cutia cu bijuterii (5)

…după ce i-am deschis pofta de scris (ce-mi tihneşte! 🙂 ), pushu recidivează azi cu un text de actualitate jurnalistică.

(completare pentru prodan: da, chiar pushu a scris postul ăsta. cu mâna lui. ca şi pe primul, de altfel).


Moldova. Rămâne cum am stabilit.


Notă: Textul acesta l-am scris la începutul recentelor proteste de la Chişinău, convins că „rebelii” nu au nicio şansă să schimbe regimul comunist al lui Voronin. În seara acelei zile, însă, pentru câteva ore, surprins de amploarea protestelor, am crezut că mă înşel. Din păcate nu a fost aşa: revolta de la Chişinău se stinge, secerată de ciocanul regimului, sub un mormânt de flori, la fel de frumoase şi inutile ca şi cele cu care am făcut poduri peste Prut.

Acum fix şapte ani, motivat la o bere pe terasa Melody de un gazetar maghiar de la Kronika, am luat calea Chişinăului, să relatez de acolo despre manifestaţiile în stradă pe care le organiza opoziţia unionistă în favoarea limbii române.

A fost o excursie iniţiatică pentru mine. Întâlneam, pentru prima oară cu adevărat  realităţile din spaţiul (ex-)sovietic. Le mai întâlnisem şi în 1989, într-o tabără de pionieri organizată în Ucraina, dar, la 14 ani, nu cred că înţelesesem prea multe, cu toate că mă surprinsese faptul că însoţitoarea de vagon – moldoveancă de felul ei – nu a vorbit cu noi în română decât când am scos-o din ţâţâni cu comportamentul nostru. „Gios, daţi-vă gios”, a început să zbiere, pe româneşte, individa, spre descumpănirea noastră, care săream ca nişte maimuţe printre paturile supraetajate.

La această amintire nebuloasă se adăuga faptul că, doar cu o zi înainte de a pleca la drum cu autocarul, sediul unui ziar din Chişinău fusese atacat cu o grenadă. Tot cam atunci, mai mulţi români care voiau să intre în Moldova fuseseră întorşi de la graniţă. Am ajuns însă cu bine la Chişinău, după câteva peripeţii la graniţa de la Sculeni. Am stat trei sau patru zile în Republică, cât să-mi fie de ajuns pentru următorii 15-20 de ani.

Cu toată bunăvoinţa, nu pot să spun decât că nu am simţit nici măcar de la cei care se aflau în stradă o voinţă reală de modernizare. Mai degrabă, toţi erau dominaţi de un fatalism de margine a Europei pe care nimeni nu o ia în seamă. Două studente pe care le-am cunoscut, reprezentative pentru tânăra generaţie de intelectuali formaţi în Moldova, erau cuprinse de o profundă lehamite faţă de ceea ce se întâmpla, dar se gândeau mai degrabă cum să vină în România decât cum să schimbe ceva acolo.

Chişinăul, prin liderii politici, ai gazetăriei sau ai societăţii civile cu care am stat de vorbă, mi-a lăsat impresia unui oraş abătut şi resemnat, fără perspective şi fără oameni dornici să-l schimbe fundamental, prinşi într-o retorică patriotic-sforăitoate, fără niciun fel de soluţie pentru o ţară apatică, refugiată în amintirea unui Eminescu şi a unui Ştefan, mitizaţi şi hiperbolizaţi.

Clujul îngheţat în încremenire al acelor ani mi se părea o oază de efervescenţă, în comparaţie cu Chişinăul. Senzaţia apăsătoare de disperare combinată cu resemnare pe care mi-a lăsat-o capitala Basarabiei nu mi-am putut-o schimba, iar rezultatul ultimelor alegeri îmi confirmă percepţia pe care o am de atunci despre Republica Moldova: este o fată frumoasă roasă de cancer. Deşi boala i-a ajuns în stadiu terminal, ea se încăpăţânează să se trateze la vraci, nu la doctor.

6 thoughts on “cutia cu bijuterii (5)

  1. sunt de 5 ani în bucureşti şi am mai fost până acum la diverse mitinguri de protest ţinute la universitate, toate destul de sforăitoare. acum s-a strigat cu pumnul strâns deasupra capului, deşi miza era la ei, nicidecum la noi, ceea ce m-a făcut să cred, ca şi tine, că de data asta a venit începutul sfârşitului. era doar convingerea naivă a emoţiei.
    acolo, din faţă de la tnb, mi-am sunat un prieten cu care am glumit despre câte pungi de pop-corn să ne luăm pentru noaptea ce avea să vină şi în care să urmărim revoluţia în direct-online. am ajuns acasă şi am aflat că protestarii de la chişinău îşi dăduseră întâlnire pentru a doua zi. urmau să plece, peste noapte, la casele lor (doar unii, alţii n-au mai ajuns nici până în ziua de azi). atunci a fost evident că totul e terminat. nici măcar să beau o bere nu mi-a mai venit.

  2. muntele: păi, da. nu ţi-a venit pentru că berea nu se potriveşte cu moldova. poate un vin pica mai bine 😀

    radu: eu tot îi fac poftă, dar el nu şi nu. pân-odată 😀

  3. “Mai degrabă, toţi erau dominaţi de un fatalism de margine a Europei pe care nimeni nu o ia în seamă”

    sau ai facut acordul cu marginea europei??

Leave a Reply

Your email address will not be published.