6

Cu ce m-am ales din 2009

foto: bianca felseghi

foto: bianca felseghi

De departe cel mai plictisitor, dezamăgitor şi plat an. În ansamblu, mă puteam oricând lipsi de el. Nu m-a înălţat cu mare lucru, ci mai mult a pus nişte cărămizi la scârba resimţită vizavi de obligaţia de a-ţi trăi viaţa. Aş putea puncta nişte momente, aşa cum se fac bilanţurile la fiecare sfârşit de an, ca să vă daţi seama de ce zic.

Păi, să vedem.

Profesional. Plafonare totală, fără posibilitate de resuscitare. Da, lucrez într-un loc cu oameni faini, dar care s-au îngropat şi ei în rutină. Nu există scântei, nu există pasiune, nu există bucuria lucrului bine făcut. Suntem nişte maşini care îşi fac treaba în acelaşi ritm zilnic, ajungând să creadă că aşa trebuie să fie. Nu aşa trebuie să fie şi din acest motiv mă bate tot mai des gândul să-mi încep anul cu o demisie. Am sau n-am coaie? Vom vedea.

Sănătate. Anul în care am pus pe mine 8 kile fără să clipesc. Nu ştiu când, nu ştiu cum, nu ştiu de ce. Am ajuns să am 57 de kilograme şi nu mă simt deloc confortabil cu mine însămi. Cum niciodată nu am ţinut regim, nu am făcut sport şi nu am niciun fel de voinţă în aceste direcţii, mi-e extrem de greu să le dau jos. Şi se pun în continuare. În plus, de vreo două luni tuşesc şi nu mă mai opresc, indiferent câte siropuri beau sau pastile iau. Sfârşitul de an m-a prins cu garda jos rău de tot din acest punct de vedere, sunt bolnavă dinainte de Crăciun, aşa că “noaptea dintre ani” (urăsc această expresie de doi bani!) am decis să mi-o petrec dormind.

Părinţi. Îmbătrâniţi ca niciodată. Avem noi gene bune şi nu ne arătăm vârsta, dar anul ăsta i-a copleşit. Taică-meu a renunţat la plimbările lui zilnice pentru că nu-l mai ţin picioarele, iar maică-mea respiră din ce în ce mai greu şi oboseşte după jumătate de oră de stat în picioare. Par a se scurge văzând cu ochii, dar nu-mi face nicio plăcere să mă gândesc la ce o să urmeze. Mai bine mă fac că nu se întâmplă nimic şi am aceleaşi pretenţii de viaţă de la ei ca înainte. Sunt o nesimţită, ştiu.

Prieteni. Nu mai sunt ce erau. Sau eu nu mai sunt ce eram. Mulţi m-au dezamăgit, pe mulţi i-am dezamăgit eu. Unii dintre ei au căzut de pe piedestalul pe care îi situasem singură şi au devenit oameni banali, alţii şi-au pierdut savoarea, iar alţii s-au dovedit a fi doar de circumstanţă. Au mai fost şi din cei care s-au săturat de fiţele mele şi care nu au pierdut nimic reorientându-se spre alte zări mai calde. Puţini sunt cei care au rămas şi care mi-s dragi în continuare. A fost anul în care am constatat mai bine ca niciodată că pot trăi foarte bine singură, ba chiar îmi place chestia asta.

Social. Viaţă banală, desfăşurată între aceleaşi coordonate: Insomnia, Piaţa Muzeului, Klausen. Puţine zile şi nopţi care merită ţinute minte, mult mai puţin amuzament şi veselie ca în alţi ani, multă bârfă şi discuţii aiurea. Am avut parte şi de o întâmplare mai puţin obişnuită, când o tipă (care, de atunci, a primit oficial numele de “bătăuşa clasei”) m-a lovit intenţionat, într-o cafenea, dar acum aducându-mi aminte nici măcar nu mai îmi pasă. A fost şi asta o etapă care trebuia bifată. Ea să fie fericită.

Emoţional. Am constatat că nu mă mai pot îndrăgosti. Mărturisesc, am încercat, dar nu mi-a ieşit. Rostesc încă cuvintele “te iubesc” cu uşurinţă, parţial le şi cred, dar nu sunt ce-ar trebui să fie. E drept că am avut anul ăsta porţia mea de dezamăgire la acest capitol, dar nici pe departe nu s-a ridicat la nivelul anilor trecuţi. Îmi vine să cred că atunci mi-am epuizat tot ce era de epuizat şi de-acum gata, nu mai este loc de altceva. Ca urmare, mi-am făcut un pic de ordine în sertarele inimii şi am aşezat definitiv la domeniul “trecut” vechile iubiri. Intru liberă de orice emoţie în noul an. Om vedea ce-a fi.

Intelectual. Sună pretenţios, dar nu ştiu cum să numesc capitolul ăsta. Singurul cu +, ca să zic aşa. Am avut un an chiar foarte bun din punct de vedere al cărţilor citite, filmelor văzute, muzicilor ascultate. Bun nu în sensul de multe, ci de calitate. Iar asta a contat şi mi-a mai limpezit nişte cărări ale minţii. Impresia mea e că m-am mai şi “aşezat”, maturizat parcă. Am fost o norocoasă cumva, că mi s-au arătat nişte treburi care până acum nu mi se arătau. E loc şi de mai bine, evident, dar simt că mi-am găsit canonul. De-acum pot fi liberă în el.

Astea fiind spuse, închei bilanţul cu o piesă care mă caracterizează cumva. I intend to be independently blue… 🙂

5

Anul Tigrului Alb

foto: Tom Arma, sursa: squidoo.com

foto: Tom Arma, sursa: squidoo.com

Dacă anul ăsta vi s-a părut greu, staţi să vedeţi ce urmează! Şi asta pentru că bivolul asiatic a fost mic copil pe lângă marele tigru alb care stă să vină. Mă rog, e vorba mai exact de Tigrul de Metal, dar cum metalul are culoarea argintie, se poate spune liniştit că intrăm în Anul Tigrului Alb. 🙂

Care nu e tocmai uşor. De regulă, anii tigrului sunt ani conflictuali. Spre exemplu, 1914 a fost un alt an al tigrului, de data asta de lemn, şi ne-am procopsit cu Primul Război Mondial. Or acum avem metal, care e element Yang, masculin adică, aşa că astrologii chinezi au decretat că 2010 va fi un an foarte dinamic, extrem de agresiv în tendinţe şi în care nu se vor tolera opoziţiile.

Combinaţia Metal şi Yang nu ar fi, însă, în totalitate negativă. Ar putea ieşi şi lucruri bune de aici. Spre exemplu, împreună, Metalul şi Yangul au puterea de a face imposibilul posibil. Ceea ce nu sună chiar rău. Se mai spune că în 2010 este mai eficient să dărâmi ziduri, decât să construieşti, iar cei care sunt iubitori de aventură vor avea parte de anul vieţii lor.

Şi mai este un aspect bun în anul care vine. Copiii. Da, chit că e un an tumultos şi conflictual, zicese că e de bine să te naşti într-un an al tigrului. Cei care se vor naşte la anul vor fi curajoşi, neînfricaţi, extrem de deştepţi şi foarte grijulii cu propria familie. În plus, vor avea putere de reacţie rapidă şi vor fi mereu plini de succes şi fericiţi. Astfel de copii vor fi iubiţi de prieteni fără prea mare efort, cu atât mai mult cu cât vor şti să organizeze mereu aventuri şi să trăiască viaţa la maximum.

Mie, una, tigrul îmi place. Chiar foarte mult. E animalul meu preferat, după urs. Dar se pare că nu puşcă deloc cu anul meu, cel al Cocoşului, aşa că nu-mi va fi uşor. Dar dacă, după cum se aude, copiii ies bine în Anul Tigrului poate ar trebui să mă reorientez vizavi de ideea de sarcină. Un tigruşor, ceva… 😀

4

Cartea de Crăciun

old-books

Dacă tot m-a lovit gripa sezonieră, porcină sau ce-o mai fi fost chiar de Crăciun, am zis “treacă de la mine, hai să mă lovească şi epidemia Stieg Larsson”. Aşa că, tuşind productiv şi transpirând în reprize dese, m-am târât acum două zile la Cărtureşti să iau primul volum al trilogiei Millenium. Iniţial trecusem pe la librăriile din centru, dar fără de succes. Nu m-am supărat prea tare că am ajuns la Cărtureşti, departe de mine, cum ar veni, pentru că mi-am odihnit vreo oră tusea şi junghiurile citind la o ceaşcă de Christmas Tea Royal cu lapte. Bun ceai, ce-i drept. Faină servire.

După care am profitat de faptul că eram aproape de cinema şi am intrat să văd şi „A Christmas Carol“, cea mai gotică şi reuşită ecranizare a romanului dickensian, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Mai bună decât cea în care apare Captain Picard, chiar dacă mie nu-mi place deloc, da’ deloc, Jim Carrey. Desenul-film nu e însă pentru copii. Singura fetiţă aflată în sală la acea oră, avea vreo 5 ani, a plecat speriată după primele 20 de minute. Cu tot cu tatăl din dotare.

Bun. Cineva îmi zicea nu demult că fac introduceri prea lungi la posturi, aşa că mă întorc la subiect. Cum ziceam, am cumpărat cu aproape 50 de lei volumul „Bărbaţi care urăsc femeile“, al noului Agatha Christie. Că altfel nu ştiu cum să-i spun suedezului care anul acesta a făcut ravagii cu trilogia lui poliţistă. Bănuiesc că ştiţi amănuntele care apar peste tot pe net despre Larsson – nu le mai repet. Cert e că omul a murit, după care a urmat gloria.

Când am văzut cele aproape 700 de pagini, m-am întrebat ce naiba poate scrie astăzi cineva în atâtea pagini? E era twitterului, poţi expedia orice poveste în maxim 250 de semne. Ei, uite că nu. Stieg Larsson scrie mult şi nu o face chiar rău. Adică o face suficient de bine cât să stau până la 1.00 noaptea să îi termin cartea, odată ce m-am apucat de ea şi şi răcită fiind.

Un roman metalic. Ăsta e senzaţia pe care mi-a transmis-o tot timpul cât l-am citit. Dur, rece, scrâşnitor, tăios ca un bisturiu, violent într-un fel în care numai în ţările nordice poţi întâlni violenţa. Cu toată frumuseţea lor ariană (sau tocmai din acest motiv), întotdeauna am avut impresia că nordicii, atunci când sunt cruzi, sunt de o cruzime bolnavă, mult mai greu de înţeles şi de imaginat decât oricare alta. Iar romanul lui Larsson îmi dovedeşte asta.

Ce m-a frapat însă la suedez (iar acum îmi dau seama că chiar îmi pare rău că a murit) e uşurinţa cu care a reuşit să transpună vizual totul. Am citit 700 de pagini, iar la sfârşit puteam băga mâna în foc că văzusem de fapt un film, nu că citisem o carte. Totul era imagine. O senzaţie stranie, până la urmă, şi cumva comercială. Dar care mă obligă într-un fel să iau şi volumul doi. Astăzi, probabil.

Şi când te gândeşti că nu am mai citit romane poliţiste de mai bine de 15 ani…

10

Chin

gripa

Sunt la job şi mă simt ca dracu’. Tuşesc sec, îmi curg ochii şi mă doare tot corpul, din cap până în picioare. Nu am febră, din câte îmi dau seama, dar sunt stoarsă ca o lămâie şi fără de vlagă. Mi-am făcut un ceai fierbinte, am luat vitamina C, dar degeaba. Bântuie gripa, viroza, pneumonia, răceala sau ce-o fi, prin corpul meu precum stafiile printr-un castel părăsit.

Aşa, dintr-odată. Ieri, toată ziua, am fost quite ok. Era ziua mea liberă, ca urmare am putut merge de dimineaţă la dentist şi apoi să fac niscaiva cumpărături, gen fructe, apă minerală, pâine etc. Pe urmă mi s-a pus pata să mă duc la film, la Avatar, aşa că la trei fără un sfert eram în mall, cu ochelarii pentru 3D pe nas, savurând minunăţia. Mi-a plăcut. O super lume.

După film, m-am plimbat prin mall un pic, cât să-mi cumpăr nişte globuri. Verzi lime, că anul ăsta am decis să îmi fac bradul verde cu maro. De fapt, am oscilat între verde şi roz, dar am rămas la verde. Le-am luat şi m-am dus spre casă, pentru că la 21.00 trebuia să fiu în Insomnia, să o sărbătorim pe Iza.

Doar că în taxi am început discret să tuşesc. Şoferul, un tinerel relativ simpatic, îmi zice aşa, într-o doară: “Mie nu-mi e teamă de gripa asta porcină”. “N-am gripă porcină”, zic iritată. “E din cauză că am trecut de la cald la frig”. “Nici nu mă gândeam că aveţi”, răspunde, după care schimbă subiectul. Mă dau jos din taxi, intru în casă, şi după juma’ de oră, începe: febră, tuse, nas curgând, oboseală. Fuck! Nu aşa trebuia să-mi petrec seara.

Mă bag în pat, beau un ceai cu lămâie, şi încep să-mi plâng de milă. Nu oricum, ci cu sms-uri la prieteni. “Dacă mor o să-ţi fie dor de mine?”, era cuvântul de ordine. Nu le-a fost la prea mulţi, aşa că m-am culcat sperând să mă trezesc, miraculos, vindecată. N-a fost să fie. Dimineaţa febra îmi trecuse, dar restul rămăseseră. Cum nu vreau să stau în concediu de boală de Crăciun, pentru că asta înseamnă să nu mai am concediu de Revelion, am venit în redacţie.

Şi bolesc. Şi mă simt grooooaznic. Şi mă dor toate cele. Şi vreau acasă. Şi nu îmi stă capul la subiecte, deadline, editat bla bla bla. Şi nu vreau să cred că am gripa porcului ăla, că atunci sigur mi-am futut sărbătorile grandios. Dar dacă totuşi e să fie, să ştiţi că nu îmi plac coroanele, prefer buchetele de cale galbene şi o slujbă cât mai scurtă. Şi nu îngropată, ci incinerată. Iar cu blogul faceţi ce vreţi. Îi las parola Letiţiei. Să fiţi iubiţi!

PS: Acum am văzut că azi e 22 dec. Cum ar veni, eu am trăit fix 20 de ani în comunism şi fix 20 de ani în capitalism. Întrebare: Următorii 20 de ani în ce o să-i trăiesc? Răspuns corect: Într-o urnă. 😀

12

Altfel de colinde

Santa Claus arrives

Că tot vine Crăciunul azi-mâine şi pentru că m-am cam săturat să aud aceleaşi şi aceleaşi colinde, m-am gândit să fac un scurt play list cu cântece de Crăciun mai puţin rulate la noi, ca să zic aşa. Şi să pun şi o parte din istoriile care le însoţesc, istorii pe care le-am găsit pe net, de bună seamă. Colindele nu sunt în ordinea preferinţelor, ci cum mi-au venit în minte.

Pentru început mi-a venit în minte Stop The Cavarly a lui Jona Lewie. Îl ascultasem azi în redacţie şi de-aia. Practic, nu a fost gândit ca un cântec de Crăciun, dar atât linia melodică, cât şi versul „Wish I was at home for Christmas“ l-au înscris direct în linia cântecelor cu specific. Muzica are la bază o temă din Rapsodia Suedeză nr. 1, de Hugo Alfven, dar are şi părţi copiate direct din Rondoul în D Major, K382 a lui Mozart.  Şi uite aşa, „Stop The Cavarly“ a fost nr. 1 în Franţa, 2 în Australia, şi a intrat pe locul 3 în UK Singles Chart din decembrie 1980. Ar fi luat locul 1, doar că moartea lui John Lennon (8 decembrie 1980) a propulsat două din cântecele fostului Beatles pe primele locuri. (Dacă vă sună cunoscut e pentru că, mai nou, e fondul muzical de la o reclamă Orange)

Mi-am amintit apoi The Christmas Song, în interpretarea lui Nat King Cole. Un clasic în viaţă, cum ar veni, compus în 1944 de Mel Tormé şi Bob Wells, şi cunoscut şi sub numele de „Chestnuts Roasting on an Open Fire“.  Tormé (îl chema, de fapt, Torma şi era un rus evreu născut unde altundeva decât în Chicago) obişnuia să spună că „The Christmas Song“ a fost scris într-o vară al naibii de fierbinte, în doar 40 de minute. The Nat King Cole Trio a înregistrat cântecul pentru prima oară în 1946, iar Cole l-a reînregistrat în ’53 cu orchestra condusă de Nelson Riddle şi în ’61 într-o versiune stereofonică, cu orchestra condusă de Ralph Carmichael. Versiunea din ’46, însă, este cea care a intrat, în 1974, în Grammy Hall of Fame.

Din listă nu poate să lipsească colindul Good King Wenceslas, compus de preotul englez John Mason Neale, custode pe la 1850 la Sackvilee College, Sussex. Colindul are la bază legenda Sfântului Wenceslaus I, duce al Boemiei de la 921 e.n. până în 937. Versurile sunt, de fapt, traducerea unui poem scris de poetul ceh Vaclav Alois Svoboda şi care, din câte am citit, a fost scris în cehă, germană şi latină.

În acelaşi registru este şi We Three Kings of Orient Are sau, mai scurt “We Three Kings”. Şi acest colind este compus tot de un preot, mai exact reverendul american John Henry Hopkins jr., care a fost la un moment dat şi ziarist. Se spune că a compus colindul în 1857, pentru nepoţii lui, dar apare pentru prima oară publicat în 1963, în colecţia sa de “Imnuri şi cântece de Crăciun”. Eu l-am ascultat în mai multe interpretări, dar cel mai mult m-am amuzat la cea în care cânta şi Hugh Jackman. Asta pe care o pun aici mi se pare, însă, cea mai aproape de original.


Ar mai fi apoi In The Bleak Midwinter, ale cărui versuri au fost scrise de poetesa engleză Christina Rossetti, undeva prin 1870, la cererea unei reviste. Versurile au fost publicate postum în 1904, iar “In The Bleak Midwinter” a devenit cântec de Crăciun doi ani mai târziu, după ce a apărut în “The English Hymnal”. Anul trecut, acest colind în aranjamentul organistului Harold Drake a fost votat “The best Christmas carol of all time” de către cei mai buni dirijori de cor şi experţi corişti din lume. E varianta de mai jos, dar nu strică să le ascultaţi şi pe cele interpretate de Loreena McKennitt şi The Choirboys. Sunt absolut minunate.

Şi ultimul pe listă, astăzi, un alt clasic în viaţă – White Christmas. Compus în 1942 de Irving Belin pentru filmul “Holiday Inn” şi cântat de Bing Crosby, a devenit hit instantaneu, deşi Crosby nu era la început pe spate după melodie. S-a vândut în peste 50 de milioane de copii şi timp de peste 50 de ani a fost cel mai bine vândut single din toate timpurile. Vorbesc aici de varianta Bing Crosby, evident, pentru că a avut şi alte interpretări la fel de faimoase (Frank Sinatra, Nat King Cole, Billie Hollyday, Ella Fitzgerald etc). Cu “White Christmas” Irving Berlin a câştigat Oscarul pentru Cel mai bun cântec original, una din cele şapte nominalizări pe care le-a avut de-a lungul carierei. Pe bună dreptate, de altfel.

Mă opresc aici. Sper să vă placă şi să aveţi un Crăciun pe măsura acestor colinde. Şi dacă ştiţi altele la fel de minunate şi mai puţin cunoscute, ia lăsaţi-le mai jos. Să ne bucurăm şi noi. 🙂

PS: Am o curiozitate. Care dintre cele de mai sus vă place mai mult?

17

Cum era să fac eu dragoste sâmbăta seara

sursa: readersdigest.com.au

sursa: readersdigest.com.au

Sâmbăta trecută am fost, cu un grup de prieteni, la un concert de muzică alternativă. Băusem doar o halbă de bere cu zmeură (sună ciudat, dar are un gust fain berea asta; mai este şi varianta cu afine, vişine şi piersici, dar eu o prefer pe cea cu zmeură), nu eram nici măcar ameţită, darămite altceva, aşa că nu începeţi judecăţile de aici. Eram doar binedispusă şi tânjeam oarecum după nişte braţe hotărâte de bărbat. Mi se mai întâmplă şi mie, doar om sunt.

Ca urmare, mă iau şi trimit un sms unui personaj cu care mă simt bine atunci când sunt singură şi dornică de intimităţi. “Mi-ar plăcea să mă ţii acum în braţe”, zic eu, tastând din minte numărul pe care nu i l-am salvat niciodată în telefon. “Sincer, şi mie”, îmi răspunde aproape instantaneu. Schimbul de mesaje se încinge şi, în scurt timp, îmi iau lucrurile şi “la revedere” de la prieteni şi mă pornesc spre individ.

Femeia neserioasă din mine răzbise fără să ducă nici cea mai mică bătălie, dar eu nici măcar nu-mi băteam capul cu chestii care ţin de păcat şi alte cele. Era destul de frig afară, aşa că singurul meu gând era să ajung cât mai repede la căldură, în braţele domnului în cauză. Ce să-mi fac eu procese de conştiinţă sau să mă întreb dacă am făcut frumos că mi-am lăsat prietenii baltă… N-avem timp de aşa ceva. Aveam alt program în minte.

Doar că, odată ajunsă în faţa locuinţei personajului cu pricina, toate luminile era stinse. Ştiu că nu e genul de om care să facă glume proaste, nu mă cheamă la el dacă nu e acasă, aşa că mă mai uit înc-odată sus, la geamuri. Beznă totală. Dau să pun mâna pe mobil, şi atunci îmi pică instantaneu fisa: trimisesem mesajele pe un număr greşit!! Memoria mea, care nu mi-a jucat niciodată feste până atunci în ce-l priveşte, a cedat într-un final şi mi-a dat “Error”. Iar eu nici măcar nu am sesizat, la cât eram de setată pe păcat. 😀 Amuzată de propria-mi situaţie, m-am întors la concert.

Nu vreţi să ştiţi ce explicaţii le-am dat prietenilor. S-au arătat, oricum, îngăduitori. Iar a doua zi dimineaţa, după ce mi-am amintit numărul corect, l-am sunat şi i-am povestit amuzată cum era să fac eu dragoste cu el aseară. Măcar să mă râd, dacă altceva nu mi s-a arătat, nu? 😀 Cât despre cetăţeanul la al cărui număr nimerisem, ei bine, mi-a trimis mesaje şi m-a sunat apoi toată seară, curios să vadă ce se mai întâmplă şi cine sunt. L-am lăsat o vreme să insiste, după care, într-un târziu i-am răspuns: “Sorry. Greşisem numărul”. 🙂

PS: După ce am postat mi-am dat seama că am mai avut o experienţă oarecum asemănătoare. Cea cu opelul argintiu. Vă mai amintiţi? 😀

7

Unde mă văd trăind

După cum am mai zis, de câteva luni ţara asta mă apasă. Nu mă mai simt confortabil în ea. Nu-i mai găsesc farmecul, savoarea, căldura. Şi mă gândesc tot mai des că, poate, e vremea să plec. Problema e că nu am suficient curaj şi nici nu sunt genul care să plec singură. Am nevoie de un sprijin moral şi de cineva cu care să pot râde pe drumul ăsta spre redefinire. Până când voi reuşi să mă desprind cu adevărat, mai este. Mă pregătesc, însă, gândindu-mă unde mi-ar plăcea să locuiesc. În mintea mea, am făcut chiar şi un top. Vi-l împărtăşesc cu dorinţa de-a-mi spune şi voi, mai apoi, unde vă vedeţi trăind.

foto: marite

foto: marite, sursa: flickr.com

Pe primul loc este, indiscutabil, insula Capri. M-am îndrăgostit de locul ăsta încă de acum 22 de ani, când mi-am cumpărat şi citit “Cartea de la San Michele” de Axel Munthe. Ştiu şi acum ziua exactă când mi-am luat cele două volume apărute în Biblioteca pentru toţi: 6 aprilie 1987. Ştiu pentru că, dintotdeauna, scriu data cumpărării pe pagina de gardă a cărţilor. Obicei moştenit de la mama.

Doar că la cartea asta nu am scris numai data la care am luat-o, ci încă o chestie. Jos, aproape de margine am trecut: “Ilustraţia copertei: Anacapri – vila San Michele – interior”. Am fost atât de fascinată de povestea lui Munthe încât am căutat tot ce se putea despre Capri şi vila în care a locuit medicul suedez şi m-am îndrăgostit iremediabil de frumuseţea locului. Aşa am aflat că imaginea de pe copertă e din vila pe care Munthe a lăsat-o moştenire Suediei şi am scris acolo ca să nu uit. De parcă aş fi putut uita.

So, îmi doresc să urc, într-o zi caldă de vară, cele 777 de trepte tăiate în stâncă de împăratul Tiberius şi să mă odihnesc apoi pe banca de piatră a uneia din vilele romane construite în cinstea zeilor Olimpului. Să mă scald în albastrul ireal al Grotei Azzura, să mă plimb prin piaţa Umberto I şi să urc în farul situat în cel mai vestic punct al insulei, Punta Carena. Sau pur şi simplu să lenevesc pe un şezlong, la umbră, citind “Cartea de la San Michele”. Mda. Odată şi odată tot voi locui acolo. Fie şi numai pentru o perioadă scurtă.

foto: brett tully

foto: brett tully, sursa: flickr.com

Ar urma apoi sudul Portugaliei. În partea aia de lume nu am ajuns, drumurile mele s-au oprit în jurul Madridului, dar Portugalia e una din ţările spre care tânjesc. Iar asta de când, acum mulţi ani, prietena mea Carmen mi-a povestit că a fost pe-acolo şi a fost frapată de faptul că, traversând ţara cu maşina, simţea din plin mirosul plantaţilor de portocali. Ei, asta e o ţară în care aş putea trăi.

Aşa că m-am apucat şi am căutat pe net oraşe mici şi vechi, din sud, cu străzi înguste, piaţete colorate şi istorii frumoase. Şi am găsit unul care, văzut aşa, de la distanţă, pare exact ce vreau: Lagos. Are rădăcini celtice, legături cartagineze, colonizatori romani, stăpânitori vizigoţi şi mauri şi, abia pe la 1200 regi portughezi. E, cum ar veni, un melanj savuros de istorie pe gustul meu.

Unde mai pui că are vreo 9 plaje, cea numită Dona Ana fiind frumoasă de frumoasă. Iar felinarele, după cum se vede şi în imagine, sunt exact aşa cum mi-ar fi plăcut să fie cele din Piaţa Unirii, dar nu sunt. Maxim, ce mi-aş mai putea dori dacă aş sta în orăşelul ăsta plin de soare şi care musteşte de istorie? Mă rog, în afară de o casă micuţă, cu obloane colorate, situată într-o piaţetă veche, o bicicletă retro, cu şa de piele şi coş din răchită împletit, şi un câine simpatic, Terra Nova sau altă rasă blănoasă şi grăsună. Chiar nimic nu mi-ar mai trebui. Ba da. Puţină dragoste. 🙂

foto: aragon, sursa: elakiri.com

foto: aragon, sursa: elakiri.com

Şi, dacă nu e Capri sau Lagos, atunci ar fi undeva în sudul Toscanei, la Montepulciano, să zicem. Mai exact, în inima provinciei Siena, într-o regiune care seamănă teribil de mult, din punct de vedere geografic, cu Transilvania saxonă. Acolo cred că m-aş simţi “acasă” de la bun început. Şi, mai ales, în siguranţă. Apărată de rele, de duşmani, de boli. Am avut senzaţia asta încă de când am văzut fotografii cu oraşul ăsta cetate, cu ziduri roşiatice, arse de soare.

Nu are decât vreo 15.000 de locuitori, aşa că e simplu să trăieşti în el. Deşi acum, după ce aici s-au filmat părţi din “Twilight – New Moon” (a fost dat drept Volterra, orăşelul în care locuieşte clanul Volturi) e posibil să năvălească turiştii. Dar poate că, totuşi, turiştii se vor duce în adevărata Volterra şi atunci va fi linişte şi pace în zonă. Iar eu voi avea timp să degust cât e ziua de lungă, pe terasele orăşelului, cu eventualii prieteni veniţi în vizită, celebrul vin “Nobile”, care face cinste regiunii. Nu sună rău, nu?

Ei, cam ăstea ar fi locurile în care mă văd trăind. Am lăsat deoparte Amsterdam şi Praga, de care m-am îndrăgostit la prima vedere şi unde am vrut să stau de cum le-am trecut pragul. Le iubesc în continuare, doar că nu mă văd îmbătrânind într-o metropolă. Îmi tihnesc orăşelele ăstea cu puţini locuitori, în care viaţa decurge într-un ritm ceva mai lent. E drept că nu am renunţat încă la acel sat grecesc pe care l-am visat acum câteva zile. Trebuie doar să aflu care e, iar asta depinde de amicul cu pricina. Până atunci, Capri, Lagos şi Montepulciano – Here I come!

Update: Din categoria “Ce bine că te citesc prietenii care călătoresc prin lume”. Tocmai ce am primit, de la un prieten-călător, o poză care este pe măsura satului visat de mine. Se numeşte Pelekas şi este pe insula Corfu. De vis! Ia uitaţi:

foto: mihai hossu

foto: mihai hossu

11

Ne enervează

foto: christian yanchula

foto: christian yanchula

Pe vremuri, exista o rubrică în Clujeanul numită chiar aşa – „Ne enervează“. Fiecare redactor aduna în cursul săptămânii tot felul de chestii care îl scoteau din sărite şi le trecea acolo. Cu oră, dată, loc şi persoana care l-a enervat. Era funny la început, dar după o vreme tot mai greu se găseau subiecte pt „Ne enervează“. Nu ştiu de ce. Probabil deveniserăm imuni la tot felul de lucruri.

Dar azi m-am enervat dis de dimineaţă. Stând în taxi, la stop, pe la 7.45, mă uit pe geam. Şi ce văd? Pe coloana cealaltă, în dreapta mea, o tipă la vreo 45 de ani, dintr-un Matiz albastru, îşi şterge oglinda laterală retrovizoare cu un şerveţel pe care apoi îl aruncă pe jos şi dă să închidă geamul. Mi-a sărit instantaneu ţandăra (şi nu, nu am PMS). Am deschis uşa la taxi, am luat şerveţul de jos şi i l-am aruncat pe geam, în maşină. “Tu, proastă, cum îţi permiţi?”, mi-a zis. Ei, uite aşa. Îmi permit.

Dar după faza asta m-am gândit să mă apuc să scriu ce anume mă enervează în jurul meu. Şi să completez postul ăsta ori de câte ori mă seacă oareşce chestie. Pentru început:

Mă enervează că Tăriceanu negociază cu PDL-ul de săptămâna trecută şi că nu poate sta pe curul lui, în opoziţie. Mi se pare greţos să te aliezi cu omul care te-a săpat nonstop şi care şi-a bătut joc de tine trei ani. E umilitor şi „o fac pentru electorat“ nu e o scuză. EU sunt electoratul ăla şi eu NU vreau să se alieze cu portocalii. Vreau să-i lase să piară pe limba lor de securişti.

Mă enervează faptul că presa a devenit o industrie şi că şi-a pierdut din boemie. Se scrie pe bandă, contratimp, cât mai mult şi mai repede, sunt din ce în ce mai puţine subiecte de creaţie şi tot mai multe ştiri gen twitter. Nu mai simt nicio plăcere să fac această meserie şi nici nu ştiu înspre ce să mă îndrept.

Mă enervează că suntem o ţară de şmecheri şi de mitocani. Mă enervează acel „ţara tuturor posibilităţilor“ şi felul în care ne mândrim cu asta. Mă enervează că nu putem să ne schimbăm niciun pic în bine şi că, pe zi ce trece, ne adâncim şi mai mult în ţărănisme şi glume de autobază.

Mă enervează că, în ultima vreme, am ajuns să îmi doresc, pentru prima oară în viaţă, să emigrez. Deşi am avut de două ori posibilitatea să plec, nu am dorit niciodată cu adevărat asta până de curând. Mă enervează că nu mă mai simt bine în ţara mea, că mi-e ruşine cu preşedintele şi clasa politică pe care o avem, că nu mă simt reprezentată la niciun nivel de nimeni.

Mă enervează hainele din magazinele clujene. Nu găseşti decât arareori chestii faine, în rest doar urâţenii şi kitsch-uri. Şi mă enervează cu atât mai mult cu cât realizez că, dacă nu îi oferi omului lucruri de calitate, nu îşi va educa gustul niciodată. Va crede pentru totdeauna că urâtul e frumos. Cred că bunul gust îl ai în genă, dar măcar o minimă educaţie nu ar strica.

Mă enervează că nu se mai termină odată restaurarea statuii lui Matei Corvin. Stă între schelele ălea de luni întregi şi nu văd nicio speranţă să fie date la o parte curând. M-am săturat să o văd aşa. Nu înţeleg de ce nu putem duce niciodată un lucru la bun sfârşit repede şi bine.

Mă enervează că pe strada mea se parchează maşini, deşi e foarte îngustă şi are sens unic. Niciodată nu pot mătura pe lângă bordură pentru că nu e loc defel, iar dacă am nevoie să descarc ceva când fac reparaţii la casă trebuie să mă trezesc cu noaptea în cap şi să stau în stradă să ţin loc. Şi nici atunci nu-i sigur că îl am, pentru că vine un şofer şi îmi dă “rezervatul” la o parte şi îşi parchează maşina cu nesimţire. Mă enervează cu atât mai mult cu cât, la cinci minute distanţă, e o parcare supraetajată unde şi-ar putea lăsa maşinile, dar nu o fac.

Mă enervează că lângă redacţie nu sunt mai multe localuri unde să poţi lua masa. Există doar o alimentară, cu ofertă puţină, şi un restaurant unde nu se găteşte foarte bine. Iar când vine vorba de livrare la domiciliu, te învârţi între aceleaşi produse fără gust şi care vin după o oră jumate.

Şi da, mă enervează că mă enervează. 🙂

37

De ce nu mă bucur că a câştigat Băsescu

foto: necunoscut

foto: necunoscut

În turul doi nu am votat. Candidatul meu, Crin Antonescu, nu a intrat în bătălie, iar eu am decis acum mulţi ani că nu voi mai vota doar ca să aleg între două rele. Dacă nu cred cu tărie în cineva, mai bine stau acasă. Recunosc însă că am zâmbit când am aflat că ar putea ieşi Geoană, în speţă Antonescu-Johannis, şi m-am întristat când a ieşit Băsescu. De ce?

– Pentru că m-am săturat să fim altfel decât alte ţări. Am obosit. Vreau să fim banali, plicticoşi, nesurprinzători. M-am săturat să avem un preşedinte “original”, “cu coaie”, care nu ştie să ţină nici măcar un discurs clasic de câştigător. Da, vreau un învingător care mulţumeşte învinsului, aşa cum se face în toate ţările normale, şi nu unul care se râde spunând “Un fleac, i-am ciuruit”. Genul ăsta de umor a ajuns să-mi stea în gât.

– Pentru că, în ultimii cinci ani, discursul societăţii civile e din ce în ce mai mocirlos, jignitor şi slab calitativ. Oamenii se înjură pe formuri mai abitir ca niciodată, glumele de autobază sunt percepute drept umor de calitate, iar atitudinea şmecherească e văzută drept culmea inteligenţiei şi eleganţei. Iar toate astea sunt, în opinia mea, efectul puterii exemplului. Peştele de la cap se împute. Dacă preşedintele îşi permite să fie ţăran, toţi îşi permit. Iar preşedintele îşi va permite în continuare, pentru că nu e genul care să evolueze. A dovedit asta, deja. Ca urmare, vom decădea şi mai mult din acest punct de vedere.

– Pentru că mogulaşii care se formează în spatele preşedintelui Băsescu, alde Udrea, Videanu, Căşuneanu, Constanda, Tişe, Buda etc. sunt, în opinia mea, mai greţoşi decât ăia clasici – Vântu, Voiculescu, Patriciu. Pe mogulii vechi eu îi văd ca pe acei dinozauri T-Rex, nişte creaturi puternice, rele, înfricoşătoare, dar care răzbesc pe puterile lor proprii. Îi urăşti, dar îi şi admiri. Cei noi sunt însă nişte dinozauri aia mici, gălăgioşi, iuţi, oportunişti şi care te atacă în haită, pentru că nu au curaj singuri. Pe ăştia nu ai cum să-i admiri. Îi urăşti doar. Una peste alta, parcă văd că o să ajungem să ne fie dor de mogulii de acum când o să vedem ce le poate pielea ălora noi.

– Pentru că eu cred că, în formula Johannis, PSD-ul putea fi ţinut sub control de liberali şi aveam o şansă de viaţă politică normală. Deşi unii or să spună că sunt naivă sau mai ştiu eu cum, părerea mea e că PSD-ul a evoluat înspre bine mult mai mult decât o va face PDL-ul vreodată. Eu, în nemernicia mea, mă tem mai mult de influenţa nefastă a pedeliştilor, care nu au doctrină, viziune şi nici oameni de calitate, decât de posibilele sfori trase de Năstase şi Hrebenciuc. După cum îi spuneam Anei mai demult, pentru mine pesediştii sunt comuniştii care te bagă în închisoare cu procese fabricate, iar pedeliştii sunt cei care intră alături de tine după gratii, dar se transformă în torţionari.

– Pentru că eu nu am încredere în Băsescu. Nu am avut nici acum cinci ani, de-aia nici atunci nu am mers la vot. Indiferent cine ce zice şi chiar dacă nu mai are dosar, eu cred că Băsescu a lucrat pentru Securitate şi cred că a fost un puiuţ de comunist. Aşa după cum cred că l-a şters cu dosul palmei pe acel copil într-un gest reflex care îl caracterizează şi pe care nici măcar nu-l conştientizează ca negativ. Nu cred în lacrimile lui şi nu cred că a condamnat comunismul cu sinceritate. Mă deranjează că a trecut de la stânga la dreapta cu uşurinţa cu care eu îmi schimb ciorapii şi, din acest motiv, nu cred că are el în plan binele României. E ambiţios şi vrea să îşi impună voinţa, atâta tot. E un ticălos inteligent, cum zicea Fumi, dar eu cred că ticăloşii inteligenţi sunt mult mai periculoşi decât ticăloşii proşti.

Acum douăzeci de ani, în Duminica Orbului, de ciudă şi tristeţe că a ieşit Iliescu şi nu Radu Câmpeanu, pe care îl votasem, m-am dus şi m-am înscris în PNL. Nu mi-am plătit niciodată cotizaţia, aşa că nu mai sunt de mulţi ani în baza lor de date. Acum, de tristeţe că a ieşit Băsescu şi de supărare că Antonescu nu a intrat în turul doi, nu fac decât să scriu acest post. Şi să sper din tot sufletul că Tăriceanu nu negociază pe ascuns cu PDL-ul, aşa cum am auzit acum câteva zile că face, ci îi lasă să piară pe limba lor. Dar mă tem că ideile mele romantice despre cum se face politică nu-şi au locul în România lui Băsescu.

PS: Iar vouă, celor din diaspora, vă doresc să trăiţi bine!

4

La pas, pe autostradă

autostrada transilvania, foto: vakarcs lorand

autostrada transilvania, foto: vakarcs lorand

Uneori am senzaţia că am intrat în presă odată cu Autostrada Transilvania. Evident că-s un pic mai veche, dar de atâta timp se scrie şi vorbeşte despre ea, încât pare a fi subiectul născut în vremuri imemorabile şi care va dăinui veşnic. Spre exemplu, eu am scris prima oară despre ea în august 2003, când eram la Clujeanul. De atunci încoace, nu cred că au trecut mai mult de trei luni fără să citesc ceva despre autostrada vieţii.

Dacă aş pune cap la cap articolele care o au subiect principal, cu siguranţă ar ieşi mai mulţi kilometri decât are acum autostrada. Pentru că da, într-un final glorios, avem câţiva kilometri de autostradă. Mai exact, 42. Mulţi ai naibii, nu? Dacă mă întrebaţi pe mine, e absolut penibil să inaugurezi 42 de kilometri de autostradă. Hai să zicem că poţi inaugura simbolic primul kilometru sau primii 100, dar 42?! Ce dracu’ de cifră e asta? Cine e mai pomenit o astfel de inaugurare?

Da, ştiu, e o chestie politică, electorală, bla, bla, bla… dar tot penibilă rămâne. Ne dă perfect măsura succesului nostru. Cu atât mai mult cu cât, la eveniment, a fost ca la nuntă. Dacă vreţi să vă faceţi o idee despre atmosferă şi să vă distraţi un pic, citiţi textul Biancăi. E delicios. Eu am râs mai bine decât la orice altă comedie văzută în ultimul timp.

Şi dacă tot a apărut autostrada, e vremea să se nască şi legendele urbane pe seama ei. De altfel, în seara inaugurării, ne-am întâlnit câţiva ziarişti în Insomnia şi am început să fabulăm pe tema subiectelor pe care „minunea“ construită de Bechtel ni le va da de acum înainte. Totul va fi subiect, ziceam noi atunci: primul accident, prima căruţă, primul copil născut pe autostradă, primul ambuteiaj… Oricum, primul poliţist care face pipi pe autostradă îl văzuse deja Bianca la inaugurare. 🙂 Cum ar veni, startul era dat. Şi nici nu am avut de aşteptat prea mult. Iar realitatea a bătut, şi de data asta, imaginaţia noastră.

La nici 24 de ore după deschiderea pentru circulaţie, două oi au intrat pe autostradă şi au fost lovite de o maşină. Două oi, da? Pentru că, lângă autostradă, sunt dealuri pe care pasc oi. Care nu au văzut până atunci un astfel de drum şi nu ştiau cu ce se mănâncă. Şi nici ciobanii nu ştiau. Şi nici câinii lor, aşa că un dulău de la stână a fost protagonistul celui de-al doilea accident. A fost lovit de un jeep şi a murit. Toate trei animalele au trecut lejer pe sub balustrada de protecţie. De ce au putut trece, nu-mi explic.

A treia zi a urmat un şofer de TIR care a condus 28 de kilometri (mai mult de jumătate din autostradă, cum ar veni) pe contrasens. Nu şi-a dat niciun moment seama că nu e în regulă ceva şi nici nu i-a observat decât foarte târziu pe poliţiştii care îi făceau semne disperate să oprească. S-a scuzat mai apoi că a încurcat sensurile de circulaţie. Noah, maxim ce să-i faci? Le-a încurcat, le-a încurcat. Oameni suntem, greşim, nu? 🙂

Dar întâmplarea care m-a înduioşat cel mai tare şi m-a făcut să îmi dau seama că, deşi avem pretenţii europene, în fapt suntem o ţară de oameni simpli şi needucaţi, e alta. L-a avut protagonist pe un sătean din Ceanu Mare, care venea cu microbuzul de la Alba Iulia şi vroia să ajungă la Turda. Doar că a adormit şi s-a trezit de-abia în Gilău. Şi ce-a făcut? A pornit la pas, pe autostradă. Aşa că, precum a mers Badea Cârţan pe jos la Roma, aşa s-a dus şi Vasile Rusu din Ceanu Mare spre Turda, pe jos, pe autostradă.

De ce? Pentru că habar nu avea că nu e voie! „Am auzit că s-a deschis autostrada, dar nimeni nu a zis la televizor că nu ai voie la pas pe ea, că dacă zicea doar nu eram nebun să mă apuc să merg pe jos nu ştiu câţi kilometri şi să mă mai trezesc şi cu amendă de la poliţie”, i-a declarat omul colegului meu, Mihai Şoica, ziarist la Evenimentul Zilei. Ce să mai ştii zice… 🙁