Cartea de Crăciun

old-books

Dacă tot m-a lovit gripa sezonieră, porcină sau ce-o mai fi fost chiar de Crăciun, am zis “treacă de la mine, hai să mă lovească şi epidemia Stieg Larsson”. Aşa că, tuşind productiv şi transpirând în reprize dese, m-am târât acum două zile la Cărtureşti să iau primul volum al trilogiei Millenium. Iniţial trecusem pe la librăriile din centru, dar fără de succes. Nu m-am supărat prea tare că am ajuns la Cărtureşti, departe de mine, cum ar veni, pentru că mi-am odihnit vreo oră tusea şi junghiurile citind la o ceaşcă de Christmas Tea Royal cu lapte. Bun ceai, ce-i drept. Faină servire.

După care am profitat de faptul că eram aproape de cinema şi am intrat să văd şi „A Christmas Carol“, cea mai gotică şi reuşită ecranizare a romanului dickensian, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Mai bună decât cea în care apare Captain Picard, chiar dacă mie nu-mi place deloc, da’ deloc, Jim Carrey. Desenul-film nu e însă pentru copii. Singura fetiţă aflată în sală la acea oră, avea vreo 5 ani, a plecat speriată după primele 20 de minute. Cu tot cu tatăl din dotare.

Bun. Cineva îmi zicea nu demult că fac introduceri prea lungi la posturi, aşa că mă întorc la subiect. Cum ziceam, am cumpărat cu aproape 50 de lei volumul „Bărbaţi care urăsc femeile“, al noului Agatha Christie. Că altfel nu ştiu cum să-i spun suedezului care anul acesta a făcut ravagii cu trilogia lui poliţistă. Bănuiesc că ştiţi amănuntele care apar peste tot pe net despre Larsson – nu le mai repet. Cert e că omul a murit, după care a urmat gloria.

Când am văzut cele aproape 700 de pagini, m-am întrebat ce naiba poate scrie astăzi cineva în atâtea pagini? E era twitterului, poţi expedia orice poveste în maxim 250 de semne. Ei, uite că nu. Stieg Larsson scrie mult şi nu o face chiar rău. Adică o face suficient de bine cât să stau până la 1.00 noaptea să îi termin cartea, odată ce m-am apucat de ea şi şi răcită fiind.

Un roman metalic. Ăsta e senzaţia pe care mi-a transmis-o tot timpul cât l-am citit. Dur, rece, scrâşnitor, tăios ca un bisturiu, violent într-un fel în care numai în ţările nordice poţi întâlni violenţa. Cu toată frumuseţea lor ariană (sau tocmai din acest motiv), întotdeauna am avut impresia că nordicii, atunci când sunt cruzi, sunt de o cruzime bolnavă, mult mai greu de înţeles şi de imaginat decât oricare alta. Iar romanul lui Larsson îmi dovedeşte asta.

Ce m-a frapat însă la suedez (iar acum îmi dau seama că chiar îmi pare rău că a murit) e uşurinţa cu care a reuşit să transpună vizual totul. Am citit 700 de pagini, iar la sfârşit puteam băga mâna în foc că văzusem de fapt un film, nu că citisem o carte. Totul era imagine. O senzaţie stranie, până la urmă, şi cumva comercială. Dar care mă obligă într-un fel să iau şi volumul doi. Astăzi, probabil.

Şi când te gândeşti că nu am mai citit romane poliţiste de mai bine de 15 ani…

4 thoughts on “Cartea de Crăciun

  1. M-ai facut curioasa. Cu toate ca am un fel de blocaj cand vine vorba despre cartile si filmele despre care se vorbeste foarte mult intr-o anumita perioada, refuz sa ma apropii de ele ani de zile.

  2. încearcă-l. poate o să-ţi placă. deşi m-am mai gândit şi nu ştiu dacă i se poate atribui foarte precis caracterizarea clasică de “roman poliţist”. urmăreşte rezolvarea unei enigme, ce-i drept, dar într-un stil nou, altfel. agatha christie era ceva mai lucrată şi mai inteligentă în enigme, parcă. zic eu acum după ce l-am rumegat o zi 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.