…urăsc muncitorii, meseriaşii şi ce-or mai fi ei. pe zugravi, faianţeri, pe ăia care îţi pun podeaua sau îţi refac instalaţia electrică. pe toţi, fără excepţie, îi urăsc! români sau ţigani, mi-e totuna, că nu sunt de nicio treabă, indiferent de naţie.

nu ştiu unde sunt ăia buni, care “se ştiu”, dar cu siguranţă nu în românia. or fi prin spania, italia sau alte ţări calde, lucrând cu spor pe altfel de bani. ăştia care au rămas sunt ciurucurile şi nepricepuţii. şi eu am baftă de ei.

din 13 noiembrie trăiesc în praf şi dezordine. fac zilnic slalom printre cutii, mobile, obiecte care, până acum, parcă nici nu existau, îmi caut minute în şir hainele, periuţa de dinţi, cosmeticele şi înghit tone de praf alb şi fin, care pluteşte peste tot şi se aşterne peste tot. degeaba îl şterg dimineaţa că seara e tot acolo.

şi asta pentru că am avut ideea (PROASTĂ!) să renovez bucătăria şi holul. timp de o lună, am căutat muncitori. unii cereau sume astronomice, alţii nu aveau timp, iar alţii nu aveau curaj să pornească la treabă. li se părea “o lucrare prea mare”.

“mare” însemna spart un zid şi montat geam, demolat un stâlp şi pus grinzi de susţinere în loc, refăcut instalaţia electrică, construit un blat de bucătărie şi acoperit cu faianţă, mutat două calorifere, reparat şi zugrăvit pereţii, montat gresie pe scările de la intrare şi sub blatul de bucătărie şi bătut podea în bucătărie şi hol. nimic mai mult.

după îndelungi căutări, maică-mea a bătut palma cu o firmă de construcţii. doar că a semnat contractul în grabă şi fără să îl ia la puricat. aşa că ne-am trezit că nu erau trecute toate lucrările necesare, iar penalizările în caz de întârzieri sau execuţie proastă erau nesemnificative.

şi a început distracţia. “echipa” de lucru s-a dovedit formată dintr-un singur om, care lucra cu viteza melcului şi după ureche. pereţii au ajuns zugrăviţi cu pete albe, liniile drepte s-au dovedit strâmbe, iar ţevile de calorifer pătate, nu vopsite.

în plus, nu s-a încumetat să spargă zidul, să dea jos stâlpul sau să facă blatul şi a trebuit chemat alt meseriaş. pe alţi bani, evident. nici ăsta mai bun. a spart zidul, a pus geamul, dar nu la distanţa la care am zis eu, ci mai departe, aşa încât nu ajung să îl deschid decât dacă mă urc pe scaun.

a construit blatul, ce-i drept, dar când a fost să-l acopere cu faianţă nu a ţinut deloc cont de ce i-am spus şi desenat. ca urmare, nu există o continuitate între faianţa de pe perete, cea de pe blat şi de pe picioarele blatului, şi asta îţi sare în ochi. e urât!!!

mai mult, s-a gândit el că gresia de sub blat ar trebui ridicată mai mult într-o parte, cu vreo 3 cm, “ca să fie drept la boloboc”, şi a ridicat-o. doar că a venit al treilea meşter, ăla cu podelele, şi nu a fost în stare să bată podeaua astfel încât să fie la înălţimea gresiei.

“nu se poate înălţa, că puşcă”, a decretat. nici măcar nu s-a străduit să găsească o soluţie (şapă, prag or something), ci a pus podeaua cum i-a fost mai comod. şi, uite-aşa, am rămas cu o margine “minunată” între podea şi gresie care arată ca naiba şi unde îmi voi lovi cu siguranţă, zilnic, degetele de la picioare.

nici ăla cu instalaţia electrică nu s-a arătat mai tipicar şi mai atent la detalii, aşa încât prizele sunt puse total aiurea, deşi l-am rugat în mod special să le pună la o anumită înălţime şi într-un anume loc. ca să nu mai spun că m-am trezit cu o priză la 2,5 m înălţime, aşa, că poate “vă trebuie vreodată”. nu, nu-mi trebuie!

lucrările încă nu s-au treminat. mai este de pus jumătate de podea în hol şi de făcut câteva retuşuri. dacă se vor mai face. pentru că, pe lângă faptul că lucrează după ureche, mai vin şi numai când au chef. de-aia zic: să moară toţi meseriaşii!! îi urăsc!!!

…am văzut sute de fotografii de-a lungul timpului, dar de când mă tot uit pe boston.com mi-am dat seama că îmi plac mult mai mult fotografiile color. cele alb-negru nu mă impresionează aproape deloc. şi asta pentru că nu am găsit până acum niciuna care să-mi rămână la suflet.

ba, să nu mint. cu vreo zece ani în urmă, am admirat în expoziţia unui coleg de la ziar, rareş beuran, o fotografie alb-negru cu un ţigan bătrân, ridat şi bărbos, învăluit în fumul unui chiştoc de ţigară din care trăgea cu patos.

mi-a foarte plăcut şi mi-am dorit fotografia cu pricina. poate pentru că era vorba de un ţigan şi, la vremea aia, imaginea lor nu era atât de exploatată. sau poate pentru că era o fotografie alb-negru izbutită. nu ştiu ce a tras mai mult în cântar, dar cert e că mi-a rămas în minte.

dar alta de felul ăsta nu am mai gustat. în fapt, văzând tot mai multe fotografii alb-negru la artiştii noştri am ajuns să cred că mare parte din oamenii ăştia merg pe non-culori ca să ascundă imperfecţiunile şi eşecurile. sau din snobism.

am văzut imagini care ţipau după culoare, dar ele erau alb-negru. şi nu ziceau nimic. nu erau nici mai “adevărate”, nici mai profunde, nici mai complexe, nici mai “de artă”, nici mai expresive. erau doar nişte poze şi atât.

e o modă alb-negru, de fapt. aşa cum e foarte la modă să fotografiezi mizeria, tristeţea, deznădejdea, sărăcia. recunosc, astfel de imagini impresionează, te sorb emoţional, te mişcă, dar, pe de altă parte, te fac să cazi în capcană. adică există riscul ca situaţia în sine şi nu realizarea artistică să te facă să crezi că fotografia e bună.

evident, pe tema asta se poate discuta la nesfârşit şi nu se va ajunge la nicio concluzie. niciun fotograf care se respectă (şi, Doamne, sunt tot mai mulţi de la o zi la alta. mă şi întreb de unde atâţia?!) nu va recunoaşte că a recurs la alb-negru din motivele enumerate de mine.

va spune că “aşa am simţit în momentul ăla” (ăla în care stătea pe photoshop, probabil), că asta e viziunea lui, că e o întoarcere la rădăcini, că o fotografie alb-negru e mai expresivă etc etc. aşa o fi. mie îmi plac, însă, ălea color.

dar separat de asta, am o altă problemă. când sunt fericită, nu pot să scriu. pe blog, zic. nu-mi vine. din acest motiv mi-am lăsat blogul în paragină de o vreme, cum bine a remarcat hossu. acum am făcut un efort pentru că aveam de multă vreme în minte chestia asta cu fotografiile.

dar mi-era mai drag să bat tastele în perioada în care viaţa mea sentimentală era chinuitoare şi suferindă. atunci toate poveştile curgeau repede din mine, ca apa de la robinet. aveam impresia că, scriind, mă vindec de toate rănile, mai mult sau mai puţin reale, care sălăjuiau prin tot felul de cotloane ale sufletului meu.

şi, în fapt, aşa a şi fost. blogul s-a dovedit a fi un terapeut de succes. doar că după ce m-a ajutat, eu l-am cam abandonat. ruşine să-mi fie, nu? îmi e. un pic. de-aia zic că ar trebui să învăţ să scriu şi pe vremuri bune, nu doar în perioade de restrişte. şi uite cum ajung să spun că e bună şi tristeţea la ceva 🙂

…am două întrebări de sezon:

1. ştie careva cum este îmbrăcat moş nicolae? apare pe undeva vreo descriere a lui, există vreun desen cu acest moş? întreb pentru că am văzut ceva ştire pe tv cu moş nicolae care împărţea daruri la copii şi era îmbrăcat exact ca şi moş crăciun. iar asta mi se pare furt de imagine. nu-i corect, nu? 🙂

2. cum explici unui copil care moş crăciun e cel real când el vede atâţia în oraş, la televizor, în ziare? mă gândesc că poate fi debusolat total şi ai nevoie de o explicaţie extrem de bună să-l readuci pe linia de plutire. maxim, ce îi zici?cine sunt cei pe care îi vede el pe stradă şi care e rostul lor acolo?

lămuriţi-mă.

…astăzi am primit o lecţie de patriotism pur. de altfel, nu e singura dată când mi se întâmplă asta, de când am în departament ”comandoul” de basarabeni, cum îmi place mie să-i spun.

despre ce este vorba. colegul denis a fost pe teren pentru un reportaj despre ce se întâmplă în cluj de ziua naţională. trebuie spus că denis este moldovean din republică, mai exact din oraşul drochia, dar cât de curând va jura credinţă româniei, lucru de care este extreeeem de încântat.

am asistat cu uimire la manifestările lui de bucurie în ziua când şi-a văzut numele în monitorul oficial, pe lista cu viitorii cetăţeni români. a fost fascinant să-i urmăresc reacţiile. pur şi simplu, aveai impresia că toată lumea e a lui. noi, ”românii” din redacţie, nu am priceput ce atâta bucurie şi ne-am râs de el. titus i-a şi spus că ”peste vreo 150 de ani o să-ţi treacă”. perspectiva asta însă nu i-a tăiat elanul, evident.

în timpul ăsta, o altă colegă, patricia, tot din republică, asista cu mare tristeţe la efuziunile lui, supărată fiind că de zece ani încearcă să-şi obţină cetăţenia română şi nicicum nu reuşeşte. mai că nu-i dădeau fetei lacrimile când îl vedea pe denis cum se bucură. iar el nu se putea abţine să nu ţopăie cu gura până la urechi. şi, nu, nu era bucuria că de-acum poate circula liber prin europa. era mai mult de atât.

dar să mă întorc la întâmplarea de azi. după ce a revenit în redacţie de la depunerea de jerbe şi de la defilare, i-am spus să scrie un main, adică vreo 3.500 de semne, despre evenimentul în cauză. cum mă trăgea aţa acasă şi vroiam să editez repede, din 15 în 15 minute îl întrebam: ”denis, ai terminat?”. ”nu, mai am un pic”, răspundea el invariabil.

după vreo 45 de minute îi zic: ”hai, denis, odată. ce naiba poţi scrie atât de mult?”. „păi, sunt multe chestii importante şi nu vreau să le scap”, zice el uşor iritat de stresul meu. ”maxim, ce poate fi aşa important? se întâmplă acelaşi lucru în fiecare an”, continui eu. ”chiar, mă, denis. ce e aşa important? e o zi ca oricare alta, nu vezi că noi suntem la lucru?”, comentează şi tibi.

denis se uită la noi, dă să spună ceva, dar se abţine, continuă să scrie şi în câteva minute îmi predă textul. încep să-l editez, dar simt că tânărul coleg nu e în starea lui obişnuită. mă uit la el şi îl văd mocnind. întreb curioasă: ”care-i problema, denis?”. şi atunci basarabeanul nostru izbucneşte ca un vulcan:

”păi, mă enervează tibi ăsta!!! cum adică vine el şi-mi zice că e o zi ca oricare alta?!? NU e o zi ca oricare alta. e ziua când a avut loc Marea Unire. numa’ ruşii ăia de la noi mai aveau atitudinea asta a lui tibi şi îmi spuneau să plec la mine în ţară dacă sunt român, că nu am ce sta în moldova. am crezut că am scăpat de ei”.

la avalanşa asta de cuvinte spuse pe un ton vehement şi cu atâta patimă, m-am blocat. şi tibi la fel. ne uitam la el şi tot ce am putut spune a fost: ”tibi, dacă mai zicem ceva, ăsta ne ia la bătaie”. denis, de treabă, ne-a asigurat că nu ne bate, dar că am face bine să nu mai vorbim aşa de Unire. după care a plecat acasă.

am editat apoi textul, care avea în el următoarea declaraţie luată de la un clujean membru al pnţ-cd: ”patriotismul românilor e unul de conjunctură”. şi atunci m-am ruşinat de toate dăţile în care am făcut glume pe seama moldovenilor din republică.

şi m-am întrebat cum am ajuns noi, ăştia din românia, să fim atât de blazaţi şi să nu ne mai iubim cum trebuie ţara asta? şi ce mai înseamnă astăzi patriotism pentru noi? aveţi habar?

…de la celebrul moment în care aveam de ales între iliescu şi vadim, nu m-am mai dus la vot. nici atunci nu am fost pentru că nu puteam pune ştampila pe niciunul dintre ei. m-am dus în schimb astăzi, deşi ieri, pe vremea asta, eram absolut convinsă că nu voi vota. de regulă, votez cu liberalii, dar cei doi din colegiul meu nu îmi ziceau nimic. de sebastian moga nu am auzit până acum, iar aurel neţin nu mi-a mers la suflet. aşa că, lucrurile erau clare: voi sta şi acum acasă.

asta până când muntele mi-a dat link-ul cu varujan pambuccian. m-am apucat să citesc şi mi-am dat seama că omul ăsta e chiar ok. în plus, aveam dintotdeauna o simpatie aparte pentru armeni, dat fiind că ai mei se trag din orăşelul în care a existat prima şi cea mai închegată comunitate armenească din transilvania.

cum pe pagina lui de campanie scria că are nevoie de 7.000 de voturi şi sunt doar 1.800 de armeni în românia, am început să mă gândesc tot mai mult la posibilitatea de a-l vota. nu era în colegiul meu, evident, dar fiind minoritate poate fi votat de oricine, din orice parte a româniei.

spre seară am mai citit două posturi care m-au mobilizat. primul a fost al lui mihnea. scris cumva romantic şi paşoptist, textul m-a emoţionat. iar când am văzut din comentarii că generaţia aşteptată (cei de 25 de ani, cum ar veni) se trage pe cur şi spune că nu merge la vot, m-am răzvrătit în mine. la 25 de ani eram mult mai vie decât ei.

după care am dat de postul lui bucurenci. nu îmi place mie personajul în mod deosebit, dar ce a scris acolo a fost de bun simţ. şi m-a convins definitiv că merită, de data asta, să mă duc să votez. aşa se face că, la 10.30, imi dădeam buletinul la secţia de votare. am privit lista străzii mele şi am zâmbit. doar trei oameni votaseră până atunci, iar unul dintre ei era maică-mea.

mă uimeşte de fiecare dată femeia asta. împlineşte 80 de ani la vară, dar este la fel de în formă ca la 60. şi nu-şi lasă principiile deoparte orice ar fi. este apropiată sufleteşte de ţărănişti, iar dacă nu-i găseşte pe listă, automat se orientează spre liberali. mi-a şi zis aseară foarte serioasă: ”dacă mergi la vot, sper că votezi cu dreapta”. ”da, mamă, cu dreapta”, am zis convinsă, de fapt, că asta voi face.

doar că, odată ajunsă în cabina de vot, lucrurile nu au stat chiar aşa. după ce am votat pambuccian la deputaţi, buletinul cu senatorii m-a blocat. dacă mergeam pe partid, puneam ştampila pe neţin. dar nicicum nu am putut face asta pentru că nu mi-a plăcut de el. l-am prins vreo 10 min la ultimul interviu în redacţie şi nu mi-a zis nimic-nimicuţa.

aşa că nu am luat în considerare sigla şi am pus ştampila pe om: ioan bolovan. îl ştiu de câţiva ani, stă prin vecinătatea mea, e de bun simţ şi chiar crede în ce face. da, e de stânga şi nu îmi vine să cred că am votat stânga. maică-mea o să fie extrem de dezamăgită de mine când îi voi spune. şi nici eu nu sunt prea mândră. dar ce pot face? nu am vrut să anulez buletinul şi chiar cred că, spre deosebire de restul de pe listă, bolovan e un tip ok.

şi, uite-aşa, m-a făcut pe mine uninominalul să trec, pentru o zi, de partea cealaltă. o fi bine, o fi rău?

later update: YES! varujan pambuccian a intrat în parlament. cum ar veni, nu mi-am irosit votul. foarte tare mă bucur. 🙂

…din câte am observat, lumea nu prea ştie cu cine să voteze. câţiva dintre voi m-aţi şi întrebat chestia asta, în urma posturilor cu candidaţii. well, nu vă pot sugera pe cine anume să bifaţi în 30 noiembrie, pentru că nu deţin adevărul absolut, dar pot să vă explic cam care cred eu că ar trebui să fie mecanismul prin care să ajungeţi la o concluzie de bun simţ.

în primul rând, faceţi un minim efort şi citiţi un pic de teorie vizavi de dreapta şi stânga politică, în general, şi românească, în special. dacă nu aveţi în bibliotecă nimic despre asta, căutaţi pe net. e foarte important să vedeţi ce înseamnă fiecare, care le sunt principiile de bază, pentru ce militează ele în linii mari. apoi staţi, cugetaţi şi vedeţi care dintre aceste orientări politice vă este mai aproape de modul în care simţiţi şi gândiţi. cum ar veni, definiţi-vă.

după ce aţi stabilit ce sunteţi, ca să zic aşa, aruncaţi o privire peste partidele noastre şi vedeţi care ce vrea şi cât de constante sunt în principiile lor. (spre exemplu, mie îmi displace pedele-ul pentru că azi e stânga, mâine de dreapta, poimâine iar de stânga, în funcţie de interes. îl văd ca şi partidul generaţiei de mijloc cu pretenţii intelectuale şi dorinţă de înavuţire pe orice cale. nu e nici partidul intelectualilor boemi şi idealişti, nici al oamenilor de afaceri veroşi şi cinici. e cum e mai rău).

după ce v-aţi decis orientarea şi aţi stabilit partidul pe care îl simpatizaţi, uitaţi-vă cine anume îl reprezintă în colegiul vostru. scormoniţi un pic prin memorie (sau pe net) să vedeţi cum s-a prezentat doamna sau domnul respectiv de-a lungul anilor. dacă vă place ce aţi găsit, mergeţi la vot. dacă nu, staţi acasă.

ştiu că unii oameni pe care îi respect vor spune că aici greşesc profund şi că lumea ar trebui să meargă să voteze partidul în caz că, totuşi, nu le place personajul pus pe listă. că e foarte important să îţi exerciţi dreptul la vot. ei bine, eu nu cred asta. ce rost are atunci votul uninominal dacă tot la partid ajungi?

din punctul meu de vedere, votul ăsta ar trebui să înveţe partidele să promoveze oameni de valoare şi nu nişte circari. dacă tu oricum votezi, indiferent cine e pe listă, de ce să se mai străduiască ei, data viitoare, să fie mai pretenţioşi cu ei însuşi? nu au să înveţe nimic din votul ăsta şi au să îţi ofere aceleaşi non-valori.

eu, una, m-am săturat să tot votez răul cel mai mic. şi cum, în colegiul meu, nominalizaţii partidului cu care simpatizez nu m-au convins, nu voi merge la vot. păcatul lor să fie.

ps: postul ăsta nu se vrea o lecţie, ci o mică mână de ajutor în a vă face ordine în gânduri. în caz că aveţi nevoie, evident.

pps: şi dacă tot nu sunteţi încă hotărâţi cu cine să votaţi, poate vă inspiră postul ăsta al lui victor kapra, pe care mi l-a trimis muntele. varujan pambuccian nu sună rău deloc, dat fiind că, din spusele lui kapra, e un fel de protector al bloggerilor.

…după cum spuneam, revin cu „noutăţi”. pe unii candidaţi am uitat să-i trec în insectar data trecută, alţii sunt prospături, iar pe câţiva i-am mai urmărit o dată, dar e interesant să le vezi evoluţia.

mircia giurgiu – are o burtă mare de tot, care se revarsă peste curea. poate nu ar fi aşa deranjantă dacă sacoul i-ar fi mai larg şi l-ar purta încheiat sau dacă ar avea o cămaşă care să nu lase impresia că îi puşcă peste burtă. în plus, nici culoarea cămăşii nu e bine aleasă. e verde-puroi. probabil vroia un verde-fistic, însă nu i-a ieşit. e prietenos şi volubil, dar ceva nu se îmbină cum trebuie. din orice problemă a cetăţeanului face un subiect. nu-mi place mie sindicalismul de regulă, dar ăsta de campanie mă seacă de-a dreptu’. vorbeşte de toate, le ştie pe toate, se implică în toate, le vrea rezolvate pe toate. nu ştiu, însă, câte duce la bun sfârşit.

vasile cozma – faţă de bunicuţ. stil meticulos, didactic, liniştit. vorbeşte rar, cu atenţie, ca şi cum vrea să rămână cu ceva în minte şi studentul din ultimul rând al amfiteatrului. nu excelează ca stil vestimentar: sacoul îi e un pic cam mare la umeri, cămaşa are o culoare banală, iar cravata e cam depăşită ca model. nu prea înţeleg eu ce caută în politică pentru că, în mod evident, locul lui e la catedră. mă uit la el şi îmi vine în minte vorba aia: ”e ca apa sfinţită. nici nu vindecă, nici nu omoară”.

ioan bolovan – o prezenţă de bun simţ, dar un pic prea moale. ardelean, cum ar veni. corect îmbrăcat, deşi poate un pic cam întunecat ca şi paletă coloristică. genul de persoană cu mai multe joburi şi care, cum-necum, reuşeşte să le facă pe toate onorabil. se vede cu ochiul liber că e de stânga şi chiar crede în stânga. aşa cum se vede că e de formaţie academică. şi iar mă întreb ”ce caută omu’ ăsta în politică?”. aflu imediat: l-a convins vasile puşcaş. nu ştiu însă ce se va alege de el dacă va ajunge la bucureşti. îl vor mânca ăia cu fulgi cu tot.

gheorghe funar – nimic schimbat faţă de data trecută. doar costumul, evident, care e ceva mai ok decât primul, poate şi pentru că e o culoare mai clasică, gri închis. a venit cu o poantă pe seama candidatului liberalilor băgat după gratii (”l-au transformat pe virgil pop din deputat de turda în deputat de gherla”) şi mă întreb dacă e chiar un tip spontan sau îşi pregăteşte glumele de acasă. cred că varianta a doua e mai aproape de adevăr.

teodor pop puşcaş – de data asta e îmbrăcat sport, cu polar şi scurtă de iarnă în culoarea partidului – roşu. cel mai de efect e fularul, tot roşu, dar de la benetton, nu de la psd. de fapt, la cum arată – scurtă, fular, ochelari cu lentile heliomate – ai impresia că vine direct de la schi. are o atitudine uşor schimbată. e mai glumeţ ca prima oară şi încearcă să fie mai prietenos. cred că plimbatul prin judeţ şi contactul cu oamenii şi-au făcut efectul. o fi de bine, o fi de rău?

lucia morariu – îmbrăcată asortat, dar parcă uşor îmbătrânit. nu mă prea încântă coafura, care e doar practică şi nimic altceva. i-aş sugera să se tundă periuţă, dacă tot are părul scurt. un stil mai excentric nu i-ar strica. e îngrijită ca şi aspect, dar are un pic cam multă pudră pe faţă. vorbeşte calm şi încet, dar vorbeşte bine. pe segmentul ei, turism, ştie tot ce mişcă. spune lucruri intereante, e precisă şi nu se codeşte să răspundă direct, fără ocolişuri, la orice întrebare. nu mă pot abţine să nu mă gândesc că în casa morariu cântă găina, nu cocoşul.

virgil radu pop – stingher, uşor trist, interiorizat. elegant în atitudine şi vestimentaţie, chit că e îmbrăcat casual. voce scăzută, gesturi puţine. de fapt, nu gesticulează chiar deloc. răspunde scurt, la obiect şi se simte că are un spirit analitic. nu caută să fie prietenos, nu doreşte să fie plăcut cu orice preţ ceea ce, în mod paradoxal, îl face simpatic. nu-l văd, totuşi, bine cu numele pe care îl are, dat fiind scandalul cu tizul său.

vasile puşcaş – venit direct „de pe teren”. e îmbrăcat sport, cu pantaloni de catifea, pulover şi clasica scurtă roşie, de iarnă. are chef de poveşti mai mult ca data trecută. probabil, relaţionarea cu masele îşi face, şi la el, efectul. dar tot nu lasă impresia de căldură, oricât de volubil ar fi. vorbeşte de oamenii simpli cu care s-a întâlnit şi vrea să fie empatic, dar nu-l simt acolo. e un tip, hai să zicem, intuitiv. de ce? pentru că la plecare, în momentul în care a trecut pe lângă biroul meu, mi-a întins mâna şi m-a întrebat: ”ai notat tot?”. am notat, domnule puşcaş, am notat. :))

…campanie electorală. prin redacţie se perindă, zilnic, aspiranţii clujeni la fotoliul de parlamentar. biroul meu e situat exact în sala în care cei de pe politic le iau candidaţilor interviuri. unii stau câte o oră-două, alţii mai puţin. în funcţie de ce au de spus. mă uit la ei cu ochi de femeie şi posibil votant. de cele mai multe ori, nu-mi place ce văd.

petru călian – estetic, e o prezenţă dezagrabilă pt mine. cap mare cu bărbie dublă, mâini grăsuţe, părul pare uşor slinos, ca şi când s-ar spăla degeaba pe cap. cravata portocalie cu cămaşa bleu e cea mai proastă combinaţie posibilă. are un fel de aroganţă nejustificată dat fiind că nu e foarte stăpân pe situaţie. voce alunecoasă, dar care uneori mai scapă de sub control şi se vrea puternică. nu ştie să zâmbească. vorbeşte de biserică, dar nu lasă impresia că ar crede în Dumnezeu. mai mult se foloseşte de el, decât îl respectă. trece într-un mod ciudat de la persoana I la persoana a III-a atunci când se referă la propria persoană. se laudă prea mult şi fără rost. nu-mi inspiră nici cea mai mică încredere.

mihai hărdău – aer provincial. faţa mereu roşie în combinaţie cu părul mai mult alb ar trebui să mă ducă cu gândul la moş crăciun, dar din păcate mie îmi sare mintea la omul roş de care trebuia să se ferească harap-alb. nu că ar fi hărdău un om de care să te temi, totuşi. se ambalează când vorbeşte, e tehnic şi uneori nu înţelegi nimic din ce spune. e îmbrăcat corect, dar nu impune. îi lipseşte acel ”ceva” care să-l scoată din anonimat. aduce mai mult a profesor de liceu depăşit de noile generaţii, decât a profesor universitar. se străduieşte oarecum să fie bun şi de treabă. pe ansamblu îmi pare mai degrabă un naiv care nu prea ştie în ce s-a băgat cu exactitate şi nu prea ştie ce face şi ce vrea.

teodor pop puşcaş – are o faţă care nu poate fi citită. vestimentar nu impune şi pare uşor prăfuit ca stil. vocea şi-a păstrat tonul milităros şi e mereu ţinută în frâu. e rigid şi deloc prietenos. nu gustă glumele şi nici nu pare să ştie să le facă. nu reuşesc să mi-l închipui politician. nu are nimic din stofa unui diplomat. nu aş vrea să încap însă pe mâna lui atunci când se înfurie. pare genul care loveşte repede şi cu putere. în plus, are un aer de om care ştie multe despre toţi şi care ştie că tu ştii asta despre el.

gheorghe funar – mi se pare desprins dintr-un alt film. chiar dacă se uită în ochi tăi, nu îi vezi privirea. e cumva lăptoasă şi trece prin tine. costumul albastru are un croi depăşit şi mă duce, fără să vreau, cu gândul la austin powers. voce uniformă, cu o tonalitate ce te adoarme. de câte ori e întrerupt din povestit, revine şi îşi reia iar ideea. de parcă ar avea un mecanism interior care nu-i permite să improvizeze sau să sară peste ce şi-a stabilit de acasă. nu a renunţat la micile glumiţe despre unguri, spuse pe ton serios. are un fel de disperare în el şi e obositor cu eternele lui teorii ale conspiraţiei. mă plictiseşte.

horea dan – foarte prost îmbrăcat, freză aiurea, lipsit de orice stil. nu are o voce studiată şi e destul de pătimaş în explicaţii. nu se încadrează deloc în ideea de politician. într-un fel însă, mi-e simpatic, deşi mulţi l-ar caracteriza drept „papagal”. are ceva în el simplu şi nesofisticat, şi se zbate pentru subiecte oarecum naive, de genul ”ce facem cu ciorile care murdăresc crucile din cimitir?”. se supără că presa îl ia mereu peste picior, dar spune lucruri de bun simţ. nu va fi un învingător niciodată şi nici nu dă semne că ar fi vizionar. cred că ar fi mai bun ca şi consilier local, nu ca şi deputat.

laura pop – studiată până la dumnezeu şi înapoi. femeie până în vârful unghiilor, se opreşte din explicaţii şi pozează la cameră când vede că este fotografiată. e îmbrăcată relativ ok şi cu lucruri pe care a dat oareşce bani, dar îi lipseşte ceva care să te facă să nu o uiţi. şi-a făcut temele acasă şi citeşte de pe foaie atunci când este întrebată de proiecte. nu pare foarte sigură pe ea, chiar dacă pozează în femeie puternică. nu am înţeles ce anume o mână în luptă, dar probabil că vrea să fie un fel de elena udrea a transilvaniei. are şanse la acest statut.

daniel buda – total antipatic. pare alunecos, şmecher, arogant, genul căruia îi transpiră mâinile (deşi nu ştiu sigur dacă îi transpiră, dar e genul ăla). are un costum pe care a dat ceva bani, dar pe care îl poartă fără eleganţă. nu-mi place că se apleacă peste masă, înspre interlocutor când vorbeşte, ca şi când ar vrea să-i împărtăşească un secret. îl aduce pe dumnezeu în discuţie fără rost, punând pe seama acestuia averea pe care o are. ceva sună fals în vocea lui tot timpul. de altfel, are o voce spartă şi enervantă, care se subţiază după un oarecare timp. am impresia că nu dă doi bani pe presă decât în măsura în care îi poate servi interesele. nu-mi place.

ioan petran – fals de exuberant. vorbeşte tare şi e răguşit de cât a discutat în ultima vreme. pozează în câştigător şi spune că nu are rival. lăudăroşii îmi repugnă din start. se dovedeşte a fi lipsit total de stil, nu doar vestimentar (exemplu: are carte de vizită cu poză – ceva mai de prost gust nu-mi pot închipui). gesticulează mult, face glumiţe, se vrea prieten cu toţi. îl încearcă aşa, un fel de snobism, vizavi de cartierul în care locuieşte – andrei mureşanu. doar că nu îl simt de-al locului. am prieteni din andrei mureşanu şi cam ştiu cum stă treaba cu apartenenţa la cultura acelui cartier. el nu puşcă defel. se crede mai mult decât e.

vasile puşcaş – îmbrăcat impecabil. nu ai ce să-i reproşezi din punctul ăsta de vedere. ştie să îşi poarte hainele şi să le dea valoare. relaxat, poate prea relaxat. stă lăsat pe spătarul scaunului, picior peste picior, nonşalant şi, în acelaşi timp, arogant. voce cam stridentă. are o atitudine de profesor în faţa clasei de elevi. un profesor atotştiutor care nu admite contraziceri pe nici o temă. îşi cunoaşte extrem de bine locul în societate şi îţi arată explicit acest lucru. e o prezenţă rece. pare să nu-i pese de cei care nu se ridică la statutul lui social. nu e candidatul maselor, ci al elitelor.

vasile soporan – negru. asta e culoarea care îl defineşte. e îmbrăcat în negru din cap până în picioare. ştim toţi de ce, dar aş prefera să lase deoparte culoarea asta. altfel riscă să lase impresia că se foloseşte de suferinţa sa pentru a obţine voturi. mă întreb dacă e conştient de chestia asta sau nu. are o voce joasă, aproape fără inflexiuni. am impresia că are nevoie de candidatură pentru că nu i-a mai rămas nimic altceva de făcut. mi-e greu totuşi să mă detaşez de tragedia prin care a trecut şi să îl văd cu ochi foarte critici. îi respect tristeţea, dar nu l-aş vota tocmai pentru că nu ştiu sigur cât din ce afişează e tristeţe reală şi cât campanie.

şerban rădulescu – prezenţă stilată şi discretă. îmbrăcat casual – pantaloni, cămaşă, pulover, dar cu foarte mult bun gust. mâinile îmi sar repede în ochi. are cele mai expresive mâini de până acum. voce plăcută, calmă, caldă. are simţul umorului. te poate fura toată aristocraţia asta pe care o emană şi să-l votezi tocmai pentru că e ”altfel„. doar că i-a părăsit pe ţărănişti în favoarea băsescienilor şi asta îmi displace profund. aduce a oportunism. nici aristocraţii nu mai sunt ce erau odată.

cam ăştia au fost până acum. mai puţin mircea jorj, la interviul căruia nu am asistat. dar vor mai fi candidaţi, cred, aşa că  voi reveni.

…mihnea şi-a făcut, ÎN SFÂRŞIT, blog!! cum îi spuneam şi anei, de-acum putem muri liniştite. 🙂 nu că am fi avut alt merit decât să spunem, din când în când, ”mihnea, nu-ţi faci blog? hai, fă-ţi blog”. :)) dar orşicât, am fost acolo la urnit căruţa, cu un umăr. o să fie fuuuuuarte minunată blogosfera de acum înainte. îl avem pe fumi, îl avem pe mihnea, ce ne putem dori mai mult? un ziar adevărat, e drept. :)))

...în acest weekend mi-a fost dăruită o carte – ”vânătorii de zmeie” de khaled hosseini. nu auzisem de ea până atunci, dar în timp ce o citeam, am realizat două lucruri. primul: de câţiva ani buni nu am mai primit cadou cărţi. când eram mică, nu exista lună ca maică-mea să nu îmi cumpere două sau trei cărţi pe care scria, invariabil, acelaşi lucru: ”de la mama pentru laura”. ceva mai jos trecea data la care erau cumpărate. aşa, ca să se ştie.

cum cărţile erau singurele cadouri mai de doamne-ajută în românia comunistă, cam asta primeam şi de la prieteni, de ziua mea. de la o vreme, nu ştiu cu exactitate când şi cum, nu mi s-au mai arătat astfel de daruri. am stat aseară şi am căutat prin bibliotecă să văd care e ultima carte ce mi-a fost dăruită. am găsit ”toate focurile, focul” de cortazar, primită acum vreo patru ani. de atunci nimic.

lumea îmi cumpără mărgele, pantofi, rochii, brăţări sau obiecte de pus prin casă, dar nu cărţi. pe ăstea mi le cumpăr singură. nu mă deranjează chestia asta, doar că mă întreb de ce nu mai vin prietenii spre mine cu astfel de cadouri. în fine, îmi voi da seama la un moment dat.

al doilea lucru conştientizat a fost ăsta : nu am ridicat niciodată, dar niciodată, un zmeu. 🙁 nici măcar nu ţin minte să fi văzut unul în realitate, darămite să fi pus mâna pe el sau să mă fi chinuit să-l mânuiesc prin văzduh. iar ăsta mi se pare un maaaaare handicap al copilăriei mele. e ca şi când nu am fost copil pe de-a-ntregul.

nu vreau să mă gândesc câte astfel de ”bunătăţi” am pierdut, că probabil o să mă ia cu plâns. n-am tras nici măcar cu praştia, între noi fie vorba. şi nu am spart niciun geam cu vreo piatră. nu veniţi acum să-mi spuneţi că astea sunt „chestii de băieţi”, că nu vă cred. dar o să-mi fac un target din a ridica un zmeu la cer. şi asta cât de curând. e musai să trăiesc senzaţia asta, chit că ştiu că nu va  putea avea acelaşi gust ca şi cum ar fi avut în copilărie.

cât despre carte, al zecelea bărbat spune că e cea mai frumoasă poveste pe care a citit-o el, anul acesta. este, recunosc. mă rog, spre final, ai senzaţia că a fost scrisă cu gândul de a fi ecranizată, dar poţi trece peste asta dacă nu vrei să cauţi nod în papură chiar la orice. eu zic să o citiţi. după care să-mi spuneţi dacă mai credeţi că toţi copiii se nasc buni, frumoşi şi deştepţi. 🙂