12

De-ale mele (4)

Azi-noapte am visat că eram cu un grup de prieteni în vacanţă în apropiere de Napoli,  iar vulcanul Campi Flegrei se pregătea să erupă. Ţin minte perfect cum, în vis, în timp ce ne făceam bagajele să plecăm din zonă, în ideea că vom scăpa cu viaţă (ceea ce, sincer, mă îndoiesc că se poate în astfel de cazuri), eu mă gândeam că în casa mea de la Cluj, totul e pe curent şi că, în caz de război, cutremur sau mai ştiu eu ce ar întrerupe furnizarea cu energie electrică, nu m-aş descurca deloc. Poate ar trebui să reclădesc sobele de teracotă…

***

La cum am început anu’, bag sama că îi voi plăti Letiţiei banii pe carte. Nu de alta, da’ cam bate vântul prin sectorul “Idei” din capul meu…

***

Deschid oficial anul de boicotarea Facebook-ului. Mă enervează tot ce ţine de reţeaua de socializare a vieţii, şi mai ales faptul că vrea să bată Google. Aşa ceva e inadmisibil! I love Google!! Google e parte din copilăria mea virtuală, am crescut cu Google, nu pot accepta ca un fost inadaptat social ca şi Zuckerberg să dea la o parte istoria doar pentru că i s-a suit lui la cap că e cel mai tare din parcare. No way! This is Goooooogle!!

***

Am (re)intrat în febra tricotatului. În facultate am tricotat pe rupte, inclusiv pe bani, şi cam o dată la trei-patru ani mă reapucă dorul. Aşa că, de vreo trei săptămâni încoace am făcut vreo patru căciuli de-astea pentru prietene şi am terminat un pulover bărbătesc, început acu’ vreo cinci ani. La ăsta, după ce l-am terminat, i-am dat foc în curte, că era plin de energii negative. Acum îmi fac mie un jerseu. Nice job.

***

Se vede că 2011 e Anul Iepurelui: tocmai am aflat că trei (nu una, trei!!) prietene (şi ex-prietene) de-ale mele vor naşte în a doua jumătate a acestui an (pfuaiaiai, ce m-au mâncat degetele să scriu “vor naşte pui vii” 😀 ).

***

Orice horoscop citesc pe anul ăsta îmi spune acelaşi lucru: sentimental, 2011 e anul de maxim succes al Gemenilor single. Nu doar că se vor maturiza emoţional, da’ cică vor fi admiraţi, iubiţi, doriţi şi se vor îndrăgosti până peste urechi. Cu alte cuvinte, în 2011 voi da lovitura. Hmm… după primele cinci zile aş putea spune că au dreptate. Sunt dezirabilă, vorba lui Tudor. 😀

***

Că tot vorbim de iepuri… Nu mi-a plăcut niciodată cartea Alice în Ţara Minunilor. De când am citit-o prima oară am trăit cu impresia că Alice e schizofrenică. Sau, dacă nu ea, Lewis Carroll cu siguranţă.

***

Maică-mea a făcut ieri cele mai bune răcituri din lume. Nu ştiu cum reuşeşte, dar femeia asta găteşte aproape dumnezeieşte. Dacă era mai tânără, o puneam să-şi deschidă un restaurant.

***

Am constatat că, pentru mine, 2010 a fost anul în care am ascultat cu predilecţie muzici cântate de femei. Începând de la ale noastre Lavinia Răducanu, Maria Răducanu şi terminând cu ale lor – Caro Emerald, Pink Martini, Russian Red, Hindi Zahra, Katie Herzig sau Joanna Newsom. Bun an, din punctul ăsta de vedere.

***

Mă uit la toate filmele posibile, dar am o slăbiciune pentru western-uri, musical-uri şi desene animate. Plus filmele asiatice. Aşa că, după ce am văzut True Grit, varianta din anul ăsta cu Jeff Bridges şi Matt Damon, mi-am amintit că văzusem mai demult şi varianta veche, cu John Wayne, Robert Duvall şi Dennis Hopper. L-am căutat, l-am revăzut şi acum nu mă pot decide care din ele îmi place mai mult. N-ar trebui să se facă remake-uri pentru că îmi dau mie bătăi de cap. Da’ parcă, totuşi, cel cu John Wayne e, cumva, mai western…

28

Ziua Regretelor

regret

Mă gândeam deunăzi că aşa cum există Ziua Recunoştinţei, în care mulţumim pentru te miri ce, aşa ar trebui să existe şi Ziua Regretelor. Să aibă ea o dată fixă, spre exemplu 29 decembrie, şi să fie singura zi din an în care regretăm sincer tot felul de gesturi, cuvinte, acţiuni, sentimente etc. În restul zilelor din an să nu fie necesar să spunem Regret că…, dar în 29 decembrie să fim liberi să o facem de o sută de mii de ori.

Regretele le vom verbaliza în faţa prietenilor, familiei şi cine o mai fi prin preajmă sau le vom scrie pe bloguri, la vedere. Să ştie lumea în mod clar ce şi cât anume regretăm. Nu este indicat să se pregătească o masă plină de bunătăţi cu această ocazie, dar ar fi nimerit dacă s-ar bea ceai cu cei apropiaţi. Evident, nu orice fel de ceai, ci din acela tare şi cumplit de amar, ca să simţim regretele din plin.

Şi dacă tot am stabilit coordonatele de bază, frumos ar fi să mă apuc prima să spun ce fel de regrete am adunat în anul care stă să treacă.

Tata, oriunde ai fi, regret amarnic că nu te-am dus a doua oară la spital împotriva voinţei tale. Trebuia să mituiesc infirmierii şi să-i conving să te urce în ambulanţă, chiar dacă urlai ca din gură de şarpe că nu vrei să pleci din casă. Am lăsat după tine şi acum trăiesc cu certitudinea că mi-a scăpat printre degete şansa de a te vindeca.

Mama, regret rău de tot că ţi-am respectat dorinţa şi nu am insistat să i se facă tatei autopsia. Nici acum nu ştiu din ce motiv a murit, de fapt. Şi mai regret că uneori mă enervez şi strig la tine. Ştiu că eşti mai îndreptăţită ca mine să fii obosită şi nervoasă şi e inutil să spun că nu mă pot controla întrutotul.

Eta, regret din suflet că te vizitez din an în Paşti, că nu ţin cont când e ziua ta de naştere sau a fetelor tale, că te reped când mă întrebi ce mai e nou în viaţa mea şi că nu apelez la tine decât când am nevoie. Eşti prietena mea de 33 de ani şi mă port ca şi cum mi s-ar cuvine totul, fără să dau nimic. Iartă-mă!

Ana, regret sincer că nu am curaj să mă urc în avion şi să vin la tine. Undeva, în mine, există un feeling că, făcând acest drum, viaţa mi s-ar schimba radical în bine, dar nu reuşesc să trec de teama de zbor. Promit să lucrez la asta!

Carmen, regret cumplit că nu ştiu să fiu pentru Nona o naşă adevărată. Nu am nicio scuză pentru asta. Şi mai regret că nu ţin mintele zilele de naştere şi că nu vă spun La mulţi ani! la timp.

Lavi, regret că te-am criticat că te măriţi aşa repede. În fapt, nu prea mă interesează dacă o faci acum sau peste zece ani, în plină vară. Câtă vreme tu eşti fericită, nu-i treaba mea dacă la nunta ninge sau plouă cu grindină.

Simona, regret tare, tare mult că nu am ştiut să mă port cu Alex când am fost la voi şi că ţi-am dat lecţii de crescut copilu’ fără să am nici cel mai mic drept să fac asta. Eşti, de departe, cea mai bună mamă din lume şi cea mai atentă, fină şi delicată prietenă pe care o am. Îmi cer mii de scuze pentru că am sărit calul fără rost.

Sânzi, regret că m-am luat de tine la Praga, că te-am certat şi te-am făcut să plângi. Nu e treaba mea că tu nu îi spui mamei tale “mamă”, aşa după cum nu e treaba mea cum te îmbraci sau că vrei să pari mai adultă decât eşti. La 41 de ani ai mei nu ar trebui să-mi pun mintea, totuşi, cu tine, un copil de 12.

Milena, regret că nu m-am implicat prea mult în munca pe care o duci cu copiii autişti. Am tot spus că o fac, dar mereu mi-am găsit altceva de rezolvat. Sper totuşi că ştii că sunt aici şi ori de câte ori ai nevoie de ajutor e suficient să spui.

Muntele, regret sincer că te-am bătut la cap atâta vreme cu FB-ul. Nu mi-a păsat atât de mult dacă sunt sau nu pe lista ta de prieteni pe cât caz făceam, ca dovadă că acum mi-am închis contul. Recunosc, însă, că a fost amuzant să discut la infinit şi să fac tot felul de glumiţe pe tema asta.

Cornel, regret că ţi-am dat numărul de telefon. Dacă l-ai pierdut, trebuia să rămână pierdut. Oricum, mi-ai tras clapa de două ori, nu pari să ştii ce vrei, iar eu nu mai am timp şi răbdare pentru genul ăsta de bărbaţi.

8

De-ale mele (3)

Happiness

Fericirea poate fi sintetizată. Nu în laborator, ci în mintea umană, de către aşa-numitul sistem imunitar al psihicului. Ea este “preparată” atunci când nu obţii ceea ce doreşti de la viaţă. Fericirea asta sintetică, să-i spunem FS, nu e cu nimic mai prejos decât fericirea naturală – FN, care apare spontan în momentul în care obţii ceea ce doreşti. Ea e la fel de reală, autentică şi de folositoare ca şi FN. Nu o spun eu, ci psihologul american Dan Gilbert.

Asta e o veste super bună. Practic, înseamnă că putem fi cu adevărat fericiţi şi dacă nu am primit de Crăciun ce ne-am dorit, şi dacă nu ne găsim sufletul pereche, şi dacă nu putem avea copii, deşi ne dorim, şi dacă suntem săraci în loc să fim bogaţi. Creierul nostru e atât de înţelept încât ne salvează din orice problemă. Totul e să nu fim absurd de ambiţioşi în a obţine ce vrem şi a ne da seama că uneori a nu îţi ieşi planurile e la fel de acceptabil şi de bine ca şi a-ţi ieşi.

***

Din “fondul de rezervă bugetară aflat la dispoziţia primului-ministru” s-au alocat 14 milioane de euro (!!) ca Tişe să-şi termine stadionul. WTF??? Prim-ministru’ vieţii nu avea altceva mai bun de făcut cu banii ăştia?

***

E foarte simpatic şi minunat bradul meu din anul ăsta. E bogat şi nu are mai mult de 1,5 metri înălţime, şi l-am aşezat, ca de obicei, într-un coş de răchită, după care l-am împodobit cu globuri albastre şi maro, să se asorteze cu zugrăveala din cameră (care e bleu cu ciocolatiu). În plus, pe ici pe colo, brăduţul meu are câteva globuri şi steluţe aurii. Şi un îngeraş în vârf. Seara, mai ales, când sunt aprinse beculeţele din el, e frumos-frumos. Sunt tare mândră de el.

***

Mi-am dezactivat contul de Facebook. Mă enerva de moarte. Era timp pierdut şi nu mă alegeam cu mai nimic. Aşa că mi-am zis: “Destul cu el. Vom socializăm în viaţa reală, nu în neant”. E drept că am mai făcut asta de vreo trei ori, da’ după câteva zile intram din nou şi se reactiva ca prin minune. Acum trebuie să mă rabd două săptămâni să nu-l mai deschid deloc şi va fi şters cu totul. Aşa au promis mai-marii Facebook. Sper să se ţină de cuvânt.

***

Se întâmplă ca uneori să te îndrăgosteşti de persoana nepotrivită. Nu ţi-ai planificat asta şi nici nu ai cele mai bune motive să o faci, dar pur şi simplu aşa ţi-e dat. Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus, vorba aia. Acea persoană nepotrivită nu e un criminal în serie (deşi şi asta e posibil), ci e cineva care, pe termen lung, nu te face fericit. Nu ştie cum, nu poate, nu vrea sau nu îi este dat să o facă. Şi stai ancorat în chestia asta un timp, mai lung sau mai scurt, depinde de cât de ambiţios eşti în a obţine ceea ce vrei.

Dar, la un moment dat, creierul tău face un click şi, pe nepusă masă, realizezi că trebuie să alegi ce e mai bun pentru tine. Click-ul ăsta se poate întâmpla după ce mai citeşti sau auzi oameni mai înţelepţi decât tine cum vorbesc despre dragoste, sau după ce primeşti un mail de ziua ta în care scrie: “Aici ninge şi asta îmi aduce aminte de tine”. Tu, care îţi aminteşti de el sau de ea indiferent de vreme, te trezeşti brusc la realitate. Şi după asta începi să mergi mai departe singur. Nimic rău în asta, de fapt.

***

Putin sucks.

***

Mi-am dat seama că adevarata mea de dorinţă pentru anul care vine e să am parte de mai mult răsfăţ. Vreau să mi se facă toate poftele, aşa cum numa’ prinţeselor li se face. Să nu-mi bat capul cu nimic, nici să nu îmi termin de zis dorinţa şi să se şi întâmple. Da, vreau să fiu prinţesă. Am zis! Din câte îmi aduc aminte, am mai avut această umilă dorinţă şi anul trecut cam tot pe vremea asta. Iar replica Muntelui la ea a fost “tu maci glamour in iour head”. Mare dreptate avea. 🙂

***

Mi-a fost adus la cunoştinţă un site agregator de muzici. Se numeşte listen.grooveshark.com şi e o splendoare. Poţi asculta orice muzică doreşti ore întregi. Partea cea mai amuzantă e că, dacă dai drumul la muzici să sune în timp ce tu faci altceva, după vreo oră şi ceva se opresc şi apare o fereastră în care scrie, în limba română: “Nu aţi mai interacţionat de multă vreme cu noi. Vrem să vedem doar dacă mai sunteţi în viaţă”. Funny, nu? 😀 😀

***

Am văzut zilele trecute într-un magazin de decoraţiuni de acest tip o bilă mare din lemn, decorată cu romburi albe şi roşii, pe care tronează un broscoi verde cu o coroană aurie în cap. M-am îndrăgostit pe loc şi mă tot gândesc la el de atunci. Aşa că, deşi nu costă chiar puţin, am decis că mă duc mâine să îl cumpăr. Îl voi pune pe birou şi îl voi săruta zilnic, da’ de, da’ de…

***

Trebuie să recunosc: Moş Crăciun, totuşi, există. Mi-a adus jumătate din cadourile cerute, mai exact papucii de casă, o mamă mult mai veselă şi mai împăcată cu viaţa ca până acum şi o situaţie emoţională limpede ca bună ziua. Se ştie, dom’le, se ştie! 🙂

17

Clişee

room 2M-am trezit într-o dimineaţă, acu’ vreo două-trei zile, cu dorinţa clară de a mă afla într-o cameră de hotel de lux, undeva la malul mării. De fapt, nu chiar oriunde undeva, ci pe insula Capri. Îmi doream să un fac nimic altceva decât să lenevesc între aşternuturile albe-spumă, să chem din când în când room service-ul cu tot felul de bunătăţi şi să mă uit pe jumătate adormită cum vântul fâlfâie perdelele, tot albe, de la balconul deschis.

După cum vă daţi bine seama, visam la un clişeu. Fantezia mea nu era decât o preluare a imaginilor văzute în filme, de-a lungul anilor. Nimic original, nimic ieşit din comun, nimic “altfel”. Un clişeu ca oricare altul. Şi, oricât nu-mi place mie să îi imit pe alţii, de data asta nu m-am simţit prost că râvnesc la o imagine vândută bine şi cumpărată de mulţi.

Ba mai mult, mi-am dat seama că am mici dorinţe din astea clişeistice, pe care le-am tot văzut pe ecran, mi s-au părut foarte faine, romantice, aventuriere etc etc, dar pe care nu am avut ocazia sau curajul să le fac vreodată. Nu sunt multe şi mă gândesc să le spun că poate aşa ajung să se îndeplinească, la un moment dat.

1. Aş vrea ca într-o zi de vară fierbinte şi înăbuşitoare, împreună cu alte două prietene, să sărim gardul unei curţi de oameni bogaţi şi să ne aruncăm îmbrăcate şi încălţate în piscina lor. Să ne prostim acolo în apă o vreme până se prind oamenii că au musafiri nepoftiţi, după care să fugim mâncând pământul. Accept şi varianta în care proprietarii nu sunt acasă.

2. Mi-ar plăcea să am curajul ca, dacă văd la masa vecină (dintr-un restaurant mişto, nu orice crâşmă) un tip care îmi cade cu tronc, la plecare (eu părăsesc locul înaintea lui, evident) să îi las cartea mea de vizită pe masă. E drept că trebuie mai întâi să îmi fac cărţi de vizită şi să mai arăt şi bestial în momentele ălea, dar nah, facem orice trebuie ca acest clişeu să iasă perfect. 🙂

3. Îmi doresc ca măcar o dată în viaţă să nu-mi pară rău de hainele bărbatului de lângă mine şi să i le rup năvalnic înainte de a ne împreuna (Sună ciudat “împreunatul” ăsta, nu? Well, încerc să evit să spun “a face sex” pentru că am un prieten care tot timpul comentează negativ această expresie şi nu vreau să-i mai dau ocazia să o facă. Asta în caz că mă citeşte).

4. Visez să iau masa pe acoperişul unui bloc. Dar nu oricum şi oricând, ci la ceas de seară, iar locul să fie decorat cu multe luminiţe şi flori, cu masă şi scaune elegante, tacâmuri de argint, pahare de cristal, mâncăruri deosebite etc etc. Şi un partener pe măsura decorului. (Clişeul ăsta mi l-am amintit după 5 ore de când am postat textul, dar e valabil).

Ăstea-s toate. Destul de plate ele, aşa, şi uşor de făcut până la urmă, dar uite că până acum nu le-am bifat. Ai spune că, deşi fug de plictiseală, sunt cam de plict eu însămi. Oricum, sunt curioasă voi ce clişee v-aţi trecut în condică şi câte dintre ele le-aţi şi realizat. Până vă gândiţi şi îmi spuneţi, ascultaţi piesa de mai jos, care are în clip unul din clişeele mele. Ăla cu piscina. 😉

9

Eu, plictisita

pandaCel mai drag tricou al meu are imprimat următorul text: Baby, I am bored! L-am cumpărat din Utrecht, acum vreo 10 ani, şi nu pot renunţa la el nicicum, chit că i-a cam trecut vremea ca la bureţi. Dar îl iubesc de mor pentru că asta e starea care mă defineşte cel mai bine.

Dap, dacă nu aţi realizat până acum, vă zic eu: mă plictisesc fuuuuarte repede de aproape orice chestie. Iar faptul că am ţinut tema de până acum a blogului atâta vreme e un adevărat record. Dar n-am mai suportat-o nicicum. Eram sătulă până în vârful unghiilor de ea, chit că puteam să mă joc cu stările şi culorile ei.

So, de azi înainte asta e “faţa” cu care vă întâmpin. De fapt, cred că e mai practică pentru cititori decât cea dinainte, nu?  Adevărul e că şi dacă nu vă place, va trebui să o suportaţi că alta mai bună n-am. Deocamdată. 🙂

11

Cât valorez

Coin Jar

Aflată la o bere în Insomnia, cu Iza, Bia, Denis şi alţi oameni din presa locală, am auzit că există un site minune care îmi poate spune cât bani fac pe piaţa blogurilor. Curioasă foc şi uşor materialistă, cum am ajuns acasă, cum am dat search pe net să văd ce-mi poate pielea virtuală. Nu că m-ar vrea cineva sau că m-aş vinde, da’ e bine de ştiut cum stai, nu?

Aşa se face că în 5 secunde mi-am aflat valoarea. Doamnelor şi domnilor, în acest moment mă pot vinde cu nu mai puţin de 571 de dolari. Nişte mărunţiş, acolo, da’ totuşi nu-i chiar rău preţu’ dacă luăm în considerare faptul că Voxpublica (unde scriu nişte grei, nu ca mine) face 593 de dolari, iar Pandora’s doar 109 dolari.

Dacă rămâneam la vechiul meu blog, licurici.wordpress.com, pe care l-am şters ca o proastă ce sunt şi nu l-am mai putut activa sub acelaşi nume, poate astăzi mă vindeam mai scump. Virtual, evident. Dar, nah, bine-i ş-aşa. Mă pot duce să dorm liniştită. Nu scriu aici chiar de pomană, vorba aia. 😀

20

Pact cu Letiţia

Şedinţă de redacţie "Clujeanul", "Ziarul clujeanului", 2004. De la stânga la dreapta: Codruţa Simina, eu, Letiţia, Elena Nicolae. Foto: nu mai ţin minte.

Şedinţă de redacţie "Clujeanul", "Ziarul clujeanului", 2004. De la stânga la dreapta: Codruţa Simina, eu, Letiţia, Elena Nicolae. Foto: nu mai ţin minte.

Ţineţi minte legenda care spune că, la o răscruce de drumuri în Mississippi, Robert Johnson ar fi făcut un pact cu Diavolul şi a devenit astfel cel mai tare chitarist de blues ever? Ei bine, şi eu am făcut azi-dimineaţă un pact, la o răscruce de ore, dar asemănările se opresc aici. Eu nu-s Robert Johnson şi pactul nu l-am făcut cu Diavolul, ci cu Letiţia, my guardian angel.

Totul a pornit de la veşnicele mele lamentări pe tema ratării mele, care mă apucă o dată la două-trei luni. Le ştiţi. Ălea în care eu tot zic că nu-mi găsesc calea, că aş scrie, da’ nu ştiu ce, că şi dacă aş scrie, ar ieşi ceva prost, că aşa şi pe dincolo. Cum m-am săturat eu să mă aud, aşa s-a săturat ea. Nu e de condamnat, ce-i drept. Doar că ea, fată isteaţă şi, cum spuneam, my guardian angel, a venit cu o soluţie, nu doar cu mângâiat pe cap şi “las’ că nu e chiar aşa cum zici”.

Soluţia a fost pactul. Care sună aşa: amândouă, eu şi ea, avem la dispoziţie un an întreg, începând din 1 ianuarie 2011, să scriem o carte. Nu contează ce fel de carte: roman autobiografic, poveşti pentru copii, nuvele fantastice sau mai ştiu eu ce. Nu contează nici dacă e proastă sau bună. Contează doar să fie scrisă şi să aibă 150 de pagini. (Nu mă întrebaţi de ce cifra asta, că nu ştiu. Letiţia a venit cu ea, ea să vă explice).

Cert e că aceea dintre noi care NU scrie cartea, îi va da celeilalte, în 1 ianuarie 2012, 150 de euro. Tot Letiţia a venit cu suma asta, probabil pentru că se potrivea cu numărul de pagini. Bine că nu a zis 1.500 de euro, nu? 😀 Anyway, în nemernicia mea, am fost de acord cu pactul. Nu ne-am scuipat în palmă înainte de a parafa înţelegerea pentru că discuţia avea loc pe mess, dar ca să fie autentificată într-un fel am decis, de comun acord, să scriu postul acesta.

Na, asta e. M-am legat la cap de musai ca de voie bună. Da’ de ‘oi lua Nobelul pentru literatură şi ‘oi intra în legendă cu povestea asta, precum Robert Johnson. 😀 Deşi, parcă văd că mai degrabă voi scoate bani din buzunar. 😀  Optimist am început, nu? 😀

8

De ce nu sunt o scorpie

sursa: bitchitudeblog.com/

sursa: bitchitudeblog.com

Acum câteva săptămâni, din bun senin am decis că e vremea să-mi aleg un sfânt protector. Totul a pornit de la o secvenţă de film, aşa că nu are nimic de-a face cu marea mea credinţă. Mi-a plăcut ideea în sine (superficial mod de a lua decizii, ştiu, dar atât de “eu”) şi mai ales sfântul, care e nimeni altul decât Iuda Tadeu. Nu ştiu câţi aţi auzit de el, eu nu auzisem până atunci, dar cert e că Iuda Tadeu nu este “acel” Iuda, ci vărul lui Iisus (sau fratele vitreg, la ortodocşi). Nu-mi aleg eu orişice sfânt, vorba aia. Ori lucrăm cu greii, ori nu mai lucrăm. 🙂

Să nu vă închipuiţi totuşi că nepotismul apostolic a tras atât de mult la cântar. A contat, de fapt, numele (am eu o febleţe pentru celălalt Iuda, de când am citit Evanghelia după el) şi faptul că este protectorul cauzelor pierdute. Or eu mă consider o cauză pierdută cam de multişor, aşa că numa’ bine mă poate ajuta, dacă e dispus.

În această idee am rugat-o pe Letiţia să îmi caute la ea acolo, în Milano, un medalion cu sfântul meu, căci pe aici nu am găsit. Văzusem pe internet un model fain şi speram să-l găsească. Nu a dat de modelul în cauză, dar în schimb a cerut un altul de la o mănăstire de călugăriţe carmelite din Roma. Mi l-a trimis prin poştă, iar azi l-am primit. Şi, ca un făcut, odată cu pachetul de la Leti am mai primit unul, neaşteptat, de la o altă prietenă.

Nu ştiu dacă e mâna Sfântului Iuda la mijloc, dar oricum e ceva dubios. Iar asta pentru că al doilea pachet conţinea o carte care care te învaţă cum să cucereşti inima unui bărbat. Se numeşte nici mai mult, nici mai puţin decât De ce bărbaţii se însoară cu scorpii. Mărturisesc, nu am citit până acum astfel de cărţi. Am trecut fără să clipesc pe lângă Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus şi alte literaturi de acest fel. Nu am crezut niciodată că îmi pot spune mai multe lucruri decât ştiu deja din propria-mi experienţă.

Cu toate astea, am deschis cartea-surpriză şi m-am apucat să citesc primele pagini. Şi la pagina 13 m-a izbit revelaţia: NU SUNT O SCORPIE! Culmea culmilor, NU SUNT! Chiar dacă eu credeam asta, chiar dacă voi credeaţi asta, chiar dacă prietenele şi prietenii mei cred asta, totuşi NU SUNT O SCORPIE! 🙁

O scorpie nu divinizează un bărbat din dorinţa de a-i arăta “cât de mult ţine la EL”.

O scorpie nu se dă de ceasul morţii să-i facă LUI pe plac.

O scorpie nu se întreabă dacă ea e de-ajuns de bună pentru EL, ci dacă el e suficient de bun pentru EA.

O scorpie nu spune niciodată “Trebuie să ştiu încotro se îndreaptă relaţia noastră”, chiar dacă prin asta vrea să câştige timp preţios pentru amândoi.

O scorpie nu îşi planifică niciodată timpul în funcţie de cel al bărbatului.

O scorpie nu crede că dacă un bărbat se culcă cu ea se gândeşte automat la un viitor împreună.

O scorpie e fericită şi dacă nu are un bărbat alături.

O scorpie nu spune “Te iubesc” în primele luni de întâlniri, ci cel mult “Îmi place jacheta ta”.

O scorpie nu răspunde la fiecare telefon de la EL, şi cu atât mai puţin la cele din timpul nopţii.

O scorpie nu acceptă nici cea mai mică manifestare de lipsă de respect.

O scorpie se poartă întotdeauna ca şi când nu şi-ar dori o relaţie oficială.

O scorpie este rezervată şi nu spune niciodată “Dacă tu nu mă vrei se vor găsi alţii care să mă roage să fiu cu ei”.

Da, o scorpie respectă toate cele de mai sus (şi multe altele în plus) şi ajunge să fie fericită exact cu cine vrea ea să fie fericită. Or eu nu fac nimic din toate astea. Am călcat în picioare “regulile” citate (şi multe altele în plus) de zeci de ori fără măcar să mă gândesc că nu fac bine ce fac. Am mers întotdeauna pe ideea că e mult mai bine să fiu sinceră în trăiri şi reacţii, chiar dacă asta îmi poate provoca neajunsuri.

Se dovedeşte că am greşit. Că am jucat de la bun început pentru a pierde. Nu ştiu dacă de acum înainte, aflând toate astea, o să devin o scorpie cum scrie la carte, dar poate ar trebui să încerc. Cine ştie ce rezultate grandioase voi obţine aşa!? Deşi bag seama că am început cu stângul transformarea mea într-o scorpie. Am încălcat deja regula de bază:

O scorpie nu scrie niciodată, dar NICIODATĂ un astfel de post.

40

Dragă Moş Crăciun

santa

Deşi ai putea crede că, la vremea copilăriei lor, toţi oamenii din lumea asta ţi-au trimis scrisori, eu ştiu sigur că nu ţi-am scris veci. Nici măcar un bilet, de sămânţă. Şi nu pentru că nu aş fi putut, ci dintr-un motiv mult mai simplu: nu am crezut în tine. Aşa cum nu am crezut în îngeraşi sau în Moş Ene pe la gene, aşa nu am crezut în tine. Nici ca Moş Gerilă, nici ca Moş Crăciun. Iar asta, trebuie să-ţi mărturisesc cu oarecare mulţumire, m-a scutit de nopţi nedormite şi de traume.

Da, nu am stat de veghe ca să te văd cum cobori pe coş şi nici nu am suferit când am aflat că nu exişti. De fapt, nici nu-mi aduc aminte să fi fost vreun moment în care cineva să se chinuie să-mi spună că nu exişti. Toţi din familia mea erau oameni cu picioarele pe pământ, care nu aveau vreme să creadă în cai verzi pe pereţi şi fabrici de jucării la Polul Nord.

Asta nu m-a văduvit însă de cadouri. Oooo, nu! Nici vorbă. Din astea am primit cu carul. Cumpărate din magazin, evident. Şi cum naiba să nu primesc când eram una la părinţi şi mândră-n toate cele, vorba poetului nepereche (apropo, nici în ăsta nu cred, aşa că eşti într-o companie selectă; poţi fi mândru!).

Darurile apăreau sub brad atunci când nu eram eu atentă, dar asta doar de dragul surprizei şi al jocului, nu pentru că ar fi vrut cineva să mă facă să cred în tine. Mă rog, faza cu bradul nu a ţinut nici ea prea multă vreme. După ce, într-un an, a luat foc de la nişte artificii, maică-mea a decis că e vremea să terminăm cu astfel de obiceiuri stupide şi păgâne. Oricum, îi dădea numai bătaie de cap să cureţe la sfârşit toate acele ălea de brad care picau din el, aşa că pretextul cu focul a venit la fix.

Mda. Ăsta e crudul adevăr. Nu mi-a păsat de tine ani în şir, ba chiar, la un moment dat, ai ajuns să mă enervezi. Tot tămbălăul care se făcea în jurul tău, tot marketingul ăla agresiv şi, de cele mai multe ori, de prost gust, mă dispera. E drept, îmi plăceau în schimb unele filme americane care te aveau ca personaj principal. Miracolul de pe strada 34, de exemplu, cel din ’47, este şi acum unul din filmele mele favorite, dat fiind că ideea din scenariu, de a se decide la Tribunal existenţa lui Moş Crăciun, e de-a dreptul genială (a se înţelege “amuzantă”).

Acestea fiind recunoscute, logic ar fi să nu îţi scriu nici acum. La ce bun să o fac dacă şi aşa nu exişti şi nu cred în tine? Doar că eu nu fac întotdeauna lucruri logice. Uneori mă las purtată de val şi scriu de dragul scrisului. Şi tu, îmi place sau nu să o recunosc, eşti un pretext al naibii de bun de scris. Aşa că, dacă printr-un miracol de care eu nu am ştiinţă tu, Moş Crăciun, exişti, eu, Laura Laurenţiu (cea din Cluj, nu din Banat), te rog să-mi pui două chestii sub brad (pe care, de câţiva ani, îl fac din nou pentru că arată bine ca decor):

– un parfum Estee Lauder Private Collection Tuberose Gardenia (da, ştiu, e ediţie limitată, e scump, nu se prea găseşte etc etc – dar tocmai ăsta e secretul, altfel mi l-aş fi luat singură şi nu ţi l-aş fi cerut).

– o pereche de papuci de casă de la Oysho. Negri, nu altă culoare (mi i-aş fi luat eu şi pe ăştia, dar s-a desfiinţat magazinul din Cluj, iar la Bucureşti nu ajung curând).

Nu-s foarte pretenţioasă, după cum bine vezi, dar dacă nu reuşeşti să faci faţă situaţiei, atunci mă mulţumesc şi cu chestii imateriale, ca să zic aşa. Spre exemplu, aş vrea să faci cumva să-mi rezolvi situaţia emoţională. Acum nu sunt nici în car, nici în căruţă şi mă simt tot mai inconfortabil în starea asta, care durează deja de prea mult timp şi pe care nu o pot gestiona cum trebuie singură. O mână de ajutor, ceva, mi-ar prinde tare bine.

Apoi aş vrea să o faci pe maică-mea să vadă viaţa în culori mai bune. Să fie mai veselă, mai lipsită de griji, să nu-şi mai bată capul cu probleme de genul “ce se va alege de tine (de mine, adică) după ce eu nu voi mai fi?”. Nu se va alege praful, sper. Iar dacă se alege, atâta pagubă să fie! Ca urmare, fă-o să trăiască clipa şi atât. Ar fi şi ea mai fericită. Ca să nu mai zic eu.

După ce rezolvi ăstea două probleme, mai ai una şi gata: fă cum ştii şi cum poţi numa’ să pornească cât mai repede revista aia la care urmează să colaborez. Sinceră să fiu, m-am cam plictisit să stau de pomană şi mai am nevoie şi de bani. În definitiv, dacă partea cu dragostea nu merge nicicum, ar trebui să meargă cea cu cariera, nu? Cred că suntem amândoi de acord cu asta, aşa că nu mai insist. Puneţi elfii la treabă şi pentru mine! A fi vremea, zic eu, doar te-am lăsat atâta timp în pace.

Şi ca să nu spui că doar cer, uite, mai şi dau. Cadoul meu e o piesă de la Pink Martini, pentru care am făcut o adevărată pasiune zilele astea. O să-ţi placă sigur. Sună ca pe vremuri. 😉

Cu tot dragul, de la mine pentru tine: