5

Zece ani de cuvinte

Pe vremuri, când blogul ăsta era un fel de vedetă (pentru că, da, a avut şi el perioada lui de glorie), îmi scriam primul paragraf al unui viitor text în gând, pe stradă, şi îl tot repetam ca să nu-l uit până ajungeam la un calculator. Între timp, îl şi editam. După ce tastam paragraful ăla gata editat, restul curgea de la sine. Am încercat azi, în timp ce umblam prin oraş, să fac acelaşi lucru, dar constat că mi-am ieşit din mână. Acum, ajunsă în faţa laptopului, pur şi simplu nu mai ţin minte cum voiam să încep. Şi era un paragraf bun, ca să fiu sinceră. 🙁

Îmi amintesc doar că voiam cumva să spun că m-am maturizat emoţional odată cu blogul ăsta. Mă rog, gândisem o altă matcă pentru cuvinte, dar asta fiind realitatea, de aici ar trebui să-mi pornesc povestea postului aniversar. Iar dacă încep de aici trebuie să recunosc că, spre deosebire de alte femei, eu am avut mereu un deficit de maturizare emoţională. Asta şi pentru că nu am trecut, o lungă bucată de vreme, prin cine ştie ce greutăţi în relaţiile mele amoroase. Cumva lucrurile erau tot timpul clare, iar dragostea începea sau se termina lin, fără drame sau tensiuni emoţionale. Cel puţin nu din partea mea. Pân-odată când, în urmă cu vreo 15 ani,  mi-a ieşit în cale numărul 9.

De-acolo-ncolo nimic nu a mai fost cum era. Şi a durut. A durut atât de rău şi atâta vreme încât am simţit prin toate celulele mele umplute până la refuz cu un fel de dragoste şi un alt fel de ură că trebuia să mă exorcizez, să storc tot ce-i de stors din mine ca să pot trece mai departe. Iar singura cale pe care o intuiam că ar funcţiona (şi s-a dovedit că a funcţionat) a fost scrisul. Norocul a fost că exorcizarea asta prin scris (sau terapie, dacă vreţi) a venit chiar atunci când blogurile erau la început şi lumea nu prea avea astfel de îndeletniciri.

Spun ”noroc” pentru că mă cunosc. Dacă nu erau la început şi puţin folosite, nu mă înghesuiam să-mi fac blog. Mereu mi-a plăcut să fiu prima care descoperă o chestie nouă, aşa după cum nu mi-a plăcut niciodată să fac ce face toată lumea (din acest motiv, de exemplu, nu merg niciodată la premierele filmelor). Aşa că, într-un 27 septembrie 2006, am deschis wordpressul, l-am numit ”licurici”, şi am scris ceva. Nu era cine ştie ce text, dar a funcţionat. A deschis o supapă pe care mai apoi am folosit-o ori de câte ori ceva stătea să explodeze în mine. Şi, Doamne, cât de des puteam exploda pe-atunci! 😀

Azi, când recitesc posturile din primii doi-trei ani, îmi dau seama că erau de-o impulsivitate şi-o naivitate soră cu moartea. Credeam că le ştiu pe toate şi aveam pentru toate o părere. Funcţionam după regula lui Grucho Marx – Those are my principles, and if you don’t like them… well, I have others. Şi, culmea!, prindea la public. Nu mă întrebaţi de ce, că nu ştiu. Poate eram simpatică în prostiile mele. Cert e că din acest motiv m-am ales cu o colaborarea cu prima platformă de opinii muiereşti înfiinţată la nivel naţional – Pandora’s. Am scris cam un an jumate acolo, iar textele încă mai există aici. Sper să apuc să le copiez până nu dispar cu totul.

Revenind la blogul meu, am trecut cu el prin tot ce se putea trece: mi-am plâns durerile, mi-am numerotat bărbaţii, mi-am povestit sentimentele, mi-am lamentat plictiselile, mi-am cântat muzicile, mi-am cerşit miracole, mi-am gândit zilele, mi-am etalat fricile şi mi-am dorit fericirile. Şi pe tot drumul ăsta am reuşit nu doar să-mi fac duşmani, ci şi să leg prietenii, să scap de durere şi să mă reîndrăgostesc. E drept, nu a fost o dragoste pentru o viaţă, cum speram, dar suficientă cât să fiu încredinţată că se mai poate să simt şi se mai poate să trăiesc.

Şi s-a mai întâmplat ceva în toţi aceşti ani. Ceva ce nu credeam că i se poate întâmpla vreodată unei Gemene ca mine. Am învăţat că, uneori, e mai bine să tac. N-a fost o lecţie pe care să o învăţ repede, dar am izbutit. Ştiu când să tac. Şi cred că asta e, de fapt, maturizarea mea.

4

La mulţi ani, blogule!

Las imaginea asta aici ca să nu treacă chiar nebăgată de seamă aniversarea de zece ani a blogului meu. La mulţi ani, lui şi mie! 🙂

gateau

PS: Promit să revin zilele astea cu un text despre ce-au însemnat anii ăştia pentru mine.

0

Dacă aş avea o soră…

…ar fi mai mică decât mine cu vreo trei-patru ani, ar avea părul şaten închis şi uşor creţ, pielea albă ca porţeleanu’ şi ochii albastru-senin. Iar asta pentru că ar semăna cu taică-meu, spre deosebire de mine, care am luat tot ce se putea lua fizic de la maică-mea. Ar fi, indiscutabil, mai frumoasă şi mai decorativă decât mine, dar nu cred că ar pune mult preţ pe aceste “detalii” şi ar fi doar nărăvaşă şi impetuoasă peste poate. Mai mult de atât, ar fi un amestec de graţie şi sportivitate greu de înţeles şi, în acelaşi timp, greu de stăpânit.

Nu ar face matematică-fizică, aşa cum am făcut eu, pentru că ai mei şi-ar fi învăţat lecţia şi ar fi lăsat-o să-şi aleagă liceul după bunul ei plac. S-ar duce mai degrabă la muzică, pentru că ea, spre deosebire de mine, ar fi moştenit talentele părinţilor. Cred că ar fi cântat la violoncel sau la saxofon tocmai pentru că ar fi vrut să fie un pic altfel decât ceilalţi. Dar nu s-ar da peste cap cu muzica, ci şi-ar pierde timpul cu parapantiştii, skaterii, bikerii, rolleri, grafferi şi alţii la fel de altfel, ceea ce ar stârni furtuni de discuţii cu ai noştri şi uşoare invidii din partea mea, non-sportiva.

Aia mică ar fi tot timpul în excursii şi în munţi, iar dulapurile şi debaralele ar fi ticsite cu bocancii, parazăpezii, polarele, rucsacii şi izolirurile ei. Când s-ar îmbrăca în rochie ar fi sărbătoare în casă şi maică-mea, de drag, ar pune-o să se învârtă de câteva ori bune în faţa ei înainte de a ieşi în lume. Spre deosebire de mine, ar fuma ca un turc, căci ar fi, cum spuneam, fata lui tata. Nu ştiu dacă ar fi luat şi alte vicii de la el, dar dacă da, am fi lucrat din plin la asta.

Evident, ar fi fost mai bună la suflet decât mine şi deloc cârcotaşă. Ar fi văzut părţile bune ale oamenilor şi ar fi salvat tot ce se putea salva: căţei, pisici, bătrâni, cerşetori, ţigani de la Pata Rât şi orice om chinuit şi al nimănui ce i-ar fi ieşit în cale. Ar fi curăţat toate văile lumii şi ar fi plantat toţi copacii Europei, şi nu s-ar fi plâns niciodată de oboseală, mizerie sau foame.

Când ar pierdea vremea prin casă, ar găti cele mai delicioase mâncăruri ever fără să-şi pună măcar problema că ştie sau nu să gătească. Ar fi, de asemenea, femeia unui singur bărbat, pentru că ar alege o singură dată şi bine. După acest pas, casa ei ar fi plină de copii (aici nu sunt decisă dacă va avea 4 sau 5) şi s-ar ocupa de toţi, în egală măsură, fără ca asta să i se pară o corvoadă şi fără să dea semne de oboseală.

Nu ştiu dacă ar face vreodată carieră. Nu cred. Ar avea mai degrabă norocul să găsească pe cineva suficient de inteligent cât să facă mulţi bani şi suficient de deştept cât să o iubească pe ea şi să o ţină acasă. Nu de alta, dar sora asta a mea ar fi un diamant rar pe care ar fi păcat să-l laşi să se zgârâie prin te miri ce locuri plin de răutăţi şi ambiţii.

Mda. Pe o astfel de soră aş invidia-o fără doar şi poate. Bine că nu există. 😀

0

Ceartă

L-am certat. Mă rog, nu chiar. Doar am urlat un pic la el. Şi nici chiar urlat, cât scris pe messenger. Apăsat şi plin de revoltă. Pentru că – nu-i aşa? – atunci când îţi iei un animal trebuie să ai grijă de el. Să stai acasă, nu să te duci în fiecare weekend pe coclauri şi să-l laşi altora. Mai ales când e pui mic şi încearcă şi el să-şi găsească locul. Vrei să-l stresezi să-ţi moară? Vrei să-i iubească pe alţii mai mult decât pe tine? Nu poţi să te arăţi responsabil, dacă tot ai făcut pasul ăsta? Şi nu te mai căuta acolo unde nu eşti. Pentru că eu ştiu mai bine decât tine că nu eşti acolo unde tot te arăţi lumii. Tu eşti ce ştiu eu că eşti, nu ce crezi tu că eşti….

Am zis tot ce aveam pe suflet. Cu obidă. Şi un pic de răutate. Şi multă păsare. Pentru animal, fireşte. Iar după ce m-am descărcat, am ieşit în oraş şi am povestit altora ce am făcut. Îţi dai seama că nu din cauza animalului l-ai certat, nu?, mi s-a spus.

Am râs amar şi mi-am dat seama. Mi-am dat seama că l-am certat pentru toate zilele în care nu a vorbit cu mine, pentru toate deciziile proaste luate în ce ne priveşte şi justificate superficial, pentru toată nepăsarea faţă de ce am vrut eu, pentru toate plecările şi ne-venirile, pentru momentele infinite în care nu am mai râs împreună, pentru muzicile minunate pe care nu mi le-a mai trimis, pentru cele şase seri de Crăciun în care nu ne-am uitat împreună la LOTR, pentru nenumăratele şosete cu dungi pe care nu am mai putut să i le mai cumpăr, pentru mâncărurile de se te lingi pe buze de care m-a vitregit, pentru dimineţile calde de început de an pe care nu le-am lenevit împreună, pentru sutele de nopţi de amor care nu au mai fost, pentru vacanţele vesele pe care nu le-am trăit deodată, pentru singurătatea la care m-a supus fără să îmi doresc.

După care mi-am cerut iertare. Nu că ar mai fi contat.

0

Caniculă

…zilele ălea în care te târâi dintr-o cameră într-alta, fără să gândeşti, fără să simţi, fără să vorbeşti

…zilele ălea în care te ajunge de nu ştiu unde o tristeţe pe care nici măcar nu ştii să o mai trăieşti aşa cum ar trebui trăită

…zilele ălea în care descoperi întâmplător o piesă şi o pui pe repeat deşi nu-ţi aduce aminte de nimeni şi de nimic

…zilele ălea în care te plictiseşti profund de tine şi de tot restul

…zilele ălea în care ţi-e brusc dor de oameni pe care abia i-ai cunoscut şi de care ştii bine că nu are de ce să-ţi fie dor

…zilele ălea în care simţi că sfârşitul binelui e la o aruncătură de băţ şi stă să te lovească

…zilele ălea în care nu-ţi pasă defel de cum arăţi tu sau locul din jurul tău

…zilele ălea în care îţi vine să strigi la cineva doar de dragul de a striga

…zilele ălea în care simţi că ai îmbătrânit mai mult decât credeai că vei îmbătrâni vreodată

…zilele ălea în care telefonul nu sună şi nimeni nu te întreabă nimic şi te bucuri de asta tot atât pe cât te întristezi

…zilele ălea în care ştii cel mai clar că ar fi putut fi altfel dacă, la un moment dat, tu ai fi făcut altfel

…zilele ălea în care aştepţi, şi aştepţi, şi aştepţi să se întâmple ceva, deşi ştii că nu se va întâmpla

…zilele ălea în care nimic nu-ţi place şi nimic nu-ţi convine

…zilele ălea în care vrei să dispari de pe faţa pământului şi atunci dormi, şi dormi, şi dormi

…zilele ălea în care nu te simţi prietenă cu nimeni

…zilele ălea în care nimic nu are gust şi totul ţi-e lehamite

…zilele ălea în care viaţa e în cu totul altă parte

0

Nişte detalii

Păi, hai să mai scriem un post, dacă tot am început anul aşa. Iar în postul ăsta să vorbim despre ce am făcut eu mai exact în 2015, ce mi-a plăcut, ce nu mi-a plăcut şi ce nu vreau să mai întâlnesc în 2016.

Ce am făcut

Am muncit. Da, cam asta a fost ce am făcut 90% din timp. Am muncit sub un chip pe care l-am creionat împreună cu prietenii de la Kumpania. După ce a fost gata chipul de business, PR-EA. PR Points, pe numele lui, i-am făcut şi un site: www.pr-ea.ro. Nu e chiar rău, dar mai am un pic de finisat la el. Şi trebuie să încep să postez şi acolo chestii, dar de data asta despre ce şi cum fac PR. Sper să îmi iasă.

Mi-am închiriat un spaţiu într-un hub. Era fain cumva să lucrez singură prin crâşme, dar aveam nevoie, totuşi, de discuţii cu oameni deştepţi, de brainstorming, de râsete, de poveşti. Aici unde sunt acum e numai bine. Îmi tihneşte.

Am fost la diferite cursuri şi conferinţe. Asta e o chestie pe care nu am mai făcut-o până acum din două motive: nu aveam bani de dat pe aşa ceva şi nici nu mi se păreau a fi cine ştie ce găselniţe. Nici acum nu sunt mare fan, dar uneori e nevoie să vezi ce se mai întâmplă pe piaţă.

Am văzut o grămadă de filme. Şi când zic ”o grămadă” chiar nu exagerez. În fiecare seară, de pe la 19.00 până pe la 2.00 sau uneori 3.00 dimineaţa, m-am uitat la tot ce se poate uita în materie de seriale şi filme de lung metraj. Din acest motiv nu am ieşit aproape deloc seara din casă, ceea ce în alţi ani nu s-a întâmplat. Sau poate pentru că nu avut ocazia să ies, m-am uitat la filme… luaţi-o cum vreţi. Cert e că ştiu aproape tot ce mişcă în zona asta. Dacă vreţi referinţe, just tell me. 🙂

Am fost la Milano. Am însoţit nişte clienţi la un târg de produse şi echipamente pentru industria alimentară, a fost destul de obositor, dar interesant.

M-am făcut blondă. Dorinţa era, de fapt, să fiu albă, dar albul nu mi-a ieşit nicicum din motive care ţin de pigmentul firului meu de păr. Ca urmare, după zeci de încercări, m-am potolit şi am rămas blondă. Pentru o vreme, bineînţeles.

IMG_1677

Ce mi-a plăcut

Că nu am depins de nimeni. Că am avut libertatea de a-mi alege clienţii. Că am putut renunţa când am dorit la cei care nu mi-au mai fost simpatici. Că nu am fost nevoită să mai împrumut bani de la nimeni. Că presa locală a început să se mişte în direcţia bună.

Ce nu mi-a plăcut

Că nu m-am îndrăgostit. Că nu am cunoscut nici măcar un tip singur şi mişto. Că mi-am pierdut cheful de citit romane şi plăcerea de a-mi cumpăra haine. Că nu am avut vacanţă deloc, din iunie 2014. Că nu am călătorit suficient. Că mi-au invadat facebookul tot felul de inepţii, platitudini şi corectitudini politice. Că lumea nu-şi mai cunoaşte lungul nasului. Că toţi sunt specialişti în toate. Că am devenit prea seacă şi rece. Că m-am îngrăşat şi mai mult.

Ce nu vreau să mai întâlnesc în 2016

Ipocriţi. Impostori. Idioţi. Ştiu că e aproape imposibil asta, dar cine ştie… poate, poate… 🙂

3

2015

A trecut fix un an de când n-am scris aici. Am avut, ce-i drept, câteva tentative sau, mai bine spus, impulsuri, dar care nu au dus nicăieri. Nici măcar către nişte drafturi pe care să brodez acum. Pur şi simplu nu s-au legat cuvintele. Asta poate şi pentru că nu am mai scris în gând, aşa cum făceam de obicei. Da, mi-am dat seama recent că, de fapt, eu îmi structuram în minte, pe stradă, primul paragraf al postărilor mele. Îl scriam şi îl rescriam în timp ce mergeam te miri pe unde şi când ajungeam în faţa laptopului puneam acele cuvinte pe hârtie. Şi de acolo totul curgea cumva de la sine.

Ei bine, în 2015 nu am mai scris deschideri de blog în gând, pe stradă. În locul lor – postări de facebook pentru diferite pagini ale clienţilor mei. Mda. Ai spune că nu e cine ştie ce evoluţie, nu? Că ar fi chiar regres. Aş putea fi de acord cu asta dacă postările ălea nu ar fi dovada libertăţii mele financiare, şi nu numai. Nu ştiu care e cuvântul bun (am pierdut o mulţime de cuvinte în anul care a trecut şi va trebui să le recuperez anul acesta), dar cert e că 2015 a fost anul în care m-am simţit al naibii de liberă.

Liberă de sentimente pentru cineva anume, liberă de constrângeri provocate de un anume loc de muncă, liberă de sărăcie, liberă de frustrări. A fost un an bun. Şi mi-a tihnit. OK. Asta nu înseamnă că a fost perfect (sunt Gemeni, nu sunt mulţumită niciodată pe deplin cu ce am), dar după o serie de ani răi, 2015 a fost cel care mi-a arătat că se poate şi altfel.

Iar acest ”altfel” a însemnat că pot trăi foarte bine fără să depind de nimeni, că am putut să-mi aleg oamenii cu care să lucrez şi pentru care să lucrez, că mi-am putut structura timpul exact cum am avut eu chef, că am putut să-mi acopăr integral în mai puţin de juma’ de ani un credit la bancă de vreo 1.500 de euro (şi asta fără prea mare efort), că am avut confortul de a nu mă gândi la ”cum să fac rost de bani” pentru că lucrurile s-au aşezat uşor unele din altele. Sună mercantil, dar ce să fac dacă mare parte din fericirea mea îşi trage seva din cât de stabil mi-e contul?

Am avut însă şi două momente nu tocmai uşor de trecut (dar şi aici s-a dovedit din nou că, dacă nu aveam o oarecare stabilitate financiară, ar fi fost mult mai greu de dus). Primul dintre ele, moartea pisicii mele. Da, ştiu, pentru unii poate fi caraghios să spun că a fost un moment greu, dar Pusi a trăit alături de mine 21 de ani jumate (s-a născut în 1 martie 1994 şi am primit-o în luna mai a aceluiaşi an) şi asta nu-i de ici, de colo.

IMG_1565

Era cea mai minunată pisică din lume. Îngrozitor de independentă şi suficient de deşteaptă cât să nu mă plictisească. Şi frumoasă ca orice birmaneză. A avut o viaţă plină şi fără evenimente dificile. Şi cred că a fost fericită în felul ei pisicesc. Spre sfârşit, însă, a făcut diabet şi insuficienţă renală şi s-a chinuit. Am reuşit să-i prelungesc viaţa vreo 6-7 luni cu mâncare specială şi, uneori, cu câteva injecţii. În final, pe 9 septembrie, am fost nevoită să o duc la medic, spre eutanasiere. O simplă injecţie albastră şi, gata… ca şi când n-ar fi fost…

La o lună după, mama mea nu s-a simţit deloc bine şi am internat-o la spital. A stat vreo 10 zile, care mi s-au părut un veac. Nu mă pot plânge de medici sau de condiţiile din spital, că au fost decenţi şi decente, dar sentimentul ăla permanent de teamă că se întâmplă ceva rău şi că nu poţi controla nimic din ce urmează nu-l doresc nimănui. Şi nu mi-l mai doresc nici mie. Dacă e să se întâmple, prefer să se întâmple peste noapte (zic asta în caz că îmi citeşte blogul cineva de Sus).

Cam asta e. Aşa cum ziceam, 2015 a fost un an bun. Nu ştiu cum va fi 2016 şi nici nu am planuri pentru el. Oricum, ori câte planuri am avut, viaţa şi-a făcut de cap singură. Dacă e să-mi doresc ceva, e să-mi fie uşor. În rest, Dumnezo cu mila. 🙂