea.

    şamanu: apoi, să fiu sinceră e cel mai uşor. mai greu e să îmi rezolvăm problemele ivite din cauza sincerităţii. şi n-a fost foarte prost. a fost, mai degrabă, inutil. se putea şi fără 🙂

  3. Atunci noul an sa-ti aduca tot atatea bucurii cate poti duce! … Dar apropo de prieteni, nu-ti serbara ei ziua intr-un mod neasteptat?!

Leave a Reply

Your email address will not be published.