un număr perfect

…pe vremea când al nouălea bărbat era încă o prezenţă în viaţa mea, îmi doream tot felul de chestii ciudate. cum ar fi, să fiu iubită. sau să mi se spună cât de minunată şi nemaipomenită sunt. sau să nu mai fiu criticată şi pusă la colţ din te miri ce. sau să fiu cea mai importantă persoană din viaţa personajului în cauză (la concurenţă cu mine însămi, evident). sau să fiu admirată într-un mod necondiţionat şi lipsit de îndoieli. sau, cel puţin, să fiu apreciată pentru ceea ce sunt, nu pentru ce aş putea deveni.

erau dorinţe atât de femeieşti şi de nelalocul lor încât, de bună seamă, nu mi s-au îndeplinit. iar dacă s-au îndeplinit, nu în unităţile mele de măsură. au fost timpuri suferinde, încrâncenate şi triste. se râdea puţin şi se discuta mult. prea mult chiar. la un moment dat, însă, nu s-a mai discutat. şi timpurile au început să se schimbe.

au reapărut zâmbetele fericite şi strălucirea din ochi. s-au ivit mesajele de voie bună şi offline-urile de ”bună dimineaţa”. au prins viaţă discuţiile sănătoase, cuvintele la obiect şi părerile comune. s-au conturat sentimente de bine şi drag, gânduri liniştite şi calde, idei posibile şi imposibile. iar peste toate astea, trona în permanenţă râsul. râsul din te miri ce.

şi peste noapte, habar nu am când, şi habar nu am cum, am devenit nemaipomenită, minunată, apreciată, iubită. eu. eu însămi. să nu-ţi vină să crezi! şi chiar dacă acum îmi cer uneori, în stil postmodernist, spaţiul meu de iubit sau mă revolt, feminist, spunând că sunt mult prea des drăgălită (culmea, nu?), n-aş da drumul pentru nimic în lume sentimentului ăsta de normalitate şi echilibru care vine de la un munte de om înspre licuricea din mine.

în fond, vedeţi voi, 10 e numărul perfect. nu are cum să nu-ţi placă. e sfârşitul unui şir de cifre singure şi al unui început de şir cifre luate câte două. e semn de bine ăsta. nu încape îndoială.

24 thoughts on “un număr perfect

  1. sunt şi eu curios să aflu răspunsul la această întrebare(asta dacă n-o să mi se înfigă, înainte, un făcăleţ în frunte).

    fumurescu, nici nu ştii ce umeri laţi am. 🙂

  2. ah! si am tot uitat sa-ti spun , ti-am facut reclama prin institutie iar noile cititoare au venit cu o rugaminte:”o rugam pe licurice sa renunte la ş,ţ,ă,î, ca e tare greu de citit asa”, ele au spus-eu transmit 🙂

  3. nu mai pot să scriu fără diacritice, sorry. nu-mi mai place. dar am înţeles că tre să setet laptopul într-un fel să se vadă. mă voi ocupa de asta 😀

  4. aluzie?!?! eu credeam că sunt cât se poate de direct.
    în fine, cred că noi doi trebuie să avem o discuţie acasă. să fim sinceri unul cu altul şi să dăm cărţile pe faţă.
    (alea de bucate, pe faţa de masă, evident.)

  5. pe unul il cunosc personal asa mare cum e, unul pe care nu ai cum sa-l ratezi cand se vede peste toti la bestfest si cand iti trimite piese pe mess pe nepusa masa, asa, ca intr-o conversatie de melodii. si cand spune(a) stirile la radioguerrilla in timp ce noi ne strambam la el din studioul celalalt.

    pe cealalta o citesc, nu mai stiu de cand, de mult in orice caz, si desi stam in acelasi oras nu am reusit sa ne intalnim(bine ca ma intalnesc mai des cu celalalt care e la 500km departare).

    si tot nu-mi vine sa cred. si pare asa, o reeditare (muntele stie..) a relatiei bucuresti-cluj. deci felicitaciones dragii mei, si sper sa ne vedem, macar cu unii(unele) daca nu cu toti 😛

  6. eh nah, guilty, da ce sa-i faci cand trebuie sa umbli dupa fundul lu teodora enache pe care voluntarii mei nu vroiau sa o lasa in sala, ca aveau ordine stricte(tot de la mine :))).
    anywho, maine ce faci? 😀
    (ah, si imi place cum elegant ai evitat subiectul “at hand” :P)

Leave a Reply

Your email address will not be published.