0

Text despre nimic

Am venit spre locul în care îmi beau zilnic cafeaua, Let’s coffee pe numele lui, având în minte o singură chestie – odată ajunsă, să îmi deschid laptopul şi să scriu un text pe blog. Mi-era poftă în degete, cumva. Acum că sunt aici, cu Gandalf în braţe şi cold brew tonic în cană, habar nu am ce să pun pe hârtie. Pe stradă îmi trecuseră zeci de idei prin cap: despre cât de uşor interacţionez cu necunoscuţii care nu mă interesează şi cât de greu cu cei care îmi plac, despre cum nu ştiu să-mi evaluez munca şi cât de fraieră mă simt ori de câte ori termin un proiect pe care nu am cerut cât trebuia, despre cât de gândită sunt în ultima vreme legat de ce mă aşteaptă în viitor…

Toate erau subiecte care puteau fi disecate în câte un post şi probabil, la un moment dat, o voi face. Acum însă parcă mi-aş dori să scriu ceva cu adevărat special, revelator, terapeutic, inedit, care să conteze şi să fie cum nu a mai fost scris de o grămadă de timp. Doar că mintea mea e într-un fel năclăită şi nu îmi dă liber la creat bijuterii literare. Mă lasă văd să scriu două paragrafe despre nimic şi fără să răsuflu. 🙂

De fapt, despre nimic cred că pot scrie în continuare foarte simplu. Pentru că nimic special nu se întâmplă în viaţa mea. Că am slăbit vreo patru kile fără să ştiu cum şi fără să îmi pun în minte nu cred că e atât de important să zic, deşi, dacă se dovedeşte că am ceva boală ascunsă care îmi readuce singură corpul la greutatea de acum 10 ani, probabil că va fi important să zic. Dar vom trata subiectul atunci când se va întâmpla şi sper că nu se va întâmpla.

Să revenim la nimic. Nu fac nimic deosebit cu viaţa mea. De când am rămas orfană, mai exact de la jumătatea lui noiembrie trecut, trăiesc ca într-un fel de transă. Ca şi cum lucrurile nu mi se întâmplă mie şi ca şi cum nu voi fi fără maică-mea decât o perioadă scurtă de timp. Aşa cum am mai zis, mă port de parcă ea ar fi plecată în vacanţă şi se va întoarce la un moment dat. Nu am schimbat nimic în casă, nu am aruncat sau dat din lucrurile în plus (le-am pus doar în cutii), nu îmi petrec serile prin oraş, nu chem lume la mine la masă sau la vin mai mult decât o făceam înainte, nu am one night stands cu te miri cine, nu fac nimic din ce ar face o persoană care a rămas singură şi care va fi singură multă vreme de acum înainte.

Păstrez rutina dinainte de moartea ei şi nu ştiu de ce. O fi dintr-un sistem de apărare sau o fi din lene. O fi pentru că, de fapt, nu ştiu ce vreau de la mine şi de la viaţa mea, aşa cum n-am ştiut niciodată. O fi modul în care ştiu eu să jelesc. Habar nu am. Cert e că intru în a doua jumătate a vieţii mele făcând nimic şi trăind din plin nimicul.

Nu zic că îmi place asta în mod deosebit sau e fix ce mi-am dorit de la viaţă. (de fapt, partea asta cu ce mi-am dorit eu de la viaţă merită şi ea o întreagă poveste pentru că încă nu-mi dau seama dacă vreodată mi-am dorit ceva cu subiect şi predicat de la viaţă). Dar, revenind din nou, nu sunt capabilă în acest moment să ies din nimic şi să revoluţionez ceva în jurul şi în interiorul meu. Şi mi-e teamă că nu voi fi vreodată, indiferent câte îndemânuri şi exemple îmi dă lumea din jur.

Mi-e rău sau mi-e bine, nu ştiu. E ca şi cum aş pluti într-o apă călduţă, nici prea curată, nici prea murdară, nici prea periculoasă, nici prea sigură, nici prea confortabilă, nici prea deranjantă.

Sper, totuşi, să nu mă înec.

1

Aceşti pisici numiţi Gri şi Zglob

Dacă ar fi să mă iau după vechile etichete sociale, sunt ceea ce se cheamă o fată bătrână cu pisici. Nu stau acum să analizez ideea de ”fată bătrână” (oricum nu mă simt aşa), ci vreau să vă povestesc cum e să trăieşti într-o casă cu pisici. Mai precis, cu doi motani. Un Gri şi un Zglob.

Viaţa la birou.

Pentru cei care nu ştiu, Gri a ajuns în casa mea la sfârşitul lui octombrie 2016, adus fiind de la Bucureşti. Era mic (două luni jumate), gri (evident), cu ochi aurii, şi plin de boli. Şi-a primit numele prin tragere la sorţi, pentru că nu m-am putut decide cum să-i spun. Este rasa Scottish Fold (asta presupune ca urechile lui să fie îndoite, chiar lipite de cap), dar, după ce l-am sterilizat, în semn de răzvrătire probabil, şi-a ridicat vârfurile urechilor. Doar vârfurile.

Zglob, tot Scottish Fold (da, îmi place rasa asta), a ajuns în familie în decembrie 2018. L-am luat pentru ca Gri să nu fie singur când eu lipsesc de acasă. Era şi el mic (tot două luni jumate), dar alb, cu ochi albaştri, şi sănătos, cu excepţia unei conjunctivite care pare să nu mai treacă. Am ştiu de la bun început cum îl voi boteza: cu un nume inventat de mine mai demult pentru o gelaterie. 🙂

Pe scurt, în acest moment am un pisic de doi ani jumate şi un pisic de cinci luni. Diferiţi precum uleiul şi apa. Şi o să vedeţi de ce zic asta.

***

Gri e distant şi tăcut într-un fel aristocratic. De la bun început a ştiut să-şi definească spaţiul personal şi să păstreze o anumită distanţă faţă de oameni. Nu este genul de pisic care să-ţi stea în poală, să se frece de picioarele tale sau să miaune tot timpul. Nu a căutat să se alinte pe lângă mine sau pe lângă alţii nici când era mic, nu o face nici acum. Când vrei să-l mângâi, pleacă de lângă tine, când vrei să-l iei în braţe, de cele mai multe ori te împinge cu labele în piept să-l laşi jos. Cam atât de mare e dragostea lui. 🙂

Griul.

Momentele lui de tandreţe se reduc, de fapt, la unul singur: pe la ora 7.00 dimineaţa obişnuieşte să vină lângă mine pe pernă, să-şi pună capul pe mână (sau în palma mea, după caz) şi să toarcă. Uneori îşi mai apropie discret botul de fruntea mea, ca şi când m-ar pupa. Drăgălismele astea durează cam jumătate de oră, după care pleacă în treaba lui.

Cât despre mieunat, Gri nu miaună decât într-o singură situaţie: când vrea să iasă în curte. Şi şi atunci zice un singur şi anemic ”miau”, în timp ce stă în faţa uşii. Multă vreme am crezut că-i mut. Nu miaună când îi este foame, nu miaună să se alinte, nu miaună să se găsească în treabă. Nu ştiu de ce. Probabil consideră că nu are nimic de spus, vorba unui banc.

Gri nu a fost interesat niciodată de jucării şi nici nu a alergat de nebun prin casă. A preferat cutiile, podeaua, două fotolii şi perna lui mare şi albă, pe care i-am cumpărat-o la câteva zile după ce l-am adus. Este educat, a învăţat foarte repede tot ce a trebuit să ştie, şi-a facut treburile în litiera din baie (sau în scurgerea de lângă cadă, după caz) din prima zi şi mi-a murdărit doar o singură dată covoarele, când a vomat din cauza unei boli.

Gri nu se urcă pe masa din bucătărie sau în alte locuri oarecum interzise, nu cerşeşte mâncare şi preferă întotdeauna să stea pe un scaun la masă şi să se uite la mine până găsesc de cuviinţă să îi dau ceva din ce mănânc eu. Doarme adânc, în cele mai ciudate şi contorsionate poziţii, şi sforăie mai ales noaptea. Este genul de pisic care nu se lasă periat şi spălat, dar acceptă totuşi să îi tai unghiile când e semiadormit.

Când iese afară, Gri stă fie într-un colţ al curţii (de notat că stă mereu în fund, nu pe burtă sau pe spate), fie în vizită la vecini. Nu este interesat de gard sau de săritul lui, nu vrea să se urce în pod, nu are niciun imbold de a pleca pe coclauri şi intră singur în casă când îi spun ”Hai, Gri, că vreau să închid uşa”.

***

Cu Zglob e cu totul altă poveste. Zglob e tot ce nu e Gri. E un socialist tupeist şi, în acelaşi timp, foarte afectuos. Printre primele lucruri pe care le-a făcut când a venit la noi a fost să ocupe toate, dar absolut toate, locurile preferate de Gri. O vreme a încasat bătaie pentru asta (de la Gri, bineînţeles), dar nu a cedat niciun milimetru. E genul pe care îl scoţi pe uşă afară şi îţi intră pe geam.

Zglobul.

Se caţără şi se vâră peste tot, nu contează că sunt fructiera de pe masa din bucătărie, pervazul, biblioteca, ghiveciul, spaţiul unde este ţinut coşul de gunoi sau vana din baie. Are mereu ceva de spus şi de împărtăşit. Miaună din te miri ce, fie că vrea să se urce alături de tine oriunde te aşezi, fie că vrea mâncare, fie că îl mângâi, fie doar să se găsească în treabă. El crede că totul se împarte frăţeşte, noţiunile de spaţiu personal sau proprietate privată fiindu-i străine cu totul.

Roade orice plantă găseşte, orice fir, orice carte pe care o prinde, orice pantof. Umblă după mine prin casă precum un câine, peste tot pe unde mă duc, se uită cu un extrem de mare interes la orice fac (inclusiv când stau pe toaletă sau când fac baie) şi este omniprezent. Sare, aleargă, fuge, răstoarnă, miroase, gustă, pofteşte – le face pe toate astea în fiecare zi, de nenumărate ori, de zici că are ADHD.

Nu se teme de oameni şi este curios de oricine ne intră în casă. Nu ascultă nicio comandă, nu se sperie când ridic glasul şi nici nu pare să vrea să înveţe ce are voie şi ce nu are voie să facă. A făcut pipi în pat zile în şir, face dezordine cât casa ori de câte ori foloseşte litiera, nu are nici cel mai mic simţ al ordinii şi curăţeniei. După el, potopul.

Se lasă însă mângâiat, pieptănat, curăţat la ochi ori de câte ori am chef, fără să facă cine ştie ce scandal. E un fel de jucărie de pluş care stă oricând la drăgălit. Doarme în poziţii absolut clasice, dar ca un iepure, se trezeşte cum păşeşti pe lângă el şi nimeni din casă nu poate face o mişcare fără ca el să nu o simtă şi să fie prezent să vadă ce se întâmplă.

Când iese în curte cutreieră peste tot, se tăvăleşte în soare, se urcă în ghivece, sapă în grădină şi rupe orice floare prinde. Nu ascultă când îl chemi să vină în casă şi cred că, în momentul în care va fi destul de mare să sară gardul, cu siguranţă îl va sări. Dar este acel pisic care doarme la picioarele tale seara, vine şi se lipeşte de corpul tău când te uiţi la filme sau îţi stă în braţe când stai la masă. Cam atât de mare e dragostea lui. 🙂

***

Ăştia sunt pisicii mei. Dacă ar fi să mă întrebaţi, nu pot spune pe care îl iubesc mai mult. Da, Gri este primul venit în familie şi e un pisic cu totul diferit de oricare altul pe care îl ştiu şi mi-e tare dragă personalitatea asta a lui urâcioasă şi distantă. Dar, pe de altă parte, micul Zglob, băgăcios şi căutător de dragoste, îţi smulge zilnic zâmbete şi te învăluie cu iubirea lui de pluş. Una peste alta, sunt fericită când sunt cu ei. Şi aş zice că, în ziua de azi, să fii fericit nu e chiar puţin lucru. 🙂

[update]: Mi-am dat seama că oricât de diferiţi sunt aceşti motani ai mei, au un mare lucru în comun: sunt inteligenţi peste poate. Atâta doar că unul a ales să fie cuminte, iar celălalt să fie răzvrătit. 🙂

Un fel de dragoste.
4

2018, un an cum nu va mai fi

mourning-3064504_1920Nu ştiu dacă o să devină o tradiţie să scriu un singur post pe an şi ăla în prima zi din ianuarie, dar deocamdată văd că aşa funcţionez. Azi e ziua aia în care fac bilanţuri şi îmi stabilesc nişte direcţii pentru următoarele 365 de zile, direcţii pe care, fapt dovedit în timp, nu le urmez absolut deloc. Poate contează totuşi că scriu şi că pun pe hârtie fraze mai lungi decât un post de Facebook. Aşa mai recuperez o parte din cuvintele pe care simt că le-am pierdut şi uitat pe undeva prin viaţă.

Aproape nimic din ce îmi propuneam fix acum un an nu s-a întâmplat. Nu am slăbit 20 de kile, nu am bifat două vacanţe în străinătate (nici chiar una), nu am avut mai puţin clienţi pe bani mai mulţi, nu mi-am luat maşină şi nici nu m-am îndrăgostit. Pe ultima sută de metri, adică în 20 decembrie, mi-am cumpărat însă încă un pisic, o bucurie albă şi ceva mai gălăgioasă decât Gri. L-am botezat Zglob şi suntem la faza în care ne obişnuim unii cu alţii. Sperăm să ne fie bine.

Altfel, 2018 a fost un an greu de dus. A fost anul în care am dat măsură omeniei mele şi s-a dovedit că sunt meschină. Nu sunt un om bun. Atunci când era foarte important să fiu un munte de bunătate şi cu o răbdare infinită, atunci am dat-o grandios în bară. În loc de răbdare şi bunătate am împrăştiat în jurul meu nervi, ţipete, iritare, răutate. M-am pierdut pe mine într-o negură de rău în timp ce mă străduiam să salvez un om care niciodată nu mi-a greşit cu nimic. Iar acum nu mai pot întoarce timpul înapoi şi recupera acele momente şi voi fi nevoită să trăiesc următorii ani în remuşcări şi infinite regrete pentru ceea ce ar fi trebuit să fiu şi n-am fost.

2018 a fost anul în care am rămas orfană. Iar asta înseamnă că de-acum înainte nimeni, niciodată, nu mă va mai iubi necondiţionat. E o pustietate fără margini în sufletul meu pe care nu ştiu cum să o umplu. În momentul în care, la mijlocul lui noiembrie, mama a închis ochii, mi-a murit o lume. O lume în care mi-era uşor să trăiesc, o lume în care ştiam cine sunt şi în care mă puteam defini cu exactitate. În acest moment nu mai ştiu asta. Sunt părţi din mine care au ieşit la suprafaţă în acea negură de rău pe care nu mi le cunosc şi de care nu pot spune că îmi chiar plac, părţi pe care trebuie să le integrez undeva ca să pot să încep să mă obişnuiesc eu cu mine.

Nu ştiu cât îmi va lua şi cum voi fi când mă voi reconstrui cu totul. Deocamdată am intrat într-un fel de stare de conservare. Practic, mă port ca şi când mama ar fi în vacanţă şi urmează să se întoarcă. Îmi gătesc singură, fac curat singură, spăl singură şi trăiesc singură în casa asta mare, dar nu mă gândesc că ar fi ceva definitoriu, ci doar o stare de tranziţie până revine mama. Uneori mai plâng, mai ales în momentele în care poţi tăia liniştea din casă cu cuţitul. Alteori încep să mut lucruri prin casă, să mai pun în cutii haine de care nimeni nu va mai avea nevoie, dar totul cu gândul că e temporar şi cutiile respective vor fi desfăcute în curând, iar hainele reaşezate în dulap.

Poate modul ăsta de a gândi e forma mea de supravieţuire, de adaptare fără zguduituri prea mari la noua mea viaţă, naiba ştie… Vom vedea. Până una-alta sunt norocoasă că altfel viaţa mea e bună. Freelanceratul mi se potriveşte şi îmi asigură o existenţă decentă, am proiecte faine, care mă ţin în priză, şi, cel mai bun lucru dintre toate, am prieteni care ştiu să fie prezenţi în viaţa mea. Dacă îmi doresc ceva în 2019, e ca acest bine să nu se termine. Nu vreau să mă îmbogăţesc, nu vreau să muncesc non-stop, nu vreau să fiu altceva decât sunt atunci când vine vorba de job. Vreau să trăiesc liniştită ca până acum.

Cer prea mult? Poate că da. Dar dacă nu cer, nu mi se va da, nu? 🙂

4

An Nou, stări vechi

Ăsta e postul ăla cu bilanţul de peste an şi chestiile noi propuse. Ta-da-da-da:

196199-OYH2SG-698

Ei bine, ta-da-da-da degeaba. Nu e nimic special la capitolul ”bilanţ”. Am intrat în 2018 la fel cum am intrat şi în 2017: bolnavă. De data asta, însă, fără muci şi febră. Doar cu o răguşeală continuă şi o tuse seacă pe care le duc de trei săptămâni, şi cărora azi, după două ture de antibiotice, li s-a adăugat şi o mialgie intercostală sau cum naiba s-o numi durerea aia intensă din stânga, sus, care apare atunci când tuşesc. Mă gândesc că nu o să mor din atâta, dar m-am cam săturat de starea asta care nu mi-a permis să am o vacanţă ca lumea după un an în care am tras fără niciun pic de pauză. Şi chiar meritam două săptămâni de bine, zic eu. 🙁

Dar să nu mă mai tot plâng pentru că prea mult fac asta, nu? Hai să vorbim despre partea plină a paharului. Care este… hmmm… dacă mă iei repede nu prea ştiu care este. Mă rog, ar fi Gri, grăsanul meu motan rasa Scottish Fold. Am avut de-a lungul anilor vreo trei câini şi două pisici, pe toţi i-am iubit, dar Gri mi s-a băgat sub piele ca nimeni altul. Aşa tăcut cum e (nu miaună aproape deloc), cu urechi defecte şi tandreţuri rare, este neîndoielnic cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în 2017. A fost o decizie pe cât de impulsivă, pe atât de bună să-l cumpăr şi mă bate gândul să-i mai iau un prieten anul ăsta. Nu sunt sigură 100%, dar e foarte posibil să o fac. Vă anunţ.

În afară de Gri, n-am nimic remarcabil de notat. 2017 a fost un an al grijilor provocate de starea de sănătate a mamei mele, griji care m-au maturizat mai mult decât aş fi vrut. Nu-mi place să fiu matură şi responsabilă, nu-mi place să fiu adult – iar prin asta înţeleg să am grijă să plătesc facturi la timp, să gătesc, să mă-ngrijesc de curăţenie, de cumpărături, de casă, de om bolnav. Nu-mi place să fac nimic din toate astea, dar a trebuit să le fac şi din acest motiv simt că am îmbătrânit vreo cinci-şase ani într-unul singur. Mi-am pierdut cheful de viaţă cu un drum şi mi-am pierdut şi bruma de creativitate pe care o mai aveam. M-am blazat cumva. Categoric, nu toţi oamenii sunt făcuţi să fie adulţi responsabili.

Nu a fost însă un an rău din punct de vedere financiar, trebuie să recunosc. Am muncit mult pentru bani, dar am avut şi noroc de oameni decenţi pentru care să muncesc. E drept că, dacă ar fi după mine, mi-ar plăcea să am clienţi puţini pe bani mulţi, dar mă bate Dumnezeu dacă mă plâng de asta. La capitolul ”job” sunt (încă) o norocoasă. Evident, dacă mă iau la despicat firul în patru, am şi aici de criticat, cum ar fi că, practic, nu am făcut nimic notabil din punct de vedere profesional în toţi anii ăştia în care am muncit. Mi-am văzut doar de treabă, fără cine ştie ce sclipiri de geniu. Uneori mă gândesc că puteam mai mult, dar cumva nu am reuşit să fac asta.

După cum nu am izbutit anul trecut nici să am o vacanţă faină, de preferat undeva în străinătate. Am reuşit în schimb să-mi cumpăr tot ce-mi doresc, să zugrăvesc trei camere, să repar faţada casei (o întreagă aventură care merită un post separat din care veţi înţelege ce ghinion e să fii femeie singură într-o lume a meşterilor) şi să remobilez o cameră. Mai am unele mici finisaje de făcut în camera remobilată, dar e quite ok şi aşa cum e. Anul ăsta mi-am pus în plan să termin de zugrăvit terasa şi bucătăria şi să refac baia din temelii. Sper să-mi iasă.

Şi mi-am mai planificat următoarele în 2018:

  • să slăbesc 20 de kile. Evident că nu o să am suficientă ambiţie ca să le dau jos, dar măcar 5, acolo, poate îmi iese.
  • să bifeze minimum două vacanţe în străinătate. Una, pe la castelele din Franţa, este deja în curs de planificare pentru sfîrşitul lunii aprilie (a se citi ”prietenii se ocupă de cumpărat bilete de avion şi rezervat pensiuni”).
  • să am clienţi puţini pe bani mulţi. Am mai zis mai sus că mi-ar plăcea, să văd dacă şi pot să pun asta în practică.
  • să îmi iau maşină. Asta e o chestie dubioasă, pentru că eu nu am carnet şi nici nu cred că mă pricep la şofat, dar nu ştiu de ce am gândul ăsta de la o vreme.
  • să mai cumpăr un pisic. Vom vedea.
  • să îmi găsesc iubit. Sună într-un mare fel chestia asta, că doar nu e pierdut pe undeva şi mă apuc acum să-l caut, dar adevărul e că m-am săturat să fiu singură ca de mere pădureţe şi mi-e tare dor să mă îndrăgostesc. Poate cumva voi face şi voi găsi un personaj pentru care să merite să-mi dau lumea peste cap, cine ştie…

Ce ar mai fi de spus? Că mi-e dor de mine, cea de acum 10-15 ani. Şi mi-e dor să visez cu ochii deschişi, mi-e dor să am chef de scris pe blog o dată la două zile, mi-e dor să cred că tot ce zboară se mănâncă, mi-e dor de vechiul meu corp, mi-e dor de libertatea omului fără responsabilităţi, mi-e dor de starea aia de inconştienţă pe care o aveam pe vremea când eram impulsivă şi imatură. Mi-e dor de tinereţe, cum ar veni. Care fuse şi se duse.

Dar cum niciodată nu a fost să nu fie cumva… bring it on, 2018! Bring it on! 🙂

0

Licurici în Anul Cocoşului

Am intrat în Anul Cocoşului răcită cobză. Asta parcă pentru a valida ideea că zodia care guvernează un anumit an nu-i protejează defel pe nativii semnului respectiv. Îmi închipuiam, naiva de mine, că, odată ce scap de 2016 şi trec în Anul Cocoşului (anul meu, cum ar veni), o să fiu ţinută pe palme şi o să am parte numai de lapte şi miere. Ce-i drept, de miere am parte, dar în ceaiul de plante medicinale pe care-l beau de trei ori pe zi sau în cana cu pliculeţul de Fervex care, chipurile, ar trebui să-mi vindece gâtul, nasul şi alte organe răcite. În rest, dureri continue de cap, râuri de muci, voce hârşâită şi plămâni care stau să crape la primul val de aer inspirat.

Şi, de parcă nu era destul cu mine, s-a răcit şi maică-mea, aşa că în loc să stau în pat să sufăr, stau prin bucătărie făcând ceaiuri, încălzind supe şi împărţind medicamente. Nu este anul meu, cu siguranţă.

 

 

5

Zece ani de cuvinte

Pe vremuri, când blogul ăsta era un fel de vedetă (pentru că, da, a avut şi el perioada lui de glorie), îmi scriam primul paragraf al unui viitor text în gând, pe stradă, şi îl tot repetam ca să nu-l uit până ajungeam la un calculator. Între timp, îl şi editam. După ce tastam paragraful ăla gata editat, restul curgea de la sine. Am încercat azi, în timp ce umblam prin oraş, să fac acelaşi lucru, dar constat că mi-am ieşit din mână. Acum, ajunsă în faţa laptopului, pur şi simplu nu mai ţin minte cum voiam să încep. Şi era un paragraf bun, ca să fiu sinceră. 🙁

Îmi amintesc doar că voiam cumva să spun că m-am maturizat emoţional odată cu blogul ăsta. Mă rog, gândisem o altă matcă pentru cuvinte, dar asta fiind realitatea, de aici ar trebui să-mi pornesc povestea postului aniversar. Iar dacă încep de aici trebuie să recunosc că, spre deosebire de alte femei, eu am avut mereu un deficit de maturizare emoţională. Asta şi pentru că nu am trecut, o lungă bucată de vreme, prin cine ştie ce greutăţi în relaţiile mele amoroase. Cumva lucrurile erau tot timpul clare, iar dragostea începea sau se termina lin, fără drame sau tensiuni emoţionale. Cel puţin nu din partea mea. Pân-odată când, în urmă cu vreo 15 ani,  mi-a ieşit în cale numărul 9.

De-acolo-ncolo nimic nu a mai fost cum era. Şi a durut. A durut atât de rău şi atâta vreme încât am simţit prin toate celulele mele umplute până la refuz cu un fel de dragoste şi un alt fel de ură că trebuia să mă exorcizez, să storc tot ce-i de stors din mine ca să pot trece mai departe. Iar singura cale pe care o intuiam că ar funcţiona (şi s-a dovedit că a funcţionat) a fost scrisul. Norocul a fost că exorcizarea asta prin scris (sau terapie, dacă vreţi) a venit chiar atunci când blogurile erau la început şi lumea nu prea avea astfel de îndeletniciri.

Spun ”noroc” pentru că mă cunosc. Dacă nu erau la început şi puţin folosite, nu mă înghesuiam să-mi fac blog. Mereu mi-a plăcut să fiu prima care descoperă o chestie nouă, aşa după cum nu mi-a plăcut niciodată să fac ce face toată lumea (din acest motiv, de exemplu, nu merg niciodată la premierele filmelor). Aşa că, într-un 27 septembrie 2006, am deschis wordpressul, l-am numit ”licurici”, şi am scris ceva. Nu era cine ştie ce text, dar a funcţionat. A deschis o supapă pe care mai apoi am folosit-o ori de câte ori ceva stătea să explodeze în mine. Şi, Doamne, cât de des puteam exploda pe-atunci! 😀

Azi, când recitesc posturile din primii doi-trei ani, îmi dau seama că erau de-o impulsivitate şi-o naivitate soră cu moartea. Credeam că le ştiu pe toate şi aveam pentru toate o părere. Funcţionam după regula lui Grucho Marx – Those are my principles, and if you don’t like them… well, I have others. Şi, culmea!, prindea la public. Nu mă întrebaţi de ce, că nu ştiu. Poate eram simpatică în prostiile mele. Cert e că din acest motiv m-am ales cu o colaborarea cu prima platformă de opinii muiereşti înfiinţată la nivel naţional – Pandora’s. Am scris cam un an jumate acolo, iar textele încă mai există aici. Sper să apuc să le copiez până nu dispar cu totul.

Revenind la blogul meu, am trecut cu el prin tot ce se putea trece: mi-am plâns durerile, mi-am numerotat bărbaţii, mi-am povestit sentimentele, mi-am lamentat plictiselile, mi-am cântat muzicile, mi-am cerşit miracole, mi-am gândit zilele, mi-am etalat fricile şi mi-am dorit fericirile. Şi pe tot drumul ăsta am reuşit nu doar să-mi fac duşmani, ci şi să leg prietenii, să scap de durere şi să mă reîndrăgostesc. E drept, nu a fost o dragoste pentru o viaţă, cum speram, dar suficientă cât să fiu încredinţată că se mai poate să simt şi se mai poate să trăiesc.

Şi s-a mai întâmplat ceva în toţi aceşti ani. Ceva ce nu credeam că i se poate întâmpla vreodată unei Gemene ca mine. Am învăţat că, uneori, e mai bine să tac. N-a fost o lecţie pe care să o învăţ repede, dar am izbutit. Ştiu când să tac. Şi cred că asta e, de fapt, maturizarea mea.

4

La mulţi ani, blogule!

Las imaginea asta aici ca să nu treacă chiar nebăgată de seamă aniversarea de zece ani a blogului meu. La mulţi ani, lui şi mie! 🙂

gateau

PS: Promit să revin zilele astea cu un text despre ce-au însemnat anii ăştia pentru mine.

0

Dacă aş avea o soră…

…ar fi mai mică decât mine cu vreo trei-patru ani, ar avea părul şaten închis şi uşor creţ, pielea albă ca porţeleanu’ şi ochii albastru-senin. Iar asta pentru că ar semăna cu taică-meu, spre deosebire de mine, care am luat tot ce se putea lua fizic de la maică-mea. Ar fi, indiscutabil, mai frumoasă şi mai decorativă decât mine, dar nu cred că ar pune mult preţ pe aceste “detalii” şi ar fi doar nărăvaşă şi impetuoasă peste poate. Mai mult de atât, ar fi un amestec de graţie şi sportivitate greu de înţeles şi, în acelaşi timp, greu de stăpânit.

Nu ar face matematică-fizică, aşa cum am făcut eu, pentru că ai mei şi-ar fi învăţat lecţia şi ar fi lăsat-o să-şi aleagă liceul după bunul ei plac. S-ar duce mai degrabă la muzică, pentru că ea, spre deosebire de mine, ar fi moştenit talentele părinţilor. Cred că ar fi cântat la violoncel sau la saxofon tocmai pentru că ar fi vrut să fie un pic altfel decât ceilalţi. Dar nu s-ar da peste cap cu muzica, ci şi-ar pierde timpul cu parapantiştii, skaterii, bikerii, rolleri, grafferi şi alţii la fel de altfel, ceea ce ar stârni furtuni de discuţii cu ai noştri şi uşoare invidii din partea mea, non-sportiva.

Aia mică ar fi tot timpul în excursii şi în munţi, iar dulapurile şi debaralele ar fi ticsite cu bocancii, parazăpezii, polarele, rucsacii şi izolirurile ei. Când s-ar îmbrăca în rochie ar fi sărbătoare în casă şi maică-mea, de drag, ar pune-o să se învârtă de câteva ori bune în faţa ei înainte de a ieşi în lume. Spre deosebire de mine, ar fuma ca un turc, căci ar fi, cum spuneam, fata lui tata. Nu ştiu dacă ar fi luat şi alte vicii de la el, dar dacă da, am fi lucrat din plin la asta.

Evident, ar fi fost mai bună la suflet decât mine şi deloc cârcotaşă. Ar fi văzut părţile bune ale oamenilor şi ar fi salvat tot ce se putea salva: căţei, pisici, bătrâni, cerşetori, ţigani de la Pata Rât şi orice om chinuit şi al nimănui ce i-ar fi ieşit în cale. Ar fi curăţat toate văile lumii şi ar fi plantat toţi copacii Europei, şi nu s-ar fi plâns niciodată de oboseală, mizerie sau foame.

Când ar pierdea vremea prin casă, ar găti cele mai delicioase mâncăruri ever fără să-şi pună măcar problema că ştie sau nu să gătească. Ar fi, de asemenea, femeia unui singur bărbat, pentru că ar alege o singură dată şi bine. După acest pas, casa ei ar fi plină de copii (aici nu sunt decisă dacă va avea 4 sau 5) şi s-ar ocupa de toţi, în egală măsură, fără ca asta să i se pară o corvoadă şi fără să dea semne de oboseală.

Nu ştiu dacă ar face vreodată carieră. Nu cred. Ar avea mai degrabă norocul să găsească pe cineva suficient de inteligent cât să facă mulţi bani şi suficient de deştept cât să o iubească pe ea şi să o ţină acasă. Nu de alta, dar sora asta a mea ar fi un diamant rar pe care ar fi păcat să-l laşi să se zgârâie prin te miri ce locuri plin de răutăţi şi ambiţii.

Mda. Pe o astfel de soră aş invidia-o fără doar şi poate. Bine că nu există. 😀

0

Ceartă

L-am certat. Mă rog, nu chiar. Doar am urlat un pic la el. Şi nici chiar urlat, cât scris pe messenger. Apăsat şi plin de revoltă. Pentru că – nu-i aşa? – atunci când îţi iei un animal trebuie să ai grijă de el. Să stai acasă, nu să te duci în fiecare weekend pe coclauri şi să-l laşi altora. Mai ales când e pui mic şi încearcă şi el să-şi găsească locul. Vrei să-l stresezi să-ţi moară? Vrei să-i iubească pe alţii mai mult decât pe tine? Nu poţi să te arăţi responsabil, dacă tot ai făcut pasul ăsta? Şi nu te mai căuta acolo unde nu eşti. Pentru că eu ştiu mai bine decât tine că nu eşti acolo unde tot te arăţi lumii. Tu eşti ce ştiu eu că eşti, nu ce crezi tu că eşti….

Am zis tot ce aveam pe suflet. Cu obidă. Şi un pic de răutate. Şi multă păsare. Pentru animal, fireşte. Iar după ce m-am descărcat, am ieşit în oraş şi am povestit altora ce am făcut. Îţi dai seama că nu din cauza animalului l-ai certat, nu?, mi s-a spus.

Am râs amar şi mi-am dat seama. Mi-am dat seama că l-am certat pentru toate zilele în care nu a vorbit cu mine, pentru toate deciziile proaste luate în ce ne priveşte şi justificate superficial, pentru toată nepăsarea faţă de ce am vrut eu, pentru toate plecările şi ne-venirile, pentru momentele infinite în care nu am mai râs împreună, pentru muzicile minunate pe care nu mi le-a mai trimis, pentru cele şase seri de Crăciun în care nu ne-am uitat împreună la LOTR, pentru nenumăratele şosete cu dungi pe care nu am mai putut să i le mai cumpăr, pentru mâncărurile de se te lingi pe buze de care m-a vitregit, pentru dimineţile calde de început de an pe care nu le-am lenevit împreună, pentru sutele de nopţi de amor care nu au mai fost, pentru vacanţele vesele pe care nu le-am trăit deodată, pentru singurătatea la care m-a supus fără să îmi doresc.

După care mi-am cerut iertare. Nu că ar mai fi contat.

0

Caniculă

…zilele ălea în care te târâi dintr-o cameră într-alta, fără să gândeşti, fără să simţi, fără să vorbeşti

…zilele ălea în care te ajunge de nu ştiu unde o tristeţe pe care nici măcar nu ştii să o mai trăieşti aşa cum ar trebui trăită

…zilele ălea în care descoperi întâmplător o piesă şi o pui pe repeat deşi nu-ţi aduce aminte de nimeni şi de nimic

…zilele ălea în care te plictiseşti profund de tine şi de tot restul

…zilele ălea în care ţi-e brusc dor de oameni pe care abia i-ai cunoscut şi de care ştii bine că nu are de ce să-ţi fie dor

…zilele ălea în care simţi că sfârşitul binelui e la o aruncătură de băţ şi stă să te lovească

…zilele ălea în care nu-ţi pasă defel de cum arăţi tu sau locul din jurul tău

…zilele ălea în care îţi vine să strigi la cineva doar de dragul de a striga

…zilele ălea în care simţi că ai îmbătrânit mai mult decât credeai că vei îmbătrâni vreodată

…zilele ălea în care telefonul nu sună şi nimeni nu te întreabă nimic şi te bucuri de asta tot atât pe cât te întristezi

…zilele ălea în care ştii cel mai clar că ar fi putut fi altfel dacă, la un moment dat, tu ai fi făcut altfel

…zilele ălea în care aştepţi, şi aştepţi, şi aştepţi să se întâmple ceva, deşi ştii că nu se va întâmpla

…zilele ălea în care nimic nu-ţi place şi nimic nu-ţi convine

…zilele ălea în care vrei să dispari de pe faţa pământului şi atunci dormi, şi dormi, şi dormi

…zilele ălea în care nu te simţi prietenă cu nimeni

…zilele ălea în care nimic nu are gust şi totul ţi-e lehamite

…zilele ălea în care viaţa e în cu totul altă parte