Blogul Licuricei

…cutremul din martie ’77 ne-a prins la focşani. în epicentru, cum ar veni. acolo locuiam cu ai mei, dat fiind că, deşi din sibiu, taică-meu fusese numit şeful poligonului militar din oraşul cu pricina. în 4 martie, eram în clasa a doua, eram răcită şi maică-mea tocmai îmi pusese compot de vişine într-o cană când pământul a început să urle. eram doar noi două, pentru că tata era în ceva aplicaţie în insula mare a brăilei.

mama s-a speriat peste poate, la câteva zile după cutremur plângea pe stradă fără motiv, aşa că în iunie, când a moştenit o casă, a decis să ne mutăm în cluj. aici nu erau cutremure. dar peste gardul casei mele, în grădina imensă, plină de corcoduşi, erau mulţi copii. printre ei, o fetiţă cu ten măsliniu, ochi ca şi mura şi păr negru-corb, vorbăreaţă şi cu mult aplomb. avea cu un an mai puţin ca mine, adică 9.

în ziua în care am sărit prima oară gardul să mă joc cu ei de-a hoţii şi vardiştii, m-a luat de mână şi mi-a zis: „tu, fetiţă, hai cu mine!”. de atunci m-am dus cu ea peste tot. nicoleta, pentru restul, eta pentru mine, a devenit cea mai bună şi  dragă prietenă a mea. acasă la ea mă simţeam ca acasă la mine, iar tatăl ei, nenea gogu, un profesor de fizică mucalit şi simpatic, era preferatul meu.

ţineam la el mai mult decât la taică-meu, care era mai tot timpul plecat, aşa că, în ziua când, împreună cu el şi mama etei, tanti olga, ne-am pornit să vedem filmul „campionul„, la cinema republica (era prin 1980, cred) mi s-a părut normal să anunţ de pe drum că eu stau lângă nenea gogu la cinema. eta nu a avut nimic de comentat, aşa că eram foarte fericită şi toată numai un zâmbet.

doar că niciodată planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg. atunci când am ajuns în sală, care era full de oameni, eta nu a mai vrut nici în ruptul capului să mă lase să stau lângă nenea gogu. ne-am certat de numa şi ne-am pus amândouă pe un plâns soră cu moartea. ea a avut câştig de cauză cu textul „e taică-meu, eu stau lângă el”. argumentul ăsta trăgea mai mult la cântar decât ce-mi promisese pe drum.

aşa că, eu am stat lângă tanti olga şi ea lângă nenea gogu. de-a lungul anilor m-am întrebat de ce naiba nu l-am aşezat pe gogu la mijloc, dar nu am un răspuns. probabil că aşa era regula, copiii să stea flancaţi de părinţi, ca să fie apăraţi de rele. 🙂 în fine, cert e că noi am plâns bine înainte de film, iar la sfârşit, în timp ce toţi ceilalţi plângeau de sărea cămaşa pe ei, noi ne râdeam, habar nu am de ce.

de povestea asta mi-am adus aminte aseară, la deschiderea oficială a tiff, în timp ce tudor giurgiu prezenta campania „salvaţi cinema republica”. cinematograful în care am crescut, în care am am văzut cele mai tari filme până nu s-au inventat multiplexurile şi nu a apărut torrente, şi în care am simţit pulsul tiff-ului în toate cele 7 ediţii, e pe moarte.

din aproape 800 de spectatori pe zi în 2002, a ajuns să aibă azi 70 (!!!). adică 7 oameni pe film!! e drept că scaunele sunt proaste şi îţi amorţesc picioarele pentru că nu ai loc să ţi le mişti, e drept că nu există aer condiţionat şi când e năduşeală, leşini, iar când e frig, te răceşti, e drept că sonorizarea e extreeem de proastă şi nu înţelegi jumate din film, dacă e românesc, dar chiar nu am de gând să las să moară o parte însemnată a copilăriei şi adolescenţei mele.

aşa că, am decis: o dată la două săptămâni am să merg la film la republica. e noua mea cauză. şi cred în ea.

şi cum să nu cred când republica a fost aseară, din nou, plină ochi? se stătea pe jos, pe scări, pe lângă pereţi, oriunde era un petec de loc liber. cred că au fost peste 900 de persoane venite să vadă filmul de deschidere al festivalului, „amintiri din epoca de aur” (era să scriu „piatră” :D). plin de vedete, parcă mai multe ca în alţi ani, începând cu ctp-ul, hurezeanu, mihaiu, adelin petrişor şi terminând cu chirilă, bucurenci şi iubita lui, amalia enache. sau începând cu chirilă, bucurenci etc şi terminând cu ctp-ul, hurezeanu etc. cum vreţi voi. 🙂

s-a murit de cald, dar s-a râs şi s-a aplaudat cu poftă la toate cele şase filme scurte care formau colajul „amintiri…”. personal, am savurat patru dintre ele: legenda inspecţiei înainte de venirea coloanei oficiale, cea a fotografului oficial, activistului determinat să-i înveţe pe alţii carte şi cea a miliţianul lacom. celelalte două m-au plictisit şi mi s-au părut fără sare şi piper. e drept că erau şi cele mai triste.

oricum, a fost foarte ok. partea simpatică e însă că, după ce, timp de 7 ani, am fost acreditată ca şi ziarist, anul acesta pe acreditarea mea scrie altceva: blogger. 🙂 asta graţie echipei de pr a tiff, din care face parte şi renate. nu ştiu dacă se poate numi o „evoluţie în carieră”, dar cert e că nu mai reprezint nicio instituţie, vorba lui pushu, ci mă reprezint pe mine. quiet ok.

a fost distractiv atunci când m-am dus şi mi-am ridicat badge-ul şi voluntarii care mi-l căutau m-au întrebat „de la presă?”. am răspuns fâstâcită „un fel de”, ceea ce i-a cam nedumerit. când am zis „blogger” s-au luminat la faţă 😀 so, timp de 10 zile voi încerca să vă ţin la curent cu ce se întâmplă pe la tiff, atât cât reuşesc să văd ţinând cont că mai şi lucrez în presa reală. până atunci, clujenilor, vă dau o adresă: [email protected]. scrieţi acolo o poveste despre cinema republica şi salvaţi-l! pe el, cinematograful. zău că merită.

ps. la tiff mai sunt acreditaţi ca şi bloggeri mihnea, vasile, prodan, aroneţ şi iftene.  pentru mine e foarte interesant să citesc ce scriu ei pentru că realizez ce diferit receptăm acelaşi eveniment şi văd ce are importanţă pentru unul şi ce pentru altul.