foto: necunoscut
foto: necunoscut

Ultimele zile mi-au lăsat un gust amar. Foarte amar, chiar. Îmi dau tot mai mult seama că trăiesc într-o ţară cu oameni răi, meschini, cu suflete puţine şi pline de invidie şi răutăţi. Sau, mai exact, trăiesc într-o oraş din inima Ardealului în care oamenii sunt răi, meschini, cu suflete puţine şi pline de invidie şi răutăţi.

Iana îmi spune, de multe ori, că Paul Goma avea o vorbă: „Când vin oaspeţii, ardelenii încuie poarta şi dau drumul la câine”. De obicei, râdeam când o auzeam, dar în ultima săptămână m-am ciocnit dureros de tot ce, într-un fel, reprezintă vorba asta. Şi oricât am trăit până acum cu iluzia că noi, ardelenii, suntem mai buni decât restul ţării, mai omenoşi, mai sufletişti, mai de ajutor, acum m-am trezit brusc la realitate. Dacă am fost vreodată buni şi de treabă, atunci am fost cu atâtea secole în urmă încât nici măcar nu ne putem aminti când, darămite să încercăm să redevenim ca pe vremuri.

Totul a început odată cu concertul SoNoRo. Joia trecută. După cum v-am zis, unul dintre prietenii mei a creat nişte vinuri pentru acest festival. Unul alb şi unul roşu. Le-a prezentat la Cluj, în faţa atât a necunoscuţilor veniţi la festival, cât şi a prietenilor sau cunoştinţelor comune. În orice alt loc din lume, încercarea lui ar fi fost apreciată şi aplaudată pentru simplu fapt că a existat, că a fost dusă la bun sfârşit.

Chiar dacă vinurile nu i-ar fi ieşit bine (deşi au ieşit), chiar dacă omul nu era cel mai iubit dintre pământeni (deşi poate e), chiar dacă servirea şi prezentarea ar fi lăsat de dorit (deşi nu a fost cazul), el ar fi fost încurajat, iar un european sau un american sau un australian i-ar fi zis sau „Bravo!” sau „Mă bucur că faci lucruri noi” sau, în cel mai rău caz, „Data viitoare va fi şi mai bine”. Iar când omul s-ar fi întors cu spatele, oamenii aceia ar fi susţinut în continuare ce i-au zis în faţă şi nu ar fi schimbat placa.

La noi, însă, în Clujul ăsta academic, cu oameni, chipurile, europeni şi deschişi la minte, cu suflete nobile şi inimi mari, ce mi-a fost dat să văd? Zâmbete pe faţă, bârfe mici, mărunte şi invidii meschine pe la spate. Şi nu doar că nu au apreciat într-un mod elegant şi sincer efortul omului, dar unii au mai şi plecat acasă cu paharele. Că, deh, suntem ardeleni strângători, nu lăsăm nimic în urma noastră.

A urmat apoi, sâmbătă, dezbaterea dintre Antonescu şi Băsescu, la care a fost moderator Mihnea Măruţă. Elegantă, de bun simţ, civilizată şi altfel decât ce am văzut până acum, moderarea lui Mihnea a fost apreciată de o seamă de jurnalişti care chiar contează în presa românească. Au găsit cuvinte de laudă pentru el la tv, în ziare sau pe bloguri Cristoiu, Tatulici, Turcescu, Buşcu, Ciutacu, Cristian Grosu, Liviu Avram şi alţii de acelaşi calibru. Şi, zău, nu aveau nici cel mai mic interes să o facă dacă nu ar fi crezut în ce zic.

Însă provincialii jurnalişti clujeni, al căror nume nu-l cunoaşte decât vecina de blog, colegul de redacţie sau investitorul care are interes să dea bine în ziar, ce au făcut? Nimic altceva decât să scuipe, să critice, să vorbească pe la colţuri, să scrie comentarii sub anonimat pe diverse bloguri, să facă glume de doi bani în emisiuni ale unor posturi locale de apartament, să scrie editoriale în care dau lecţii despre cum se ţine o dezbatere şi care apar apoi în fiţuici ce se vând într-o sută de exemplare maxim.

Stau să mă întreb de unde atâta invidie şi meschinărie în oraşul ăsta? De ce nu putem aprecia în mod sincer lucrurile bune pe care le fac cei de lângă noi? De ce credem că noi suntem mai grozavi decât ei, deşi noi nici măcar nu am încercat să facem ce au făcut ei? De ce trebuie să ne dorim întotdeauna să urcăm pe scara socială împingându-l în jos pe cel din apropierea noastră? De ce ne credem mai mult decât suntem? Şi de ce suntem răi când e atât de uşor să fim buni?

Sunt patetică, probabil, şi nici un am răspunsuri la întrebările pe care mi le pun. Însă partea proastă a socotelii ăsteia e că, pe zi ce trece sunt tot mai absorbită de curent, şi simt că mă transform exact în oamenii ăştia meschini şi răi, care nu-mi plac. Şi nu ştiu ce ar trebui să fac să mă salvez. Poate e vremea să emigrez…

4 Replies to “Lume multă, oameni puţini”

  1. Mai stii cand se cauta un animal-simbol care sa reprezinte Romania? Cred ca era postarea la Mihnea pe blog. N-am raspuns atunci, dar stiu sigur ca e capra. Aia a vecinului, care daca nu e moarta, facem noi cumva s-o omoram.

    Cat despre iluziile tale si ale altora ca ardelenii ar fi altfel de romani- ma bucur ca ai revenit la realitate.

    Iar despre trepadusii de la Cluj, cand i-am vazut cum ii doare, m-am trezit fredonand: „Dusmanii moooor cand ne descurcam mai bine!” Noi sa fim sanatosi, nici tu, nici Mihnea nu trebuie sa fiti afectati de ce spun astia. Sunt prea mici, in the great scheme of things!

  2. Noah, poftim ce fredonai şi tu!! Nu ţi-a venit în minte „Weee aaare the chaaampions!”?? Românco ce eşti!! 😀

    (Şi chiar capră?? Aş fi vrut un leu, un vultur imperial… ceva acolo. Sau chiar şi o oaie… Dar capră…. 🙁 )

Dă-i un răspuns lui Lady Io Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *