joc de vară

..mi-am adus aminte aseară de un joc pe care îl practica leti împreună cu prieteni de-ai ei, pe când era studentă. o dată, în aux anges, parcă, l-am jucat şi eu. e o chestie creativă şi, în acelaşi timp, amuzantă. şi cred că merge foarte bine pentru net, de-aia vi-l propun acum.

lucrurile stau aşa: cineva începe un text, adică scrie câteva rânduri despre ce vrea el. foaia trece din mână în mână (sau din calculator  în calculator, mai nou) şi fiecare participant completează textul astfel încât, la sfârşit, să se obţină o poveste cu o anumită logică. nu neapărat publicabilă, dar citibilă. 🙂

so, hai să ne jucăm împreună. eu încep textul, voi scrieţi pe rând, la comentarii, iar eu adaug apoi în post ce aţi scris. evident, fiecare citeşte ce au scris ceilalţi, ca să există un fir, cât e cât, roşu al poveştii. deal? deal. 🙂 (sper ca leti să nu se supere că i-am popularizat jocul 🙂 ). textul meu începe aşa:

ieri m-am întâlnit cu un vechi şi foarte bun prieten. nu-l mai văzusem de vreun an, fusese plecat din ţară, şi brusc mi-a răsărit în faţă în timp ce mergeam spre casă. aceeaşi statură impunătoare, acelaşi zâmbet larg şi cald, aceeaşi stare de agitaţie permanentă a mâinilor. doar ochii păreau mai puţin vioi ca înainte şi, din când în când, uitau de persoana din faţa lor, pierzându-se în zare.

în timp ce îi ascultam poveştile, pe o terasă din centrul oraşului, în faţa unui pahar de mojito, mi-am adus aminte de o chestie pe care o citisem în statusul de mess al unei colege: “ce ştii despre alte persoane sunt doar propriile tale amintiri de pe vremea când stăteaţi de vorbă. şi cum oamenii se schimbă neîncetat, de fiecare dată când îi întâlneşti, întâlneşti un străin”. într-adevăr, nu ştiam nimic despre omul din faţa mea. urma să aflu.

aici mă opresc. şi aşa e destul de lung. so, vă încumetaţi să continuaţi? 🙂

Plecase cu o bursa de studii la Sorbona, o sansa de care trebuia sa profite, chiar daca pica oarecum intr-un moment nepotrivit. Il intreb de ce, da din mana a lasa, iti zic eu mai incolo, imi zambeste si continua. s-a adaptat destul de usor si acum i se par amuzante primele lui tentative de a gati (el, care in Romania nu stia sa isi prajeasca un ou) sau cum a calcat el pentru prima data in piata si habar n-avea cum arata patrunjelul si ca exista rosii galbene.

Imi povesteste cum decurg cursurile, cat de diferit e sistemul de invatamant in Franta si cate ore sta la biblioteca.
Incep sa zambesc, pentru ca nu-l stiam asa de studios si de regula nu petrecea mai mult de cateva ore pe an intr-o biblioteca. Ma priveste usor amuzat si el si-mi spune:
– De fapt, biblioteca era locul meu preferat si acolo imi petreceam cateva ore pe zi, nu pe an. Dar tu pe vremea aia nu aveai treaba cu mine, asa ca n-ai de unde sa stii.

il intreb ce vrea sa spuna cu nu aveam treaba cu el, da iar din mana si-mi spune:
– Stii…

dar nu-şi continuă ideea. se opreşte câteva minute după care, brusc…

mi-a marturisit ca s-a gandit foarte mult la mine in perioada in care nu ne-am vazut. nu intelegeam nimic (intre noi nu existase nici un fel de flirt sau interes amoros) si ma gandeam ca e o gluma…

..cînd, brusc, făcu infarct şi dădu ortu popii.

M-am trezit atunci avand sentimentul ca am pierdut ceva. Ca nu am fost acolo unde ar fi trebuit sa fiu. O parere de rau imi statea ca un nod in gat. Difuza, inconfortabila…

Ceasul de pe noptiera arata ora 4. Oare mai am timp sa mai adorm la loc pana dimineata?

Mai bine ma pregatesc in tihna pentru excursia de azi. Oricum bunica mea spunea ca e mai bine ca dupa un vis urat sa nu te culci imediat. Dupa dus si verificatul rucsacului imi savurez cafeau mexicana. Aroma cafelei imi aduce difuz aminte de ultima intalnire cu el, inainte de plecarea sa la Sorbona. Eram la cafeneaua de langa Biblioteca cand brusc, precipitat si agitat se repede la masa mea si-mi scoate, cu acelesi gesturi agiate ale mainilor, o bucata de carton pe care scrie precipitat adresa lui de email.

Vocea lui tremuranda imi spune repede: Plec la Sorbona, acolo bibliotecile sunt Paradisul. Ma bucur dar am si o unda de regret. Ma obisnuisem sa te vad aici savurandu-ti cafeaua…Sa-mi scrii, te caut cand ma intorc !” N-am luat in seama vorbele lui, dar acum, dupa cosmarul avut realizez ca micile noastre intalniri aveau loc mereu in preajma Bibliotecii. Cartonul pe care-si notase email-ul avea pe verso bibliografia pentru un curs pe care il audiam si eu. Undeva trebuie sa gasesc cartonul asta, stiu ca l-am pus bine.

Imi promit ca voi cauta cartonul atunci cand ma intorc din excursie. Mai sorb o gura de cafea, imi iau rucsacul si ies din casa. Aud pasi grabiti in spatele meu si un barbat imi pune mana pe umar, soptindu-mi: “Am un mesaj de la Sorbona pentru dumneavoastra!”. Nu este prima oara cand visele ma pregatesc pentru realitatea zilei urmatoare.

Surazand, ii spun barbatului: “Ma grabesc, dar ma puteti insoti pana la locul in care ma intalnesc cu colegii mei”. Respiratia sa devine tot mai agitata, ma smuceste de brat in timp ce sopteste precipitat: “Nu este timp de plimbari, s-a intamplat ceva teribil”.

Cînd Sorbona îţi transmite prin curier că s-a întîmplat ceva teribil, atunci, fie că o crezi, fie că nu, eşti obligat să-i faci o vizită. Acolo, în casa ei de la marginea pădurii, de la marginea oraşului, Sorbona te aşteaptă tolănită în fotoliu, în mîna dreaptă cu o ţigară subţire mereu ajunsă la jumătate, iar cu stînga mîngîind poruncitor globul de cristal moştenit de la mama ei, Omida, cea care i-a lăsat şi biblioteca, imensa, babeliana bibliotecă, biblioteca cu farmece, Mecca turiştilor străini şi a studenţilor, profesorilor, cercetătorilor de la secţia de Miraculologie a Universităţii de Sud, ai cărei străluciţi absolvenţi am fost eu şi vechiul, foarte bunul meu prieten.


Bat în uşa ei de fag şi vocea-i hodorogită se aude de dincolo:
– Păşeşte în pace în casa Sorbonei!
Pun mîna pe clanţă şi, într-un moment de revelaţie, obrajii mi se încălzesc, roşii: am venit cu mîna-n fund. Niciodată nu vii cu mîna-n fund la Sorbona.

Imi iau inima in dinti si intru. O ceata rosietica umplea camera. Sorbona levita undeva aproape de tavan, indoita de sale.
– Nu prea pot sa controlez fluxul levitational… se scuza ea. Uite de ce te-am chemat. Un dezechilibru cosmic s-a intamplat de curand. Trebuie sa il salvezi pe Dan (asta era prietenul din somn).
– Cum? De ce?, ma balbai eu. Dar eu ma pregatesc sa merg in excursie, gasesc rapid o cale de iesire.
– Trebuie! Numai tu poti, adauga ea.

Am ramas o clipa pe ganduri, incercand sa nu-i spun nimic clarvazatoarei Sorbona. Cafeaua mexicana savurata dimineatza imediat dupa cosmar ma jauta sa gandesc spontan si sa am cea mai naiva atitudine. Ce cautam eu la clarvazatoarea Sorbona in dimnieta aceasta, dusa cu masina de un barbat care doreste sa-ti transmita un mesaj de la Sorbona in dimineata in care totcmai il visasem pe Dan, colegul aflat in orasul Sorbona?

Daca barbatul care ma asteapta la marginea strazii vine de la Dan, din Sorbona si chiar vrea sa-mi spuna ceva important? De ce odata intrata in masina barbatului misterios nu l-am lasat sa-mi spuna ce trebuia sa-mi transmita si m-am repezit la clarvazatoarea cu acelasi nume cu universitatea ? Ma hotarasc brusc sa ies din palatul-cocioaba al clarvazatoarei si sa fug rapid la masina barbatului misterios. Sa-l las sa-mi spuna ceea ce are de spus si apoi sa-l rog sa ma duca repede la Gara. E pacat sa pierd excursia asta programanat de 8 luni. Urmeaza noaptea de sanziene si de mult imi doresc sa o petrec la cort cu prieteni mei.

Ii spun clarvazatoarei cu cel mai derutata aer din lume: “Marita Sorbona- am plecat in graba si am lasta ofrandele acasa, trebuie sa plec dupa ele”… Ies ca fulgeru, lasand usa de fag deschisa, si-ntr-o clipa ajung la masina stainului. Arunc rucsacul in spate, ma precipit si eu pe bancheta din spate si ii spun cu un ton categoric babatului:”Spune-mi repede ceea ce vrei sa-mi spui, trebuie sa ajung la gara in 30 de minute !”

– vaaaaai, ca am ajuns prea tarziu……

Nu aud dinspre el insa decat niste sunete ciudate. Ma uit la el mai atenta si abia atunci observ ca din gura i se prelinge un firicel de spuma. Dintr-o data, il vad cum intepeneste, in timp ce in masina se raspandeste un miros vag de migdale amare. Chipul i se destinde, mainile la fel, iar pe jos cade un carton. Il recunosc cu uimire: este chiar cartonul cu adresa de e-mail a amicului meu, pe care voiam sa-l caut la intoarcerea din excursie.

Il iau cu mainile tremurande de pe jos si incerc sa sun la politie de pe telefonul mobil. Insa cineva imi smulge din mana telefonul. Este chiar amicul pe care nu il mai vazusem de mult. Printre hohote de ras imi spune: “Mi-aduc aminte ca citeai mereu romane polististe. Iti mai plac?”

– Nu mi-au plăcut niciodată. De unde ai dedus tu că îmi plăceau?
– Păi, le citeai mereu, cum spuneam mai sus.
– Şi ce legătură are?
– Cum ce legătură are?
– Faptul că citeam romane poliţiste.
– Cu ce?
– Nu ştiu, tu să-mi spui. Nu tu ai început? Cu ce are legătură faptul că citeam romane poliţiste?
– Cu spiritul tău scormonitor, mereu în căutarea adevărului, a dreptăţii, a egalităţii şi a fraternităţii.
– … (”say what?”)
– N-am dreptate?
– Nu. Spiritul meu a fost mereu în căutarea libertăţii.
– … (”wtf?!”)
– Oricum, spiritul contează mai puţin. Omul e cel mai important.
– Care om?
– Ăsta din faţa noastră, care miroase a migdale amare.
– Îl acoperim cu detergent.
– Pe cine?
– Mirosul.
– De unde luăm noi detergent la ora asta?
– Nu ştiu, da’ hai că nu mai am nici ţigări.
– Am eu.
– Nu fumez trabucuri. Şi oricum ne trebuie detergent.
– Ştii că are Sorbona produsul ăla nou, cu enzime şi microgranule…
– Da’ nu e cam scump?
– Ei, na, crezi că găseşti în altă parte mai ieftin?
– Plăteşti tu?
– Da’ tu?
– Io tre’ să-mi cumpăr ţigări.
– N-are domnu’ prin buzunare?
– Stai să văd. Mdea, mai are vreo trei.
– Şi nu-ţi ajung?
– Nu ştiu. Sper. Mă stresează de fiecare dată cînd o aud vorbind. Dacă n-ar fi biblioteca…
– Hai, mă. Sorbona e Sorbona!
Ne aşteaptă în faţa casei, cu o damigeană de detergent între picioare şi cu borseta aurie legată în jurul brîului.
– Şaptişpe şaizeci, mormăie către noi.
N-am decît 20. Intră să-mi aducă restul. Ghiţă a deschis deja portbagajul. Ne uităm amîndoi, mai degrabă ca doi complici, decît ca doi prieteni vechi, către bărbatul chircit între scaunele de picnic, parasolar şi lichidul de parbriz.
– Ce ironic, spune.
Eu îi răspund:
– Da. Să fii un porc şi să te cheme Ghiţă.
Codiţa roz, spiralată, îi tremură nervoasă.

Ma trezesc brusc, ca dupa un somn bizar. Mama Sorbona, clarvazatoarea, aranja cateva lucruri in coltul camerei, cu spatele la mine. Hmm, imi zic in gand, nu are tigara aprinsa… Se vede treaba ca iara am avut un cosmar.
Ma uit imediat dupa rucsacul meu. Era langa hamacul in care ma trezisem. Ma uit la ceas- este deja dupaamiaza. Am pierdut trenul, s-a dus excursia. Oare ce-au facut prietenii mei negasindu-ma in gara ?


Imi blestem prostul obicei de a abandona telefonul mobil atunci cand plec in excursie. Mama Sorbona amesteca intr-un borcan un lichid galbui. O clipa imi trece prin cap ca lichidul usor galbui poate sa fie vreo apa magica pe baza de zansiene, insa imediat imi aduc aminte ca nimeni nu culege sanziene inainte de noaptea de sanziene. O aroma de socata adie in toata casa, asa cum numai la bunica mea mirosea in toata odaia atunci cand socata deja fermentase.
E clar : trebuie sa plec, imediat se face seara, noaptea de sanziene incepe curand, excursia am ratat-o, prea multe cosmaruri in asa timp scurt…


Noroc ca Sorbona deretica, prea preocupata sa ma observe. Ma strecor din hamac, in liniste, pe tacute. Agat rucsacul in mana dreapta. Usa de fag este inca intredeschisa. Ma strecor discret prin locul liber si…Fugi!!!
In prima faza las palatul-cocioba in spate, alergand cu ruccsacul in spate, spre marginea pajistei, catre straduta unde ma lasase masina necunoscutului. Obosesc si ma opresc pentru o clipa. Casa Sorbonei era deja departe. Rasuflu profund, ca dupa ce te eliberezi de o povara.

Deja se insera. Norii mov se apropiau de padurea din stanga casei sorbonei. Eram prea departe de oras si prea obosita sa mai incerc o calatorie cu un necunoscut la autostop sau sa merg pe jos ataia km… Ma indrept spre padurea din stanga. Ce ar fi sa-mi montez cortul in poaiana de dupa teii pe care nu-i mai vazusem din copilarie ?

Imi dau seama ca este destul de riscant sa stai singura cu cortul in mijlocul padurii, dar totusi nu am de ales. Resemnata, vreau sa parasesc soseaua si sa ma indrept spre poienita, cand o masina se opreste langa mine scransnind din roti. Este barbatul care venise sa-mi aduca mesajul de dimineata. Deschide portiera si ma invita inauntru: “Nu era mai simplu daca ma ascultati inca de la inceput? Ati fugit la mama Sorbona, fiica mamei Omida, cand eu aveam un mesaj de la Dan. Ati pierdut excursia, din cate observ si ati ramas in mijlocul drumului, departe de oras.”

Dau din cap absenta, imi amintesc ca in visul meu omul asta nu imi reprosa nimic, pentru ca era mort si simt o unda de regret. Chiar nu am chef de prelegeri, dupa o zi cu o gramada de vise ciudate, vizite la vrajitoare si mesaje misterioase. Continua sa vorbeasca: “De fapt, venisem din partea lui Dan sa va rog sa-i imprumutati notitele de la cursul profesorului Vasilescu. Si le-a pierdut pe ale lui intr-un teribil incendiu si are nevoie de ele urgent”.

Profesorul Vasilescu… Doamne, nu m-am mai gandit la el de o vesnicie… Un tip mic de statura si grasut, pedant si caruia, ca oricarui profesor, ii placea enorm sa se auda vorbind. Vorbea rar, pe un ton egal si aproape susotind si spunea acelasi lucru de trei ori. Te lua mereu prin surprindere cand venea cu o idee noua. Era greu sa iei notite la el.

Dar eu notam constiincioasa totul cu gandul in alta parte – una din abilitatile care m-au facut sa fiu foarte cautata in facultate pentru notitele mele.Dar ce oare il putea interesa? Cursul, ca si profesorul, era total neinteresant. Numai cand venea vorba de poezia catara se mai aprindea nitel…

La naiba cu toate povestile astea, imi zic… Sorbona, clarvazatoarea, profesorul,mesagerul cu masina… Norii mov se apropiau tot mai tare. Fug departe de sosea, catre padure. Trebuie sa montez cortul, dupa palcul e tei. Ce mult imi doresc uun ceai de tei facut din flori proaspete ! Vrea sa dorm fara cosmaruri. E deja seara de sanziene,am pierdut excursia mult dorita…

Nici nu stiu cum am reusit sa fac atatea lucruri in atat de scur timp : am ajuuns in poiana luminoasa de dupa tei. Am reusit sa montez cortul si sa despachtez bagajul; am pornit primus-ul si am cules florile de tei de pe crengile ce atarnau aproape de fanul necosit…

Ceaiul asta improvizat e mai bun decat orice. Ma simt obosita. Lumina difuza a asfintitului si mirosul teilor in floare ma apleaca spre pamant. Atipesc instantaneu. Stropii de ploaie ma trezesc brusc. Norii mov lunecau haotic pe cerul lumit al noptii. Noaptea de sanziene…

Imi aduc aminte brusc : eram in autobuz cu Dan, tocmai il insoteam spre Gara, cand, brusc mi-am dat seama ca daca nu cobor din autobuz nu o sa ma mai pot desparti de Dan niciodata. L-am sarutat in timp ce usile autobuzului se pregateau sa se dechida, cu gandul de a fugii cat mai reprede imediat; mi-am luat toata inima in maini si am coborat in statie, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat Daca nu coboram atunci poate traiam toata viata mea intr-un autobuz, sau poate el insusi nu mai plec la Sorbona si ramanea in scaunul autobuzului asteptandu-ma…

58 thoughts on “joc de vară

  1. Plecase cu o bursa de studii la Sorbona, o sansa de care trebuia sa profite, chiar daca pica oarecum intr-un moment nepotrivit. Il intreb de ce, da din mana a lasa, iti zic eu mai incolo, imi zambeste si continua. S-a adaptat destul de usor si acum i se par amuzante primele lui tentative de a gati (el, care in Romania nu stia sa isi prajeasca un ou) sau cum a calcat el pentru prima data in piata si habar n-avea cum arata patrunjelul si ca exista rosii galbene. Imi povesteste cum decurg cursurile, cat de diferit e sistemul de invatamant in Franta si cate ore sta la biblioteca.
    Incep sa zambesc, pentru ca nu-l stiam asa de studios si de regula nu petrecea mai mult de cateva ore pe an intr-o biblioteca.
    Ma priveste usor amuzat si el si-mi spune:
    – De fapt, biblioteca era locul meu preferat si acolo imi petreceam cateva ore pe zi, nu pe an. Dar tu pe vremea aia nu aveai treaba cu mine, asa ca n-ai de unde sa stii.
    Il intreb ce vrea sa spuna cu nu aveam treaba cu el, da iar din mana si-mi spune:
    – Stii…
    P.S. Scuze de diacritice lipsa, dar sunt la munci si functionez in alt regim. Si foarte tentant jocul tau de vara 😀

  2. mi-a marturisit ca s-a gandit foarte mult la mine in perioada in care nu ne-am vazut.
    nu intelegeam nimic (intre noi nu existase nici un fel de flirt sau interes amoros) si ma gandeam ca e o gluma…

  3. :)). Nu pot sa cred ca am scris in acelasi timp si ca de fapt ideea e cam aceeasi (numa’ ca eu m-am intins la vorba, probabil Mojito ala e de vina). Ehe, iubirile astea nemarturisite la timp nu sunt bune deloc…

  4. 😀 da, super sincronizare. eu sper să apară şi un barbat scriitor pe aici să nu transformăm textul chiar într-o nuvelă chick lit. să-l mai aducă un pic cu picioarele pe pământ :))

  5. Chiar eram curioasa cum va continua povestea si vad ca gata joaca :(. Deci iata ce se intampla cand ia un barbat firul narativ in brate :|. Poate reuseste careva sa il resusciteze 😀

  6. nu-i nimic, reluam 🙂

    M-am trezit atunci avand sentimentul ca am pierdut ceva. Ca nu am fost acolo unde ar fi trebuit sa fiu. O parere de rau imi statea ca un nod in gat. Difuza, inconfortabila…

    Ceasul de pe noptiera arata ora 4. Oare mai am timp sa mai adorm la loc pana dimineata?

  7. mda. ştiam eu că lui mihai prodan ar fi trebuit să-i blochez accesul pe blog acum multă vreme pt. că e genul care, din pură răutate, strică plăcerea oamenilor. 🙂

    nicu, mulţumim că ai mai salvat sfârşitul, cât de cât.

    dar să nu disperăm. o să ne mai jucăm şi altădată, de fapt. 🙂

  8. hahaha
    nu sunt eu răutăcios, sunteţi voi lipsite de imaginaţie 😛
    adicătelea de ce s-ar sfîrşi povestea o dată cu moartea personajului?
    s-or mai văzut învieri, clonări, trezit din vise (cum era în dallas) etc.
    😀

  9. mie imi placea cum curge povestea si imi pare tare rau ca nu voi afla vreodata sfarsitul “‘adevarat'” 🙁 🙁 🙁

    ce sa faci, d e la o varsta iti descoperi latura feminina a personalitatii… 🙂

  10. mihai: problema nu e că te-ai băgat, ci că ai stricat povestea. puteai să o continui altfel, nu să o omori.

    nicu: las’ că începem alta. 😀

  11. Intru si eu in jocul asta de vara, ca tot e noaptea de sanziene si vad ca se asteapta si continuari ale unor barbatzi. Scuze pt lipsa diacriticelor.
    :
    ” Mai bine ma pregatesc in tihna pentru excursia de azi. Oricum bunica mea spunea ca e mai bine ca dupa un vis urat sa nu te culci imediat.
    Dupa dus si verificatul rucsacului imi savurez cafeau mexicana. Aroma cafelei imi aduce difuz aminte de ultima intalnire cu el, inainte de plecarea sa la Sorbona. Eram la cafeneaua de langa Biblioteca cand brusc, precipitat si agitat se repede la masa mea si-mi scoate, cu acelesi gesturi agiate ale mainilor, o bucata de carton pe care scrie precipitat adresa lui de email. Vocea lui tremuranda imi spune repede: Plec la Sorbona, acolo bibliotecile sunt Paradisul. Ma bucur dar am si o unda de regret. Ma obisnuisem sa te vad aici savurandu-ti cafeaua…Sa-mi scrii, te caut cand ma intorc !”
    N-am luat in seama vorbele lui, dar acum, dupa cosmarul avut realizez ca micile noastre intalniri aveau loc mereu in preajma Bibliotecii. Cartonul pe care-si notase email-ul avea pe verso bibliografia pentru un curs pe care il audiam si eu.
    Undeva trebuie sa gasesc cartonul asta, stiu ca l-am pus bine.”

    PS : ATAT. Spor celor ce continua

  12. Imi promit ca voi cauta cartonul atunci cand ma intorc din excursie.
    Mai sorb o gura de cafea, imi iau rucsacul si ies din casa. Aud pasi grabind in spatele meu si un barbat imi pune mana pe umar, soptindu-mi: “Am un mesaj de la Sorbona pentru dumneavoastra!”.
    Nu este prima oara cand visele ma pregatesc pentru realitatea zilei urmatoare. Surazand, ii spun barbatului: “Ma grabesc, dar ma puteti insoti pana la locul in care ma intalnesc cu colegii mei.”.
    Respiratia sa devine tot mai agitata, ma smuceste de brat in timp ce sopteste precipitat: “Nu este timp de plimbari, s-a intamplat ceva teribil”

  13. Cînd Sorbona îţi transmite prin curier că s-a întîmplat ceva teribil, atunci, fie că o crezi, fie că nu, eşti obligat să-i faci o vizită.
    Acolo, în casa ei de la marginea pădurii, de la marginea oraşului, Sorbona te aşteaptă tolănită în fotoliu, în mîna dreaptă cu o ţigară subţire mereu ajunsă la jumătate, iar cu stînga mîngîind poruncitor globul de cristal moştenit de la mama ei, Omida, cea care i-a lăsat şi biblioteca, imensa, babeliana bibliotecă, biblioteca cu farmece, Mecca turiştilor străini şi a studenţilor, profesorilor, cercetătorilor de la secţia de Miraculologie a Universităţii de Sud, ai cărei străluciţi absolvenţi am fost eu şi vechiul, foarte bunul meu prieten.
    Bat în uşa ei de fag şi vocea-i hodorogită se aude de dincolo:
    – Păşeşte în pace în casa Sorbonei!
    Pun mîna pe clanţă şi, într-un moment de revelaţie, obrajii mi se încălzesc, roşii: am venit cu mîna-n fund. Niciodată nu vii cu mîna-n fund la Sorbona.

  14. am incercat si eu jocul asta mai demult… merge bine , dar in general e bine sa ai pe cineva la final sa il slefuiasca… Apropo, vad ca nu ai nici o pagina gen “despre mine”…

  15. Imi iau inima in dinti si intru. O ceata rosietica umplea camera. Sorbona levita undeva aproape de tavan, indoita de sale.
    – Nu prea pot sa controlez fluxul levitational… se scuza ea. Uite de ce te-am chemat. Un dezechilibru cosmic s-a intamplat de curand. Trebuie sa il salvezi pe Dan (asta era prietenul din somn).
    – Cum? De ce?, ma balbai eu. Dar eu ma pregatesc sa merg in excursie, gasesc rapid o cale de iesire.
    – Trebuie! Numai tu poti, adauga ea.

  16. Continuare de la Nicu (PS : scriu in momentul in care continuarea lui Nicu nu este inca in textul “final”. M-a prins si pe mine jocul asta, chit ca nu sunt din “bransa”, nu sunt scriitor sau literat):

    ASADAR:

    Am ramas o clipa pe ganduri, incercand sa nu-i spun nimic clarvazatoarei Sorbona. Cafeaua mexicana savurata dimineatza imediat dupa cosmar ma jauta sa gandesc spontan si sa am cea mai naiva atitudine.
    Ce cautam eu la clarvazatoarea Sorbona in dimnieta aceasta, dusa cu masina de un barbat care doreste sa-ti transmita un mesaj de la Sorbona in dimineata in care totcmai il visasem pe Dan, colegul aflat in orasul Sorbona? Daca barbatul care ma asteapta la marginea strazii vine de la Dan, din Sorbona si chiar vrea sa-mi spuna ceva important? De ce odata intrata in masina barbatului misterios nu l-am lasat sa-mi spuna ce trebuia sa-mi transmita si m-am repezit la clarvazatoarea cu acelasi nume cu universitatea ?
    Ma hotarasc brusc sa ies din palatul-cocioaba al clarvazatoarei si sa fug rapid la masina barbatului misterios. S-al las sa-mi spuna ceea ce are de spus si apoi sa-l rog sa ma duca repede la Gara. E pacat sa pierd excursia asta programanat de 8 luni. Urmeaza noaptea de sanziene si de mult imi doresc sa o petrec la cort cu prieteni mei.
    Ii spun clarvazatoarei cu cel mai derutata aer din lume: “Marita Sorbona- am plecat in graba si am lasta ofrandele acasa, trebuie sa plec dupa ele”… Ies ca fulgeru, lasand usa de fag deschisa, si-ntr-o clipa ajung la masina stainului. Arunc rucsacul in spate, ma precipit si eu pe bancheta din spate si ii spun cu un ton categoric babatului:”Spune-mi repede ceea ce vrei sa-mi spui, trebuie sa ajung la gara in 30 de minute !”

  17. – vaaaaai, ca am ajuns prea tarziu……

    (spuse ea, referindu-se la blogul licuricei dar si in continuarea povestii):))))

  18. – fara virgula dupa vaaaaai, se autocorecta ea mental. Desi, daca e la o adica, virgula are functia ei expresiva.

  19. Iar am avut insomnie si asta-mi omoara creativitatea.
    Noroc ca Tata mi-a trimis ceaiuri de plante, asa ca, dupa ce mi-am luat pulsul si tensiunea atzintindu-mi ipohondric privirea pe monitor, mi-am baut ceasca de ceai si acum, iaca-ma ca noua… ca bine zicea Bryan Adams, “take a cup of tea…”

  20. Nu aud dinspre el insa decat niste sunete ciudate. Ma uit la el mai atenta si abia atunci observ ca din gura i se prelinge un firicel de spuma. Dintr-o data, il vad cum intepeneste, in timp ce in masina se raspandeste un miros vag de migdale amare. Chipul i se destinde, mainile la fel, iar pe jos cade un carton. Il recunosc cu uimire: este chiar cartonul cu adresa de e-mail a amicului meu, pe care voiam sa-l caut la intoarcerea din excursie. Il iau cu mainile tremurande de pe jos si incerc sa sun la politie de pe telefonul mobil. Insa cineva imi smulge din mana telefonul. Este chiar amicul pe care nu il mai vazusem de mult. Printre hohote de ras imi spune: “Mi-aduc aminte ca citeai mereu romane polististe. Iti mai plac?”

  21. îmi cer scuze că nu am postat continuările mai repede, dar abia ce am ajuns acasă. cred că o să iasă o super poveste. tare îmi place! meeeersiiii!!

    cyp: este un fel de “despre mine”. e notat +/-

    domnisoaraT: nici eu nu mă aşteptam să se transforme într-o clarvăzătoare, dar se potriveşte.

    leti: grij’ insomniile ălea că mai avem nevoie de imaginaţia ta 🙂

  22. – Nu mi-au plăcut niciodată. De unde ai dedus tu că îmi plăceau?
    – Păi, le citeai mereu, cum spuneam mai sus.
    – Şi ce legătură are?
    – Cum ce legătură are?
    – Faptul că citeam romane poliţiste.
    – Cu ce?
    – Nu ştiu, tu să-mi spui. Nu tu ai început? Cu ce are legătură faptul că citeam romane poliţiste?
    – Cu spiritul tău scormonitor, mereu în căutarea adevărului, a dreptăţii, a egalităţii şi a fraternităţii.
    – … (“say what?”)
    – N-am dreptate?
    – Nu. Spiritul meu a fost mereu în căutarea libertăţii.
    – … (“wtf?!”)
    – Oricum, spiritul contează mai puţin. Omul e cel mai important.
    – Care om?
    – Ăsta din faţa noastră, care miroase a migdale amare.
    – Îl acoperim cu detergent.
    – Pe cine?
    – Mirosul.
    – De unde luăm noi detergent la ora asta?
    – Nu ştiu, da’ hai că nu mai am nici ţigări.
    – Am eu.
    – Nu fumez trabucuri. Şi oricum ne trebuie detergent.
    – Ştii că are Sorbona produsul ăla nou, cu enzime şi microgranule…
    – Da’ nu e cam scump?
    – Ei, na, crezi că găseşti în altă parte mai ieftin?
    – Plăteşti tu?
    – Da’ tu?
    – Io tre’ să-mi cumpăr ţigări.
    – N-are domnu’ prin buzunare?
    – Stai să văd. Mdea, mai are vreo trei.
    – Şi nu-ţi ajung?
    – Nu ştiu. Sper. Mă stresează de fiecare dată cînd o aud vorbind. Dacă n-ar fi biblioteca…
    – Hai, mă. Sorbona e Sorbona!
    Ne aşteaptă în faţa casei, cu o damigeană de detergent între picioare şi cu borseta aurie legată în jurul brîului.
    – Şaptişpe şaizeci, mormăie către noi.
    N-am decît 20. Intră să-mi aducă restul. Ghiţă a deschis deja portbagajul. Ne uităm amîndoi, mai degrabă ca doi complici, decît ca doi prieteni vechi, către bărbatul chircit între scaunele de picnic, parasolar şi lichidul de parbriz.
    – Ce ironic, spune.
    Eu îi răspund:
    – Da. Să fii un porc şi să te cheme Ghiţă.
    Codiţa roz, spiralată, îi tremură nervoasă.

  23. Ma trezesc brusc, ca dupa un somn bizar.
    Mama Sorbona, clarvazatoarea, aranja cateva lucruri in coltul camerei, cu spatele la mine.
    Hmm, imi zic in gand, nu are tigara aprinsa… Se vede treaba ca iara am avut un cosmar.
    Ma uit imediat dupa rucsacul meu. Era langa hamacul in care ma trezisem. Ma uit la ceas- este deja dupaamiaza. Am pierdut trenul, s-a dus excursia. Oare ce-au facut prietenii mei negasindu-ma in gara ?
    Imi blestem prostul obicei de a abandona telefonul mobil atunci cand plec in excursie. Mama Sorbona amesteca intr-un borcan un lichid galbui. O clipa imi trece prin cap ca lichidul usor galbui poate sa fie vreo apa magica pe baza de zansiene, insa imediat imi aduc aminte ca nimeni nu culege sanziene inainte de noaptea de sanziene.
    O aroma de socata adie in toata casa, asa cum numai la bunica mea mirosea in toata odaia atunci cand socata deja fermentase.
    E clar : trebuie sa plec, imediat se face seara, noaptea de sanziene incepe curand, excursia am ratat-o, prea multe cosmaruri in asa timp scurt…
    Noroc ca Sorbona deretica, prea preocupata sa ma observe. Ma strecor din hamac, in liniste, pe tacute. Agat rucsacul in mana dreapta. Usa de fag este inca intredeschisa. Ma strecor discret prin locul liber si…Fugi!!!
    In prima faza las palatul-cocioba in spate, alergand cu ruccsacul in spate, spre marginea pajistei, catre straduta unde ma lasase masina necunoscutului. Obosesc si ma opresc pentru o clipa. Casa Sorbonei era deja departe. Rasuflu profund, ca dupa ce te eliberezi de o povara.
    Deja se insera. Norii mov se apropiau de padurea din stanga casei sorbonei. Eram prea departe de oras si prea obosita sa mai incerc o calatorie cu un necunoscut la autostop sau sa merg pe jos ataia km…
    Ma indrept spre padurea din stanga. Ce ar fii sa-mi montez cortul in poaiana de dupa teii pe care nu-i mai vazusem din copilarie ?

  24. OFF topic/poveste : Vad ca Mihai postase deja o continuare, inainte de a scrie si eu. Oricum vad ca se potriveste continuarea mea cumva, chiar daca nu o citisem inanite de a scrie?
    ALTFEL : ma bag si eu, ca neliterat la o scriitura la mai multe maini, ca profan. Cineva trebuie, intr-adevar, sa cizeleze la final Finalul.

  25. ok. să vedem câţi ne adunăm în final pentru carte şi să stabilim apoi un mod de lucru. oare ar fi prima carte scrisă de un grup de bloggeri? poate o mai şi vindem 😀

  26. Imi dau seama ca este destul de riscant sa stai singura cu cortul in mijlocul padurii, dar totusi nu am de ales. Resemnata, vreau sa parasesc soseaua si sa ma indrept spre poienita, cand o masina se opreste langa mine scransnind din roti.
    Este barbatul care venise sa-mi aduca mesajul de dimineata. Deschide portiera si ma invita inauntru: “Nu era mai simplu daca ma ascultati inca de la inceput? Ati fugit la mama Sorbona, fiica mamei Omida, cand eu aveam un mesaj de la Dan. Ati pierdut excursia, din cate observ si ati ramas in mijlocul drumului, departe de oras.”
    Dau din cap absenta, imi amintesc ca in visul meu omul asta nu imi reprosa nimic, pentru ca era mort si simt o unda de regret. Chiar nu am chef de prelegeri, dupa o zi cu o gramada de vise ciudate, vizite la vrajitoare si mesaje misterioase.
    Continua sa vorbeasca:
    “De fapt, venisem din partea lui Dan sa va rog sa-i imprumutati notitele de la cursul profesorului Vasilescu. Si le-a pierdut pe ale lui intr-un teribil incendiu si are nevoie de ele urgent”.

  27. Profesorul Vasilescu… Doamne, nu m-am mai gandit la el de o vesnicie… Un tip mic de statura si grasut, pedant si caruia, ca oricarui profesor, ii placea enorm sa se auda vorbind. Vorbea rar, pe un ton egal si aproape susotind si spunea acelasi lucru de trei ori. Te lua mereu prin surprindere cand venea cu o idee noua. Era greu sa iei notite la el. Dar eu notam constiincioasa totul cu gandul in alta parte – una din abilitatile care m-au facut sa fiu foarte cautata in facultate pentru notitele mele.

    Dar ce oare il putea interesa? Cursul, ca si profesorul, era total neinteresant. Numai cand venea vorba de poezia catara se mai aprindea nitel…

  28. La naiba cu toate povestile astea, imi zic…
    Sorbona, clarvazatoarea,
    profesorul,mesagerul cu masina…
    Norii mov se apropiau to mai tare. Fug departe de sosea, catre padure.
    Trebuie sa montez cortul, dupa palcul e tei.
    Ce mult imi doresc uun ceai de tei facut din flori proaspete !
    Vrea sa dorm fara cosmaruri. E deja seara de sanziene,am pierdut excursia mult dorita…

    Nici nu stiu cum am reusit sa fac atatea lucruri in atat de scur timp : am ajuuns in poiana luminoasa de dupa tei. Am reusit sa montez cortul si sa despachtez bagajul; am pornit primus-ul si am cules florile de tei de pe crengile ce atarnau aproape de fanul necosit…
    Ceaiul asta improvizat e mai bun decat orice. Ma simt obosita. Lumina difuza a asfintitului si mirosul teilor in floare ma apleaca spre pamant.
    Atipesc instantaneu.
    Stropii de ploaie ma trezesc brusc. Norii mov lunecau haotic pe cerul lumit al noptii.
    Noaptea de sanziene…

  29. OFF TOPIC:
    pe bune :
    – mi s-a stricat Hardul de 500 Giga. Tocmai am reinstallat Windosu pe un amarat de Hard ATA de 80, cu o tastatura antica si infernal de aleatorie.
    – nu stiu cat net o sa mai am in vitorrul apropiat. Trebuie sa ma si mut…
    – daca nu mai scriu aici : las povestea pe maini bune.
    PS : nu-l omorati pe Dan, ca e pacat….

  30. *
    * *

    Putina lume imi stie al doilea prenume: Bogdan. Mama, profesoara de romana, voia un nume cu sonoritate frumoasa. Bine ca nu m-a numit Felix (ca in Felix si Otilia). Tata, profesor de istorie, voia neaparat un nume de voevod.
    Nu s-au inteles niciodata asupra vreunui lucru. Traiau in universuri perfect paralele. De altfel, de multe ori am sentimentul ca nici nu l-am cunoscut vreodata pe tata. Cand nu era la o bere la carciuma de pe faleza cu prietenii, unde il injura pe Ceausescu fara perdea, era pe balta, la pescuit. Mie nu mi-a placut niciodata pescuitul. Urasc apa, iar pestii morti, cu ochii lor sticlosi, ma fac sa vomit.

  31. deloc :))

    de ce sa nu auzim si punctul de vedere al lui Dan?? In plus, daca il cunoastem mai bine, suntem mai putin inclinati sa il omoram…

  32. OK Nicu :
    -care are nr de telefon al lui Dan ?
    -chiar asa – omul trebuie consultat…

    ALTFEL : Scrie cineva THE END sau asteptam contniuarea ?

  33. eu cred că prima parte a povestirii poate fi considerată încheiată. şi cu textul lui nicu începem partea a doua. o să-l pun mâine sus. ca nou post şi putem să brodăm pe el mai departe.

  34. “Dar de-ajuns cu amintirile. Imediat se face 17:23 si nu e prima oara cand pierd trenul. Ce durere cumplita! Cum ajung, imi fac un ceai de tei.”

Leave a Reply

Your email address will not be published.