Blogul Licuricei

M-am trezit într-un oraş portocaliu. De regulă, sâmbăta, în perioada asta de toamnă târzie care stă să intre în Post, mă trezesc într-un Cluj ruginiu şi molcom, care toarce până aproape de prânz. Străzile sunt pustii, lumea preferă să lenevească în casă şi nu să-şi scoată maşina în oraş, la o cafea. E o plăcere să te plimbi într-un Cluj tăcut şi singuratic, dimineaţa la 10 şi ceva.

La un astfel de oraş mă aşteptam în momentul în care am ieşit, veselă, pe poartă. Urma să merg la poştă, ca să-mi ridic coletul cu bulbi de flori comandate de câteva săptămâni de la Bakker. La primul pas afară din curte însă mă ciocnesc de un val portocaliu, zgomotos şi, cumva, ordonat. Steaguri mari, portocalii, fâlfâind, fulare portocalii înnodate la gât în fel şi chip, veste portocalii îmbrăcate peste scurte de piele sau de fâş – toate năvălesc, dinspre parc spre Piaţa Păcii, fix pe strada mea.

Mă gândesc că am noroc că oficiul meu poştal e în direcţia opusă Pieţei. Dau colţul plină de speranţă şi încremenesc. Dinspre Mănăştur alte grupuri compacte portocalii curg în valuri pe trotuare. Feţe de oameni pe care se citeşte că nu au nimic în comun cu oraşul ăsta şi care merg ordonat, după cei din faţa lor. Adolescenţi cu şepci portocalii butonează telefoanele, femei cu plase portocalii în mână îşi şoptesc ceva la ureche, bărbaţi cu mâinile adânc vârâte în buzunar scuipă straşnic în lateral, după care râd sănătos la ceva glumă al cărui pont nu l-am prins.

Merg împotriva curentului gândindu-mă că, după ce trec de Stomatologie, scap de lume. Nici vorbă. De pe străduţele laterale, alte grupuri portocalii aşteapta să intre în circuit. Pe Eminescu au ocupat carosabilul şi stau frumos aliniaţi la stop, precum maşinile. E verde la pietoni, adică la mine, aşa că trec uitându-mă la organismul portocaliu care aşteaptă în partea mea dreaptă. Citesc pe una din pancarte: „Copăcel votează Băsescu”, şi nu mă dumiresc. Cine e Copăcel? Îmi pică fisa brusc că o fi ceva comună, dar nu ştiu să fie în Cluj aşa ceva. După ce aud accentul oamenilor, îmi dau seama că, într-adevăr, vin din altă zonă, mai bihoreană.

Peste tot e zgomot, aglomeraţie, maşini care claxonează şi portocaliu. Ajung într-un final la oficiul poştal. Închis. Oare de ce nu mă mir? E doar Poşta Română. Mă întorc înspre casă, dar decid să o iau prin parc, să evit marea portocalie. Bună decizie. Maşini parcate peste tot, înghesuite una în alta, dar foarte puţini oameni. La un moment dat, văd în depărtare un grup colorat în galben. Cu steaguri, veste, căciuli… tot tacâmul. Grupul o ia pe strada Mihai Eminescu, tot înspre Piaţa Păcii. „Ce dracu’ vor liberalii de merg la mitingul pedeliştilor? Va ieşi scandal”, îmi trece prin cap.

Greşesc. De-abia când ajung în dreptul sediului PNŢCD de pe Pavlov şi văd bannerul de la poartă îmi dau seama că acei galbeni nu erau liberali, ci ţărăniştii lui Miluţ, care îl susţin pe Băsescu. Mă întristez şi mă gândesc că Seniorul se răsuceşte acum în mormânt. Vorba Ianei, Miluţ şi Sârbu sunt doar doi securişti care au primit ordin să îngroape PNŢCD-ul şi au şi reuşit. Îmi aduc aminte că trebuie să-mi iau ACC200 de la farmacie, să scap de tusea care mă bântuie de vreo două săptămâni, aşa că o iau înspre centru.

Vocea lui Băsescu care vuieşte în difuzoarele din Piaţa Păcii, la vreo 200 de metri distanţă de mine, acoperă toate claxoanele şi toată gălăgia din jur. În faţa mea, la colţul de la Universitatea Tehnică, mă bufneşte râsul. Trei bărbaţi şi o femeie, în trening şi cu haine de piele, se simt cam cum mă simţeam eu în Praga şi se fotografiază veseli, având în spate Primăria noastră. Înainte, însă, au grijă să îşi dea jos căciulile şi fularele portocalii şi să se felicite între ei, cu un accent diferit de cel ardelenesc: „Făcurăm bine că venirăm azi. Am văzut şi noi Clujul”. Nişte norocoşi, ce poţi să mai spui? 🙂

În timp ce îi privesc amuzată, îmi sună telefonul. Bianca îmi propune să mergem la dezbaterea dintre Băsescu şi Geoană. Sunt de acord. Şi decizia asta îmi face ziua, cum se spune. Veţi vedea într-un post următor de ce. 🙂