7

Analiză de Crăciun

IMG_0052

Mi-e foarte greu să mă adun şi să scriu câte ceva şi pe aici. Nu mă pot desprinde de Facebook, Pinterest şi filme online, de parcă toată viaţa mea numai acolo există. Poate chiar aşa şi e, de fapt. Problema e că nu mai am chef nici măcar de citit şi am o groază de cărţi bune care stau şi mă aşteaptă pe rafturile unei simpatice biblioteci. V-am pus şi o poză ca să vedeţi despre ce vorbesc. Dar să vă spun, totuşi, pe repede înainte ce am mai făcut din septembrie, de la ultima postare:

1. Am demisionat. Da, e a nu ştiu câta oară când fac asta de când am blogul ăsta şi, dacă mă întrebaţi de ce nu mă pot aşeza într-un loc, cred că vă pot explica. Am nevoie de cât mai multă libertate de mişcare, de posibilitatea de a lua singură decizii, nu ţinând cont de dorinţele vreunui şef, de a munci doar ce îmi place şi când îmi place, de a nu mai înghiţi lucruri pe care nu merită să le înghit de la nimeni etc, etc, etc. A fost o demisie destul de muncită, ca să zic aşa, un an m-am chinuit la ea, dar până la urmă mi s-a arătat. La sfârşitul lui octombrie, mai exact.

Iar acum, din acest punct de vedere, sunt foarte fericită. Fac tot PR, am deja trei clienţi faini şi sunt în discuţii cu al patrulea, îmi câştig deja salariul pe care îl aveam în agenţie şi îmi şi gestionez timpul exact aşa cum vreau. Sper să nu vorbesc într-un ceas rău, dar din punct de vedere profesional sunt chiar bine. Şi se pare că nu doar profesional pentru că fetele, prietenele mele, îmi spun că sunt muuuult mai luminoasă şi mai veselă şi că m-am schimbat foarte mult de când sunt freelancer. Am scăpat de frustrări, cum ar veni, şi asta se vede.

2. N-am slăbit. Nici nu mă străduiesc prea tare, ce-i drept, aşa că sunt tot pe la 60 de kile, deşi greutatea mea era de 49 în vremurile bune. Nu am nici cea mai mică voinţă de a face sport, nu mă abţin de la a mânca ori de câte ori mi-e poftă de ceva, nu îmi bat capul cu mâncat la ore fixe, calculat calorii şi alte de-astea, aşa că tot ce bag în mine se depozitează în lovehandlere, coapse şi mânuţe. Nu în zona feţei, dar de la clavicule în jos peste tot. Încă mai am talie, dar nu mai e ce-a fost.

Partea proastă e că nu mai îmi dau seama cum stă treaba cu alesul hainelor, nu îmi mai dau seama dintr-o privire dacă o chestie este mărimea mea şi îmi stă bine sau nu, aşa că la acest capitol mai am de lucrat. Mult de lucrat, aş zice, pentru că trebuie să-mi găsesc şi motivaţia de a cumpăra haine, motivaţie pe care nu o prea mai am. S-a pierdut undeva pe drumul dintre 49 şi 60 şi pierdută a rămas. Va trebui să rezolv cumva această situaţie.

3. Nu m-am îndrăgostit. Nu că nu aş vrea, dar nu e să fie. Ca să nu mint, există un tip care îmi place, dar de aici până la îndrăgosteală mai e mult. Adevărul e că nu cred că e exact ce îmi doresc. Sunt mofturoasă şi nu ştiu dacă sunt chiar îndreptăţită să fiu. Dar, vedeţi voi, după ce am ajuns până aici singură şi am văzut o mulţime de relaţii, cu bune şi cu rele, m-am cam blazat şi nu prea mai simt emoţie. E drept că nici nu înot într-o mare de tipi care să se arate interesaţi de mine, dar probabil că dacă aş fi un pic mai determinată lucrurile s-ar mişca un pic. Om vedea.

Cam asta ar fi analiza de Crăciun. Mai nimic, aş zice, şi mi-a fost foarte greu să scriu şi ăstea cinci paragrafe. Când eram suferindă din amor, scriam mult mai bine şi mai des. Nici măcar eu nu mai sunt ce-am fost. 😀

4

20 de chestii pe care nu le ştiu, le ştiu sau le mai am de aprofundat

karma-quote-funny Hai să ne dezgolim un pic, că ş-aşa nu am mai povestit demultă vreme. Să mai zicem un pic despre noi, Laura. Mă rog, despre mine, Laura, dar sunt într-o pasă gollumiană şi povestesc la persoana a treia plural. Nu ştiu de ce, că nu m-am uitat zilele astea la LOTR, dar se pare că uneori mă apucă. Cred că e destul de psihanalizabil, numai că avem nevoie de un super psihoterapeut pentru asta. Poate prietena mea Lavinia… O să o întreb când se întoarce de la Oradea…

Ce ziceam, de fapt? Aşa. Despre noi/mine. Ideea mi-a venit în timp ce citeam un articol în Marie Claire, una din sutele de reviste pe care le am bifate pe Facebook şi care îmi apar în news feed. Articolul ăsta avea titlu 20 Things Every Girl Needs to Know şi s-a dovedit un picuţ mai deştept scris decât altele. În timp ce mă uitam peste cele 20 de lucruri obligatorie mi-am dat seama că nu le bifez pe multe dintre ele şi că n-ar strica să vă spun de ce. Să mă dezgolesc un pic, adică.

1. How to change a tire. Habar nu am. Nu am condus niciodată, nu am carnet, nu mă tentează maşinile, nu am schimbat veci un cauciuc. DAR, acum scriind, îmi dau seama că s-ar putea, totuşi, să reuşesc să fac acest lucru pentru că am văzut de foarte multe ori chestia asta făcută în filme şi cred că am reţinut fără să vreau cum se face. Dacă mi se arată vreodată, vă anunţ.

2. How to jump your car battery. Again, habar nu am. Puteţi citi paragraful de mai sus fără partea cu văzutul în filme, pentru că nu-mi amintesc să fi văzut aşa ceva vreodată.

3. How to do your taxes (or where to get them done for you). Din păcate, ştiu. Şi nu-mi place defel că ştiu. E drept că uit uneori când trebuie să le plătesc, dar până la urmă tot o fac. Nu sunt mare fan însă a plăţilor online, iar asta pentru că tot timpul îmi uit parolele, tokenul şi mai ştiu eu câte. Partea asta aş pasa-o cu mare drag unui tip.

4. When to walk away from an argument. Hmm… Nu prea e elementul meu forte, dar în ultimii doi-trei ani am început să-l deprind. Cred că îmbătrânesc şi de-aia. Oricum, mereu mi-a plăcut să am ultimul cuvânt, să se vadă că dreptate în ce spun şi că nu-s proastă (o fi o trăsătură a Gemenilor, probabil), da’ adevărul e că e o chestie de om prost asta. Adică exact ce nu vroiam să fiu. 🙂 Se dovedeşte că eşti mai înţelept când taci la timp. Asta nu înseamnă că puteţi acum să mă faceţi cu ou şi cu oţet, că nu o să mă las uşor. 🙂

5. How to dress for the occasion: from a job interview to a music festival. Aici mă foarte descurc. N-am avut niciodată probleme cu acest aspect, deşi dacă aş fi avut mai mulţi bani s-ar fi văzut mai bine chestia asta. Dar nici aşa nu stau rău la capitolul acesta, cu modestie recunosc. 😀

6. Her actual bra size. Nu o prea ştiu. Foarte multă vreme nu am purtat sutien pentru că mă simţeam ca într-un ham, iar când îmi cumpăram câte unul îl luam după ochi. Când am început să port aproape zilnic, adică de vreo 3 ani, mi-am dat seama că sunt zile când sutienele pe care le am nu mi-s bune şi altele când mi-s. Mai exact, oscilez între 75B şi 85B. Nu ştiu cum naiba, dar aşa e. So, partea asta o mai am de aprofundat.

7. How to cook one signature dish (in case you’re ever put on the spot). La asta m-aş descurca, dacă mă enervez. Doar că nu mă prea enervez şi aştept să facă alţii. Dacă însă cineva insistă, crema de zahăr ars ar fi pe listă. Sau paste primavera. Chiar şi ciorbă cu tarhon, dacă e musai.

8. How to accept a compliment. Asta e complicat. Nu am stăpânit niciodată acest secret. Mi-e foarte ruşine când cineva mă complimentează şi nu-mi iese ca lumea răspunsul de mulţumire. Nu cred că o să fiu vreodată suficient de rafinată cât să accept un compliment în mod firesc şi elegant. Ţărancă, ce să fac…

9. That taking a risk is almost always worth it. Well… chestiile astea nu le-am prea calculat. M-am aruncat întotdeauna cu capul înainte, în funcţie de impulsul de moment. De vreun an jumate – doi nu mai pot face asta din cauză de mamă bătrânică şi nu tocmai bine cu sănătatea, dar mi-e al naibii de dor de mine aia care-şi dădea demisia pentru că se trezea dimineaţa prost dispusă şi fără chef de job. Mda… vorba aia, où sont les neiges d’antan?…

10. The best birth control for her body (and how to use it!). Har Domnului, ştiu. Nu vă zic mai mult că nu se face. 

11. How to sit down at a restaurant alone without feeling self-conscious. Şi asta ştiu. Ştiam de pe vremea când existau numai cărţi, dar de când s-au inventat iPhone-urile ştiu şi mai abitir.

12. How to ask for the promotion you’ve earned. Aici mai am mult de învăţat. Din mai încerc să deschid discuţia pe tema asta cu şefa mea şi nu-mi iese. Parcă văd că la anul, în mai, tot în punctul ăsta sunt.

13. How to get over an ex. De bine, de rău, am învăţat. Nu că mi-a plăcut şi nici că a fost drumul uşor, dar acum tare bine ştiu. Nu pot spune că îmi place să fac asta, dar nu mă mai dau de ceasul morţii şi nici nu-mi tai venele odată ajunsă în punctul cu pricina. O fi de bine, o fi de rău…

14. How to tell someone your needs. Îmi iese, mai puţin când vine vorba de mărirea de salariu, după cum spuneam.

15. How to ask someone on a date with confidence. Asta nu am făcut niciodată şi nici nu cred că o să fac. (Şi aici nu vorbim de partea de a cere ‘benefits’ dintr-o relaţie de prietenie cu un tip, că ăstea nu sunt ‘date’. La partea asta m-am descurcat întotdeauna mulţumitor 🙂 ).

16. How to accept and love your body. Pff… am ştiut tare bine să o fac timp de 41 de ani. În ultimii 4, de când am pus 9 kile pe mine, nu-mi mai iese. Şi mă străduiesc tare mult, tre’ să recunosc. Dar când văd că haine pe care le iubeam nu mai încap pe mine, îmi urăsc de-a dreptu’ şoldurile, coapsele, burta şi sânii. Nu le vreau aşa rotunde şi mă vreau înapoi, aia de 49 de kile, fără de celulită. Până la acceptare mai e cale lungă.

17. When to end a relationship. Mă descurc.

18. How to travel solo. Nu îmi place. Nu cred că o să-mi placă vreodată. Şi nici nu vreau să învăţ să o fac, de fapt.

19. How to cut off friends who are dragging you down. Nu am avut astfel de prieteni, dar aş şti să o fac. La cât sunt de snoabă, sigur îmi iese. Nu pare a fi cine ştie ce filosofie.

20. When to call an expert for help. Ooo, asta e cel mai simplu lucru de pe lume. Checked. 😀

Bag sama că mi-am trăit mai mult de jumătate din viaţă şi mai multe nu ştiu decât ştiu. Parcă văd că va trebui să mai revin o dată pe Pământ ca să îmi învăţ toate lecţiile. Sau de poate de mai multe ori. Nah, măcar ne distrăm. 🙂

11

De-ale mele (18)

De vreo trei ani, prietena mea Cora îmi tot spune că-mi face cunoştinţă cu un prieten de-al ei din Bucureşti (asta pentru că s-o fi săturat şi ea să mă vadă nepereche). Prietenul cu pricina, publicitar, se pare că e deştept, cu simţul umorului, stabil financiar şi, în acelaşi timp, complicat emoţional. Nu m-am înghesuit niciodată să-l cunosc din două motive. Primul dintre ele, pentru că singura poza pe care i-am găsit-o online nu-l avantaja deloc şi nu-mi zicea nimic (…sunt superficială, ştiu), iar al doilea pentru că părea muuuult prea cosmopolit pentru provinciala din mine (…şi mai sunt şi proastă, ştiu).

Pe de altă parte, eram curioasă despre dânsul şi nu cred că chiar aş fi zis ‘nu’ dacă era să fie. Doar că nu a fost să fie pentru că nu a prea trecut prin oraşul meu, iar eu la Bucureşti nu m-am dus. Iar când, în sfârşit, domnul cu pricina a ajuns la Cluj, respectiv ieri, a venit pentru altă tipă pe care a cunoscut-o singur, fără de ajutorul prietenilor. Faină viaţa asta, aşa-i? 😀 Well, noi să fim sănătoşi.

***

Mă distanţez tot mai mult de ideea de presă. Nu o mai simt ca meseria mea, cea în care eram ca peştele în apă, şi uneori asta doare foarte tare. Îmi pare că niciodată nu o să-şi mai revină la normal şi niciodată nu o să-şi mai câştige respectul meritat. Aş vrea să am un leac pentru asta. Mă simt însă neputincioasă. Şi mă enervez când văd cu câtă uşurinţă îşi taie singură craca de sub picioare.

***

Am fost în concediu şi a fost un fiasco. Am stat între betoanele Clujului (mai puţin două zile când am fost la cabana unei prietene) şi am strâns în mine frustrări peste frustrări. E al treilea an consecutiv în care nu am părăsit oraşul, iar chestia asta m-a deprimat fantastic. Oricât mă străduiesc nu reuşesc să depăşesc două praguri foarte importante pentru mine care să-mi permită un concediu relativ decent. Primul prag: banii. Habar nu am cum fac alţii, dar eu nu pot strânge bani. Nu am cum. Tot ce câştig într-o lună se duce pe mâncare, reparaţii casă şi alte cheltuieli domestice. Dacă fac o nebunie şi îmi iau o chestie “de lux”, ca să zic aşa, cum ar fi Macbookul Air, sunt destabilizată un an.

Aş vrea să găsesc formula magică să-mi suplimentez veniturile, dar aş intra într-un puternic conflict de interese şi nu pot. Ca urmare, concediile mi-s blocate. Şi chiar dacă aş face, printr-o minune, rost de bani, nu pot depăşi al doilea prag: nu am efectiv cu cine să merg în vacanţă. Nu sunt deloc genul care să plece singură, nici măcar nu iau în calcul alternativa asta pentru că mă cunosc foarte bine, aşa că sunt la mâna prietenelor. Doar că ele au soţi sau iubiţi şi nu pot fi a treia roată la căruţă. În plus, nu-şi organizează ei concediu în funcţie de timpul meu liber. Probabil vouă asta nu vă sună a ‘problemă’, dar este. Una foarte mare, chiar. Ca urmare, concediul meu este o ratare continuă. Nici nu ştiu de ce mi-l mai iau…

 

4

Anii mei buni

inima

După ce, la vremea lui, am abandonat vizionarea serialului “True Detective” la primul episod, ieri am decis să-l văd cap-coadă. Auzisem că, pentru sezonul 2, ar fi în cărţi Colin Farrell şi vroiam să fiu “la zi” pentru când ar începe. Cu toate aplauzele cinefililor, serialul nu m-a dat pe spate. Adevăru-i că pe mine mă cam plictisesc scenariştii care, pentru a da profunzime personajelor, le pun să rostească fraze cu mari pretenţii filosofice, dar alcătuite din cuvinte care nu se leagă. În plus, nu am fost niciodată mare fan al filmelor care se întâmplă în Louisiana, pentru că acţiunea lor e mereu cotropită de căldură şi totul se desfăşoară cu încetinitorul. Adormitor.

În fine, cu toate inconvenientele astea, m-am uitat la toate opt episoadele. Şi, din marea aia de filosofii de doi bani înşirate pe ecran, mi-a şi atras atenţia una, un fel de variantă a celebrei ‘viaţa e ceea ce ţi se întâmplă în timp ce eşti ocupat să-ţi faci alte planuri’. Se întreba aşa personajul interpretat de Woody Harrelson: You know the good years when you’re in them? Or do you just wait for them until you get ass cancer and realize that the good years came and went?‘. Am reţinut chestia asta nu pentru că e cine ştie ce înţelepciune, ci dintr-un motiv muuuult mai banal. Mă apucase de câteva ore o durere cumplită în partea stângă a abdomenului, care nu îmi trecea defel. Evident, ipohondră fiind, căutasem pe net boli cu simptomele respective şi, de la anexită la cancer de colon, bifasem tot. 

Aşa că, ascultându-l pe domnul Harrelson în timp ce mă chirceam de durere, am realizat că eu, eterna nemulţumită, îmi trăiesc acum cei mai buni ani. Anii ăştia în care mă tot plâng că sunt singură, că nu găsesc un bărbat să-mi care plasele, că nu reuşesc să scriu o carte, că m-am îngrăşat, că nu mi-am făcut o carieră pe măsura-mi propriilor aşteptări, anii ăştia, zic, sunt de fapt cei mai buni ani ai mei. Nu am ce realiza mai mult de acum înainte pentru că nu va fi de unde. Oamenii comuni trăiesc vieţi comune, iar eu nu sunt decât un om comun. Puteţi înlocui cu ‘obişnuit’ dacă vă sună mai bine, dar tot dracu’ ăla e.

E drept că, datorită (deşi aici cred că ar merge mai bine ‘din cauza’ 🙂 ) faptului că mă duce cât de cât capu’, am avut mereu impresia că sunt specială, că merit mai mult decât ce primesc şi că sunt hărăzită unui destin spectaculos şi diferit de al celor din jur. Well, nu-i aşa. Nu îl voi găsi pe prinţul pe cal alb, nu voi scrie cartea vieţii, nu voi avea salariu de mii de euro şi nu voi rămâne în istorie în niciun fel. Sunt ceea ce sunt şi nimic mai mult, iar ăştia sunt, indiscutabil, cei mai buni ani ai mei. Mă rog, uşor spre apus aceşti ani, pentru că în curând, odată cu vârsta, vor veni riduri, şi boli, şi probabil din ce în ce mai puţini bani. Dar, deocamdată, viaţa mea e bună şi aşezată şi trebuie să fiu recunoscătoare pentru asta.

Şi mai trebuie să-mi fac, cât de curând, o colonoscopie pentru că nu se ştie niciodată.

6

De-ale mele (17)

Mi-am cumpărat un MacBook Air din pur snobism. Nu cred că îl voi folosi la adevarata lui capacitate, nu ştiu nici măcar dacă îmi va plăcea să lucrez pe el, dar l-am vrut din tot sufletul pentru că e subţire, argintiu şi “altfel”. De fapt, aşa cum mi l-am dorit pe Merlin pentru că era red sangria şi Sony Vaio, aşa mi l-am dorit pe Gandalf pentru că e Mac (evident că va avea un nume de vrăjitor şi evident că numai Gandalf poate fi acest nume din moment ce el e gri). Problema e că mi l-am cumpărat de trei luni şi încă nu îl am. Stă undeva în Chicago, la Ana, aşteptând un călător care să-l treacă mările şi oceanele fără ca eu să plătesc taxe şi alte cele. Când va fi asta, nu prea ştiu. Ce putem învăţa de aici? Nimic din ce nu ştiaţi deja: sunt snoabă până la Dumnezeu şi-napoi.

***

Nu-mi place să trimit din proprie iniţiativă urări de Paşti şi de Crăciun nici prin sms, nici altfel. O fac foooooarte rar şi numai chiar la oameni cu totul şi cu totul speciali. Nu am nicio explicaţie pentru asta. Pur şi simplu nu simt nevoia să spun ceva. Mi se pare fals şi mă simt o impostoare zicând oareşece, aşa că mai bine tac. Răspund uneori când mi se trimit mesaje, mai ales la cele amuzante, cum e acesta primit sâmbătă: “Îţi doresc numai bine şi tot ce-ţi doreşti câtă vreme, bineînţeles, nu mă afectează negativ pe mine”. 😀 Spuneţi voi, cât poate fi cineva de egoist încât să facă o astfel de urare?!? Nici măcar eu, egoismul întruchipat, nu ajung la nivelul ăsta. Funny, oricum. M-a binedispus. 😀

***

Am nevoie de o vacanţă luuuuuungă şi plină de soare. Undeva unde să nu cunosc pe nimeni. Şi dacă se poate cu un singur om, fain de tot, alături. Ce poate fi atât de complicat în asta, nu? 🙂

***

Acum, în momentul ăsta, îmi mai doresc aşa: imaginaţie (precum a lui George RR Martin), libertate (mă simt prinsă în chingile vieţii mele comune), dragoste (ca în poveşti)… şi cam atât. Cam multe şi imposibile, aşa-i?

***

New entry in my life. De la Bogdan, colegul cu bicicletele. 🙂

4

Poveşti de duminică

Se întâmplă ca, uneori, duminica dimineaţa, la cafea, mama să îmi povestească părticele din viaţa ei. Nu o face într-o ordine anume şi nici nu ne-am făcut un ritual din asta, totul depinzând de starea ei de spirit sau de vreun nimic care îi trezeşte brusc amintirile. Iniţial, am zis că pun frânturile ăstea doar pe Facebook, dar cred că nu strică să le strâng şi aici. Şi poate că, într-un final, fac oareşce mai serios cu ele.

Foto: Acasalahundorf.wordpress.com

Foto: Acasalahundorf.wordpress.com

Despre struguri

Fiind dintr-un sat de pe Târnave, Hundorf pe numele lui, familia maică-mii avea vii, aşa că azi şi-a amintit cum stătea treaba cu strugurii când era ea copil. Potrivit ei, primii struguri din an se mâncau în 15 august, de Sfânta Maria Mare. Li se spunea „struguri de busuioc”, aveau boabele mai rare şi erau primii care se îndulceau.
După această dată, satul punea un păzitor la vie, numit „vighitor”, ce îşi făcea o colibă între vii, într-un loc special ales ca să poată supraveghea toate dealurile. Stătea acolo zi şi noapte, iar plata lui se făcea în must, cantitatea pe care o primea fiind stabilită cu fiecare proprietar de vie în parte.

Comitetul satului fixa două zile pe săptămână, miercurea şi vinerea (zile de post), când oamenii aveau voie să meargă să-şi ia struguri din vie şi doar atunci femeile din sat strângeau câteva ciorchine ca să aibă la masă. Trebuiau să-şi ducă o grebluţă, ca să niveleze pământul în urma lor, pentru ca vighitorul să poată cunoaşte dacă, după ele, a fost cineva la furat de struguri.

Începând cu 15 octombrie, când cădea prima brumă, ieşea tot satul la cules de vie. Se mergea cu carele pline de căzi de brad făcute de moţii din Apuseni. Strânsul strugurilor pentru vin dura două săptămâni.

Strugurii de vin erau din soiul Riesling şi se culegeau de pe drigul (aşa se numeau dealurile) viilor din Zamba (unde străbunicul avea vreo 7 hectare de vii), cel din Zopa Nucilor şi cel de la Ursoi. În fiecare seară, la plecarea din vie, se pregătea un coş special cu struguri pentru ţigani. Când carele ajungeau la capătul satului, unde erau „căsuţele ţiganilor”, cum le spune maică-mea, copiii de ţigani ieşeau la porţi cu poala întinsă şi fiecare sătean le punea struguri din coşul special pregătit, până le umpleau poalele.

Strugurii se păstrau diferit peste iarnă. O parte se ţineau în pod, pe jos, pe paie întinse frumos. Din soiul „Neue Bulgăr”, cum îl numeau ei (nu ştiu dacă e, de fapt, Neuburger sau Afuz Ali), se strângeau trei coşuri mari, cu cele mai sănătoase ciorchine, ce aveau boabe uniforme şi îndesate. Ciorchinele se legau câte două şi se puneau pe cercuri de fier, care atârnau în casa din faţă, de grindă. În casa din faţă a bunicilor, în care nu se făcea foc decât foarte rar, existau trei astfel de cercuri concentrice. Strugurii se păstrau aşa, pe cercuri, până la Bobotează şi din ei se mânca seara, cu mămăligă caldă şi ceapă roşie. Strugurii pentru stafide erau aşezaţi în bucătărie, perechi, pe rude de lemn, la un pic de distanţă de sobă. Ajungeau stafide doar de Crăciun, iar atunci se puneau în cozonac.

După ce au venit comuniştii, viile de pe Târnave au ajuns majoritatea în paragină.

***

Despre obligaţiile cetăţeneşti ale bărbaţilor din sat

În fiecare noapte, câte doi bărbaţi din sat se plimbau de la un capăt al altuia al satului, ca să vegheze să nu se întâmple nimic. Li se spunea “boactări”. Le venea rândul la pază în funcţie de numărul de la case şi nu erau plătiţi. Erau ani în care se cădea de acord să facă de pază oameni mai săraci din sat, iar atunci sătenii puneau mână de la mână şi îi plăteau în bucate: porumb, grâu etc.

O altă îndatorire a bărbaţilor care aveau căruţă era să aducă în fiecare an un anumit număr de căruţe cu pietriş, pe care să-l împrăştie pe drum, pentru întreţinere. Numărul de căruţe se stabilea la începutul anului de către primar, care era sas.

3

Dear Carrie Bradshaw,

Aseară, în timp ce, împreună cu multă altă lume, îmi sărbătoream într-o crâşmă una dintre prietene într-un mod deja clasic pentru vremurile noastre (adică punând de zor poze cu noi pe Facebook), mi-am adus aminte de tine. Nu e prima oară când mi se întâmplă, trebuie să recunosc, iar asta pentru că tu şi fetele tale aţi creat un model cu care generaţia noastră de femei a încercat, involuntar sau nu, să se identifice. E fain să fii Carrie Bradshaw, să ai viaţa ei colorată şi veselă, să cucereşti la fiecare ieşire în oraş câte un bărbat mişto, să ieşi la shopping în magazine de lux ori de câte ori ţi se pune pata şi să te învârţi în cele mai interesante şi nonconformiste cercuri. Cine n-ar vrea asta, nu?

Doar că în real life, mai precis in MY real life, lucrurile nu stau chiar aşa.

Voi

Voi

Noi

Noi

Întâi de toate, nu locuiesc într-o metropolă. Clujul e un oraş relativ viu, e adevărat, iar eu am privilegiul de a sta în buricul târgului, dar e totuşi… doar un târg. Centrul e plin de magazine ieftine, renumitele SH-uri (magazine în care sunt vândute haine second handuri, ca să înţelegi) şi nu ai să găseşti nicăieri Prada, Louis Vuitton, Chanel sau Manolo Blahnik. De fapt, dacă mă gândesc bine nu am văzut în viaţa mea o pereche de pantofi Manolo Blahnik, darămite să am un raft plin de ei!

Adevărul e că şi dacă ar exista astfel de magazine nu mi-aş permite să cumpăr nimic din ele. Iar asta în condiţiile în care am fost ziaristă asemeni ţie (da, ăsta ar fi singurul nostru punct comun), ceea ce ai presupune că mi-ar aduce un venit relativ ok. Nu e aşa. Ca ziarist în Cluj nu faci bani. E adevărat că nu am lucrat pentru reviste glossy, dar, sinceră să fiu, nu doar că nu există o revistă glossy adevărată în acest oraş, dar, şi dacă ar exista, nu ai avea ce scrie în ea.

În Cluj nu găseşti acea clasă socială glamour, de oameni la 30-45 de ani, deştepti, frumoşi şi rafinaţi, pentru care banii să nu fie o problemă şi care să aibă o anumită doză de excentricitate, menită să dea culoare locului în care trăiesc. Casta bogată clujeană e trecută de 50 şi de ani şi e exact ceea ce este o castă – o societatea închisă, care îşi păstrează intacte privilegiile, un grup nu neapărat rafinat şi deloc excentric.

Viaţă de noapte există, e drept, dar nu ai să vezi în localuri grupuri de femei în rochii Vicki Tiel, cu clutchuri Roberto Cavalli şi sandale cu toc cui de la Dior, după care să merite să întorci capul. Dacă zăreşti ceva asemănător, cu siguranţă sunt ori nişte imitaţii pale a ceea ce se cheamă glamour or aşa-numitele piţipoance, îmbrăcate cu rochii din mall, de la reduceri, şi pantofi de la Zara, despre care nicio revistă glossy care se respectă nu va scrie un rând.

Cât despre bărbaţi, ai zice că sunt, pentru că dai peste tot de ei. Doar că nu poţi agăţa câte unul la fiecare ieşire downtown. Sau, cel puţin mie, nu-mi iese. De altfel, când zic bărbaţi nu mă refer la aceia în costum, ieşiţi la o bere după job, dispuşi să transforme o relaţie de noapte într-o relaţie de durată. De-aştia n-am prea văzut. Ai noştri sunt fie hipsteri până în 33 de ani (care au, de bună seamă, lotul lor de femei de aceeaşi vârstă), fie însuraţi până în 50 (cu care nu e de bun simţ să te încurci), fie singuri la vreo 40 (cu care nu poţi să te încurci pentru că sunt toţi în căutare de fotomodele tinere).

Oricum ai lua-o, nu e foarte simplu să găseşti pe cineva în oraşul ăsta. Prietenele mele care au reuşit, au făcut-o acum o grămadă de ani, când lucrurile erau muuuult mai simple, sau au mers la Bucureşti pentru asta. Restul trăiesc cu speranţa că, la un moment dat, de undeva, din ceva colţ întunecat de bar se va ivi un Mr. Big sau măcar un Aidan (între noi fie vorba, varianta câştigătoare pentru mine ar fi Aidan. Pe termen lung, Mr. Big sucks!). Nu ştiu ce se va întâmpla când le va muri şi speranţa…

Că veni vorba de prietene… La capitolul ăsta aş putea, de asemenea, găsi o mulţime de puncte comune cu tine. Am prietene pentru câte variante de Mirande, Samanthe şi Charlotte doreşti. În multe chestii sunt chiar mai minunate, mai simpatice şi mai complexe intelectual decât prietenele tale. Relaţia cu ele e însă identică cu a voastră: ne sunăm să ne povestim orice prostie, ne suntem aproape la greu, ne distrăm de orice tâmpenie, schimbăm hainele între noi uneori şi alte astfel de “nimicuri”.

Atâta doar că şi lor, ca şi mie, le lipseşte acel confort financiar pe care prietenele tale îl au. Nu suntem sărace, dar în mod clar nu ne putem permite, spre exemplu, să luăm masa în fiecare zi prin cine ştie ce restaurante fancy, în care mâncarea e mai frumos desenată decât gustoasă. Şi nici nu mergem la shopping ori de câte ori ne trece prin cap. Nici nu avem timp de astea, ce-i drept, pentru că lucrăm fiecare pe rupte.

E adevărat că sâmbăta dimineaţa şi, uneori, duminica, încercăm să ne adunăm la o cafea într-una din cafenelele şic ale Clujului. Să nu-ţi închipui că ne suim pe tocuri pentru asta sau ne luăm cu noi genţile Hermès. Nici vorbă. Hainele şi accesoriile noastre sunt, în mare parte, din acele SH-uri de care îţi ziceam, dar reuşim cumva să le combinăm cu gust. (Chiar mă întreb uneori dacă te-ai descurca atât de bine ca noi, în condiţiile date :D)

Una peste alta, viaţa mea nu are nimic glamorous şi nu aş avea niciun motiv să mă raportez la tine. Şi, totuşi, uneori o fac. Iar chestia asta e o mare prostie pentru că, la urma urmei, tu nu exişti. 🙂

[Update]: Pentru că, odată cu apariţia online-ului şi Facebookului, a dispărut originalitatea, constat că nu sunt singura care i-a scris zilele astea fostei Carrie Bradshaw. Să râd sau să mă îngrijorez?  😀

7

Noi, ca urşii. De pluş.

Mi-am făcut ordine prin calculator şi am găsit acest text scris într-un februarie 2011. Nu-mi amintesc dacă l-am scris pentru ceva site anume sau aşa, de chef. Oricum, mă gândesc că nu strică să stea aici (cu tot cu titlul de atunci), chiar dacă, la ultimul paragraf, azi aş mai avea de adăugat nişte chestii.

Dacă ar fi să mă întrebe cineva ce îmi displace mai mult şi mai mult la români, atunci răspunsul e unul singur: impostura. Suntem campioni la şarlatanii, coţcării, înşelătorii, potlogării şi nici măcar nu ne deranjează acest lucru, ci, din contră, reuşim cu nonşalanţă să ne facem un titlu de glorie din asta, să pozăm în autentici şi originali.

Partea proastă e că impostura asta nu se mai limitează să stăpânească doar politicul, unde e demult la ea acasă, ci se întinde ca râia peste tot: în sport, în cultură, în educaţie. Şi, de câţiva ani buni încoace, ne acaparează pas cu pas viaţa sentimentală şi emoţiile.

Ei bine, da, o recunoaştem sau nu, ne transformăm încet, da’ sigur într-un mare neam de impostori sentimentali. Dacă nu mă credeţi, e suficient să vă uitaţi cu câtă dedicaţie sărbătorim Valentine’s Day. Ai zice nici mai mult nici mai puţin că ne-am născut toţi în 14 februarie şi am supt lapte de la sânul Afroditei, Zeiţa dragostei. Ai zice că noi, românii, suntem eternii îndrăgostiţi, că noi l-am inventat pe Cupidon şi că noi am oftat cu toţii, pierduţi în iubire, sub balcoanele Julietei.

Suntem atât de perfecţionaţi în impostura noastră sentimentală, încât aproape nimeni nu-şi mai aduce aminte că, până acum 14 ani, această zi cu nume de sfânt romano-catolic nu exista pentru ţara numită România şi pentru poporul ei ortodox. În fapt, românul neaoş nu sărbătorea în niciun fel dragostea pentru că nu-i (mai) stătea în fire. Pentru a cinsti sentimentul cu pricina, românul ar fi trebuit să dea dovadă de tandreţe şi respect pentru femeie, or astea două stări nu i se (mai) potriveau defel. Era el un mare iubăreţ, asemeni strămoşului său Ştefan cel Mare, dar asta se traducea în termeni moderni prin ciupitul femeilor de fund, pipăitul colegelor la job, aluzii sexuale făcute în gura mare tinerelor pe stradă şi alte „tandreţuri” de acest fel. Iar când iubea mai abitir îşi ţinea femeia numai în pumni şi palme până o învineţea sau o băga în spital.

În ‘97 însă ProTV, televiziunea care mai apoi ne-a modelat după chipul şi asemănarea ei, a ieşit pe piaţă cu o foarte bună găselniţă de marketing: Ziua Îndrăgostiţilor. A fost ca şi cum s-au deschis cerurile şi a început să plouă peste ţară cu inimoare de pluş, ursuleţi, cutii de ciocolată, perniţe roşii, căni-pereche, funde, bomboane şi alte delicatesuri „erotice”. O Românie întreagă s-a umplut de sclipici şi şi-a scos singură „sentimentele” pe tarabe. Dragostea şi căsătoriile de-o zi pluteau peste tot.

În replică, românii cu pretenţii intelectuale, care se vroiau autentici în trăirile lor, au început resuscitarea Dragobetelui, o tradiţie oltenească moartă şi îngropată de zeci de ani, de care până atunci nu auziseră decât etnografii. „Dacă tot vreţi să iubiţi, măcar să iubim româneşte”, au zis ei. Mişcarea s-a dovedit până la urmă falimentară în faţa curentului american. Românii preferă în continuare kitsch-ul de import şi impostura. În fond, ei nu vor să iubească, ci numai să arate lumii că iubesc.

6

Librăriile şi stările mele

De Sărbători, am fost în căutarea unor cadouri pentru o fetiţă de 11 ani. Şi cum, în mintea mea, dintre cadouri nu putea lipsi Cartea, m-am preumblat un pic şi prin librării. Picul ăla a fost însă destul cât să mă facă să-mi dau seama înc-odată de emoţiile diferite pe care mi le stârnesc câteva dintre cele mai “circulate” librării clujene. Şi pentru că am vrut de mult timp să scriu despre asta şi nu mi-a ieşit, o fac acum.

Să începem cu Cărtureşti, această Mecca a cititorilor români. Curtată intens de toţi cei avizi de cultură, e librăria cea mai puţin ispititoare pentru mine şi oricât m-aş strădui, nu reuşesc să mă împrietenesc cu dumneaei. Odată ajunsă acolo, am o stare de nervozitate permanentă, nu îmi găsesc defel locul şi mă simt de parcă aş fi constrânsă să fiu un cititor cool, stylish, altfel decât oricare alt cititor.

Mă mişc printre rafturi cu teama permanentă că sigur voi da jos ceva, că precis în secunda următoare voi sparge vreo cană de lux sau că voi scăpa din mână vreun borcan cu dulceaţă scumpă. Feţele înţepenite ale vânzătoarelor, care niciodată nu schiţează vreun zâmbet şi care par muuuult mai importante decât mine, amărâta de cititoare stresată, nu mă ajută deloc să ies din starea asta şi îmi alimentează şi mai mult nervozitatea.

Ne-tihna asta de care am parte în Cărtureşti se suprapune perfect peste impresia că e librăria cititorilor atinşi de snobism, a oamenilor cu bani, a hipsterilor declaraţi sau nedeclaraţi, a cocalarilor de lux, a tuturor celor intră în ea cu convingerea că odată văzuţi printre rafturile magice vor fi poziţionaţi ca prin magie în elita cititiorilor de soi. Din acest “imperiu cultural” eu, una, nu reuşesc să îmi cumpăr cărţi, ci iau cel mult câteva cadouri mai acătării pentru persoane care ştiu că apreciază genul.

În Humanitas, pe de altă parte, găsesc mai repede plăcerea statului şi a răsfoitului printre pagini şi intru mult mai uşor în starea “căutătorului de cărţi bune”. Mă ajută, cred, şi arhitectura clădirii care o adăposteşte, aşa după cum mă binedispune de fiecare dată vederea globurilor imense de hârtie, de la IKEA, care atârnă pe post de candelabre. În plus, aici îmi place ordinea logică după care sunt aranjate cărţile, iar asta acoperă puţin apatia vânzătorilor care stau tot timpul doar la casa de marcat. E drept că spaţiul e destul de mic şi probabil doar ar încurca lumea dacă s-ar mai plimba şi ei printre cărţi, dar orş’cât…

Dacă ar fi să o poziţionez, aş spune că Humanitas e librăria persoanelor “cu morgă”, a celor autodeclaraţi “profunzi” (şi care probabil chiar sunt), a specialiştilor în citit şi a mamelor care vor să scoată direct academicieni din odraselele lor. Nu mă simt 100% ca peştele în apă nici aici, dar dacă e să cumpăr cărţi pentru cineva atunci, cu siguranţă, cumpăr din Humanitas.

La Diverta intru rar spre deloc de când s-a mutat în locul Hubertusului, chit că e tot în buricul târgului. Adevărul e că n-am considerat-o niciodată mai mult decât o papetărie imensă cu veleităţi de librărie, un loc din care părinţii cumpără rechizite şi cărţi care “li se cer copiiilor la şcoală”, o librărie-chiosc pentru cei care vor să citească ceva pe tren, pentru amatorii de siropuri şi pentru cei care nu pun mare preţ pe acest act al cititului şi o fac doar la nevoie. Cam atât cu ea.

Când vine vorba însă de Librarium Book Corner, lucrurile stau cu totul altfel. Şi nu mă refer la cea deschisă în Universităţii (pe care nu am mai văzut-o din finalul lui decembrie şi care arăta atunci precum un hangar de avioane în care piloţii şi-au lăsat, pe câteva rafturi, cărţile preferate), ci mă refer la cea din minunata casă de pe Eroilor. Ei bine, aici mă simt incredibil de bine. Îmi place totul în ea – bolţile înalte şi bisericoase, scara interioară cu balustradă din alte timpuri, o combinaţie perfectă de lemn bătrân şi fier forjat, pereţii şi podelele ticsite cu cărţi aranjate într-o ordine foarte la îndemână, mirosul combinat de lemn, hârtie, lumină şi căldură.

Certitudinea mea e că în Book Corner intră doar cei au nevoia acută de a simţi sub degete paginile poroase sau delicate ale unei cărţi, cei care trebuie să-şi încarce (la intervale regulate de timp, căci altfel ar muri) plămânii cu mirosul proaspăt de tipar, cei care îşi construiesc în minte filmul poveştii citite mai desăvârşit decât orice ecranizare ulterioară. Şi mai sunt convinsă de un lucru, când vine vorba de librăria asta: de aici nu voi putea cumpăra niciodată cărţi proaste. Efectiv, nu am cum. It’s a kind of magic. 🙂