0

Text despre nimic

Am venit spre locul în care îmi beau zilnic cafeaua, Let’s coffee pe numele lui, având în minte o singură chestie – odată ajunsă, să îmi deschid laptopul şi să scriu un text pe blog. Mi-era poftă în degete, cumva. Acum că sunt aici, cu Gandalf în braţe şi cold brew tonic în cană, habar nu am ce să pun pe hârtie. Pe stradă îmi trecuseră zeci de idei prin cap: despre cât de uşor interacţionez cu necunoscuţii care nu mă interesează şi cât de greu cu cei care îmi plac, despre cum nu ştiu să-mi evaluez munca şi cât de fraieră mă simt ori de câte ori termin un proiect pe care nu am cerut cât trebuia, despre cât de gândită sunt în ultima vreme legat de ce mă aşteaptă în viitor…

Toate erau subiecte care puteau fi disecate în câte un post şi probabil, la un moment dat, o voi face. Acum însă parcă mi-aş dori să scriu ceva cu adevărat special, revelator, terapeutic, inedit, care să conteze şi să fie cum nu a mai fost scris de o grămadă de timp. Doar că mintea mea e într-un fel năclăită şi nu îmi dă liber la creat bijuterii literare. Mă lasă văd să scriu două paragrafe despre nimic şi fără să răsuflu. 🙂

De fapt, despre nimic cred că pot scrie în continuare foarte simplu. Pentru că nimic special nu se întâmplă în viaţa mea. Că am slăbit vreo patru kile fără să ştiu cum şi fără să îmi pun în minte nu cred că e atât de important să zic, deşi, dacă se dovedeşte că am ceva boală ascunsă care îmi readuce singură corpul la greutatea de acum 10 ani, probabil că va fi important să zic. Dar vom trata subiectul atunci când se va întâmpla şi sper că nu se va întâmpla.

Să revenim la nimic. Nu fac nimic deosebit cu viaţa mea. De când am rămas orfană, mai exact de la jumătatea lui noiembrie trecut, trăiesc ca într-un fel de transă. Ca şi cum lucrurile nu mi se întâmplă mie şi ca şi cum nu voi fi fără maică-mea decât o perioadă scurtă de timp. Aşa cum am mai zis, mă port de parcă ea ar fi plecată în vacanţă şi se va întoarce la un moment dat. Nu am schimbat nimic în casă, nu am aruncat sau dat din lucrurile în plus (le-am pus doar în cutii), nu îmi petrec serile prin oraş, nu chem lume la mine la masă sau la vin mai mult decât o făceam înainte, nu am one night stands cu te miri cine, nu fac nimic din ce ar face o persoană care a rămas singură şi care va fi singură multă vreme de acum înainte.

Păstrez rutina dinainte de moartea ei şi nu ştiu de ce. O fi dintr-un sistem de apărare sau o fi din lene. O fi pentru că, de fapt, nu ştiu ce vreau de la mine şi de la viaţa mea, aşa cum n-am ştiut niciodată. O fi modul în care ştiu eu să jelesc. Habar nu am. Cert e că intru în a doua jumătate a vieţii mele făcând nimic şi trăind din plin nimicul.

Nu zic că îmi place asta în mod deosebit sau e fix ce mi-am dorit de la viaţă. (de fapt, partea asta cu ce mi-am dorit eu de la viaţă merită şi ea o întreagă poveste pentru că încă nu-mi dau seama dacă vreodată mi-am dorit ceva cu subiect şi predicat de la viaţă). Dar, revenind din nou, nu sunt capabilă în acest moment să ies din nimic şi să revoluţionez ceva în jurul şi în interiorul meu. Şi mi-e teamă că nu voi fi vreodată, indiferent câte îndemânuri şi exemple îmi dă lumea din jur.

Mi-e rău sau mi-e bine, nu ştiu. E ca şi cum aş pluti într-o apă călduţă, nici prea curată, nici prea murdară, nici prea periculoasă, nici prea sigură, nici prea confortabilă, nici prea deranjantă.

Sper, totuşi, să nu mă înec.

1

Aceşti pisici numiţi Gri şi Zglob

Dacă ar fi să mă iau după vechile etichete sociale, sunt ceea ce se cheamă o fată bătrână cu pisici. Nu stau acum să analizez ideea de ”fată bătrână” (oricum nu mă simt aşa), ci vreau să vă povestesc cum e să trăieşti într-o casă cu pisici. Mai precis, cu doi motani. Un Gri şi un Zglob.

Viaţa la birou.

Pentru cei care nu ştiu, Gri a ajuns în casa mea la sfârşitul lui octombrie 2016, adus fiind de la Bucureşti. Era mic (două luni jumate), gri (evident), cu ochi aurii, şi plin de boli. Şi-a primit numele prin tragere la sorţi, pentru că nu m-am putut decide cum să-i spun. Este rasa Scottish Fold (asta presupune ca urechile lui să fie îndoite, chiar lipite de cap), dar, după ce l-am sterilizat, în semn de răzvrătire probabil, şi-a ridicat vârfurile urechilor. Doar vârfurile.

Zglob, tot Scottish Fold (da, îmi place rasa asta), a ajuns în familie în decembrie 2018. L-am luat pentru ca Gri să nu fie singur când eu lipsesc de acasă. Era şi el mic (tot două luni jumate), dar alb, cu ochi albaştri, şi sănătos, cu excepţia unei conjunctivite care pare să nu mai treacă. Am ştiu de la bun început cum îl voi boteza: cu un nume inventat de mine mai demult pentru o gelaterie. 🙂

Pe scurt, în acest moment am un pisic de doi ani jumate şi un pisic de cinci luni. Diferiţi precum uleiul şi apa. Şi o să vedeţi de ce zic asta.

***

Gri e distant şi tăcut într-un fel aristocratic. De la bun început a ştiut să-şi definească spaţiul personal şi să păstreze o anumită distanţă faţă de oameni. Nu este genul de pisic care să-ţi stea în poală, să se frece de picioarele tale sau să miaune tot timpul. Nu a căutat să se alinte pe lângă mine sau pe lângă alţii nici când era mic, nu o face nici acum. Când vrei să-l mângâi, pleacă de lângă tine, când vrei să-l iei în braţe, de cele mai multe ori te împinge cu labele în piept să-l laşi jos. Cam atât de mare e dragostea lui. 🙂

Griul.

Momentele lui de tandreţe se reduc, de fapt, la unul singur: pe la ora 7.00 dimineaţa obişnuieşte să vină lângă mine pe pernă, să-şi pună capul pe mână (sau în palma mea, după caz) şi să toarcă. Uneori îşi mai apropie discret botul de fruntea mea, ca şi când m-ar pupa. Drăgălismele astea durează cam jumătate de oră, după care pleacă în treaba lui.

Cât despre mieunat, Gri nu miaună decât într-o singură situaţie: când vrea să iasă în curte. Şi şi atunci zice un singur şi anemic ”miau”, în timp ce stă în faţa uşii. Multă vreme am crezut că-i mut. Nu miaună când îi este foame, nu miaună să se alinte, nu miaună să se găsească în treabă. Nu ştiu de ce. Probabil consideră că nu are nimic de spus, vorba unui banc.

Gri nu a fost interesat niciodată de jucării şi nici nu a alergat de nebun prin casă. A preferat cutiile, podeaua, două fotolii şi perna lui mare şi albă, pe care i-am cumpărat-o la câteva zile după ce l-am adus. Este educat, a învăţat foarte repede tot ce a trebuit să ştie, şi-a facut treburile în litiera din baie (sau în scurgerea de lângă cadă, după caz) din prima zi şi mi-a murdărit doar o singură dată covoarele, când a vomat din cauza unei boli.

Gri nu se urcă pe masa din bucătărie sau în alte locuri oarecum interzise, nu cerşeşte mâncare şi preferă întotdeauna să stea pe un scaun la masă şi să se uite la mine până găsesc de cuviinţă să îi dau ceva din ce mănânc eu. Doarme adânc, în cele mai ciudate şi contorsionate poziţii, şi sforăie mai ales noaptea. Este genul de pisic care nu se lasă periat şi spălat, dar acceptă totuşi să îi tai unghiile când e semiadormit.

Când iese afară, Gri stă fie într-un colţ al curţii (de notat că stă mereu în fund, nu pe burtă sau pe spate), fie în vizită la vecini. Nu este interesat de gard sau de săritul lui, nu vrea să se urce în pod, nu are niciun imbold de a pleca pe coclauri şi intră singur în casă când îi spun ”Hai, Gri, că vreau să închid uşa”.

***

Cu Zglob e cu totul altă poveste. Zglob e tot ce nu e Gri. E un socialist tupeist şi, în acelaşi timp, foarte afectuos. Printre primele lucruri pe care le-a făcut când a venit la noi a fost să ocupe toate, dar absolut toate, locurile preferate de Gri. O vreme a încasat bătaie pentru asta (de la Gri, bineînţeles), dar nu a cedat niciun milimetru. E genul pe care îl scoţi pe uşă afară şi îţi intră pe geam.

Zglobul.

Se caţără şi se vâră peste tot, nu contează că sunt fructiera de pe masa din bucătărie, pervazul, biblioteca, ghiveciul, spaţiul unde este ţinut coşul de gunoi sau vana din baie. Are mereu ceva de spus şi de împărtăşit. Miaună din te miri ce, fie că vrea să se urce alături de tine oriunde te aşezi, fie că vrea mâncare, fie că îl mângâi, fie doar să se găsească în treabă. El crede că totul se împarte frăţeşte, noţiunile de spaţiu personal sau proprietate privată fiindu-i străine cu totul.

Roade orice plantă găseşte, orice fir, orice carte pe care o prinde, orice pantof. Umblă după mine prin casă precum un câine, peste tot pe unde mă duc, se uită cu un extrem de mare interes la orice fac (inclusiv când stau pe toaletă sau când fac baie) şi este omniprezent. Sare, aleargă, fuge, răstoarnă, miroase, gustă, pofteşte – le face pe toate astea în fiecare zi, de nenumărate ori, de zici că are ADHD.

Nu se teme de oameni şi este curios de oricine ne intră în casă. Nu ascultă nicio comandă, nu se sperie când ridic glasul şi nici nu pare să vrea să înveţe ce are voie şi ce nu are voie să facă. A făcut pipi în pat zile în şir, face dezordine cât casa ori de câte ori foloseşte litiera, nu are nici cel mai mic simţ al ordinii şi curăţeniei. După el, potopul.

Se lasă însă mângâiat, pieptănat, curăţat la ochi ori de câte ori am chef, fără să facă cine ştie ce scandal. E un fel de jucărie de pluş care stă oricând la drăgălit. Doarme în poziţii absolut clasice, dar ca un iepure, se trezeşte cum păşeşti pe lângă el şi nimeni din casă nu poate face o mişcare fără ca el să nu o simtă şi să fie prezent să vadă ce se întâmplă.

Când iese în curte cutreieră peste tot, se tăvăleşte în soare, se urcă în ghivece, sapă în grădină şi rupe orice floare prinde. Nu ascultă când îl chemi să vină în casă şi cred că, în momentul în care va fi destul de mare să sară gardul, cu siguranţă îl va sări. Dar este acel pisic care doarme la picioarele tale seara, vine şi se lipeşte de corpul tău când te uiţi la filme sau îţi stă în braţe când stai la masă. Cam atât de mare e dragostea lui. 🙂

***

Ăştia sunt pisicii mei. Dacă ar fi să mă întrebaţi, nu pot spune pe care îl iubesc mai mult. Da, Gri este primul venit în familie şi e un pisic cu totul diferit de oricare altul pe care îl ştiu şi mi-e tare dragă personalitatea asta a lui urâcioasă şi distantă. Dar, pe de altă parte, micul Zglob, băgăcios şi căutător de dragoste, îţi smulge zilnic zâmbete şi te învăluie cu iubirea lui de pluş. Una peste alta, sunt fericită când sunt cu ei. Şi aş zice că, în ziua de azi, să fii fericit nu e chiar puţin lucru. 🙂

[update]: Mi-am dat seama că oricât de diferiţi sunt aceşti motani ai mei, au un mare lucru în comun: sunt inteligenţi peste poate. Atâta doar că unul a ales să fie cuminte, iar celălalt să fie răzvrătit. 🙂

Un fel de dragoste.
4

2018, un an cum nu va mai fi

mourning-3064504_1920Nu ştiu dacă o să devină o tradiţie să scriu un singur post pe an şi ăla în prima zi din ianuarie, dar deocamdată văd că aşa funcţionez. Azi e ziua aia în care fac bilanţuri şi îmi stabilesc nişte direcţii pentru următoarele 365 de zile, direcţii pe care, fapt dovedit în timp, nu le urmez absolut deloc. Poate contează totuşi că scriu şi că pun pe hârtie fraze mai lungi decât un post de Facebook. Aşa mai recuperez o parte din cuvintele pe care simt că le-am pierdut şi uitat pe undeva prin viaţă.

Aproape nimic din ce îmi propuneam fix acum un an nu s-a întâmplat. Nu am slăbit 20 de kile, nu am bifat două vacanţe în străinătate (nici chiar una), nu am avut mai puţin clienţi pe bani mai mulţi, nu mi-am luat maşină şi nici nu m-am îndrăgostit. Pe ultima sută de metri, adică în 20 decembrie, mi-am cumpărat însă încă un pisic, o bucurie albă şi ceva mai gălăgioasă decât Gri. L-am botezat Zglob şi suntem la faza în care ne obişnuim unii cu alţii. Sperăm să ne fie bine.

Altfel, 2018 a fost un an greu de dus. A fost anul în care am dat măsură omeniei mele şi s-a dovedit că sunt meschină. Nu sunt un om bun. Atunci când era foarte important să fiu un munte de bunătate şi cu o răbdare infinită, atunci am dat-o grandios în bară. În loc de răbdare şi bunătate am împrăştiat în jurul meu nervi, ţipete, iritare, răutate. M-am pierdut pe mine într-o negură de rău în timp ce mă străduiam să salvez un om care niciodată nu mi-a greşit cu nimic. Iar acum nu mai pot întoarce timpul înapoi şi recupera acele momente şi voi fi nevoită să trăiesc următorii ani în remuşcări şi infinite regrete pentru ceea ce ar fi trebuit să fiu şi n-am fost.

2018 a fost anul în care am rămas orfană. Iar asta înseamnă că de-acum înainte nimeni, niciodată, nu mă va mai iubi necondiţionat. E o pustietate fără margini în sufletul meu pe care nu ştiu cum să o umplu. În momentul în care, la mijlocul lui noiembrie, mama a închis ochii, mi-a murit o lume. O lume în care mi-era uşor să trăiesc, o lume în care ştiam cine sunt şi în care mă puteam defini cu exactitate. În acest moment nu mai ştiu asta. Sunt părţi din mine care au ieşit la suprafaţă în acea negură de rău pe care nu mi le cunosc şi de care nu pot spune că îmi chiar plac, părţi pe care trebuie să le integrez undeva ca să pot să încep să mă obişnuiesc eu cu mine.

Nu ştiu cât îmi va lua şi cum voi fi când mă voi reconstrui cu totul. Deocamdată am intrat într-un fel de stare de conservare. Practic, mă port ca şi când mama ar fi în vacanţă şi urmează să se întoarcă. Îmi gătesc singură, fac curat singură, spăl singură şi trăiesc singură în casa asta mare, dar nu mă gândesc că ar fi ceva definitoriu, ci doar o stare de tranziţie până revine mama. Uneori mai plâng, mai ales în momentele în care poţi tăia liniştea din casă cu cuţitul. Alteori încep să mut lucruri prin casă, să mai pun în cutii haine de care nimeni nu va mai avea nevoie, dar totul cu gândul că e temporar şi cutiile respective vor fi desfăcute în curând, iar hainele reaşezate în dulap.

Poate modul ăsta de a gândi e forma mea de supravieţuire, de adaptare fără zguduituri prea mari la noua mea viaţă, naiba ştie… Vom vedea. Până una-alta sunt norocoasă că altfel viaţa mea e bună. Freelanceratul mi se potriveşte şi îmi asigură o existenţă decentă, am proiecte faine, care mă ţin în priză, şi, cel mai bun lucru dintre toate, am prieteni care ştiu să fie prezenţi în viaţa mea. Dacă îmi doresc ceva în 2019, e ca acest bine să nu se termine. Nu vreau să mă îmbogăţesc, nu vreau să muncesc non-stop, nu vreau să fiu altceva decât sunt atunci când vine vorba de job. Vreau să trăiesc liniştită ca până acum.

Cer prea mult? Poate că da. Dar dacă nu cer, nu mi se va da, nu? 🙂