un oscar pentru ”marley… ”

marley and me nu este un film de oscar. nu are ţigani săraci porniţi în căutarea fericirii, nici homosexuali care militează pentru o lume perfectă din punctele lor de vedere, nici analfabete care făceau legea în lagărele naziste şi nici copii născuţi deja bătrâni care gustă viaţa pe de-a-ndoaselea. ”marley…” nu are nici măcar politicieni versaţi care să-şi pună cenuşă în cap după ce au distrus o lume, darămite tinere spaniole plin de senzualitate care să-şi trăiască viaţa într-un tumultos menage a trois sau călugăriţe catolice care să apere copii molestaţi sexual.

nu are nimic din toate astea şi, ca urmare, ”marley… ” nu o să ajungă niciodată pe lista celor ”1000 de filme care musai trebuie văzute”. chiar dacă, la un moment dat, a avut cele mai multe încasări pe weekend şi chiar dacă, pe imdb, are o notă cu un pic mai mult peste 7, ”marley..” va trece aproape nebăgat în seamă. şi asta pentru că ”marley… ” are un defect.

un defect major chiar.  ”marley… ” e un film normal despre normal. un film despre un câine şi un cuplu care cresc împreună şi… cam atât. în filmul ăsta nu se întâmplă, practic, nimic spectaculos. câinele e un câine ca toţi câini, iar familia o familie ca toate familiile. viaţa lor curge firesc, cu copii de crescut, cu schimbări de job, cu probleme clasice peste care treci fără să te duci la consilierul marital.

soţul nu-şi înşeală nevasta, nevasta îşi vede şi ea de casa ei, copiii nu se droghează, nu fug de acasă, nu au boli incurabile şi nici nu sunt genii neînţelese. totul e aşa cum trebuie să fie, ca atunci când tragi linie să poţi spune că ai avut o viaţă frumoasă şi împlinită. cum naiba atunci să dea cineva premiu pentru normalitate?

ei, eu aş da. probabil sunt singura care aş face-o. aş inventa la oscar categoria ”cel mai normal şi firesc film” (chiar dacă dpdv gramatical sună rău) şi aş premia, pentru început, ”marley… ”. şi asta pentru că, după zile întregi de stat cu nasul între gaze de eşapament, mai ai nevoie şi de o gură de aer proaspăt. ca să poţi rezista eroic încă o vreme, nu de alta.


14 thoughts on “un oscar pentru ”marley… ”

  1. Punctul tau de vedere mi se pare pertinent, dar cred ca putem in acelasi timp sa apreciem si filmele despre anormalitate – pot fi si ele fragmente de viata, la fel de autentice.
    Dar inteleg ce spui si este adevarat ca trecem printr-o perioada de discriminare pozitiva. Nu m-am putut abtine sa nu zambersc cand la nominalizarea Marisei Tomei toata lumea se dadea (poate chiar era) impresionata de rol – o prostituata care ne arata ca odata cu hainele nu isi da jos si caracaterul sau valoarea sa ca om…. :):):)

  2. bineînţeles că toate filmele de care ziceam mai sus merită văzute şi îndrăgite. doar că uneori obosesc de atât ”altceva” şi de atâta ”unitate prin diversitate” şi ”corectitudine politică” şi simt nevoia să mă întoc la normalitatea aia clasică, prăfuită şi depăşită, chipurile, de timpuri. nu mă ţine foarte mult, doar cât să o pot lua de la capăt în forţă. 🙂

  3. daca nu ma insel e filmul cu aniston? david letterman a facut o glumita simpatica, ceva de genul “and at the end, the dog leaves with angelina jolie” ;))

  4. ce bine! mă bucur că ţi-a tihnit. da’ ce-am ajuns, să ne placă un film în care nu se întâmplă nimic. 😀

  5. Pai cum? Un film in care nu este nimeni dependent de bautura sau narcotice; nu exista relatii incestuoase foarte la moda acum in filme; nu apar iubiti de mult disparuti; nu exista dubii asupra paternitatii copiilor; nu are loc o crima sangeroasa, nu exista un socru care isi uraste ginerele, nu exista o fosta iubita care si-a abandonat copilul acum 20 de ani… si lista de clisee poate continua.

Leave a Reply

Your email address will not be published.