8

Sfântul Andrei şi visele mele

foto: google

foto: google

Azi-noapte am visat că mi-am vândut casa şi, cu tot cu părinţi, m-am mutat în Grecia. Nu oriunde, ci într-un sat situat pe coasta muntoasă a unei insule, cu străduţe înguste şi multe case albe, care urcau până aproape de vârf. La un moment, în satul meu şi-a făcut apariţia un amic. Un personaj deştept şi simpatic, de altfel, cu care am lucrat pe vremuri, dar cu care nu prea mai vorbesc astăzi din motive de distanţă şi vieţi total diferite.

În vis era însă trist, singuratic, nefericit şi deprimat. Era vară când apăruse în satul meu de pe munte şi se cazase undeva la poale, spre mare, într-un fel de pensiune. Cum stătea el aşa singur şi amărât, am decis cu prietenele mele (care au intrat pe neaşteptate în vis), să-l ducem la patinaj. Da, între timp se făcuse iarnă în Grecia şi mai apăruse şi un lac îngheţat pe muntele ăla.

Personajul de care vă spun s-a binedispus, cât de cât, la patinaj, dar în scurt timp s-a întors la pensiunea lui. Şi iar s-a schimbat vremea în visul meu. De data asta a început să plouă mult de tot şi să curgă şuvoaie întregi de apă mâloasă pe munte în jos. Noi, fetele, stăteam undeva înspre vârful muntelui şi îi strigam amicului meu să se ferească din calea apei. El s-a întors, s-a uitat la noi, a zâmbit şi dus a fost de apă.

Nu mi-a plăcut deloc situaţia şi m-am trezit brusc. Era vreo 4 dimineaţa. Am stat o vreme gândindu-mă la povestea asta, după care am adormit la loc. Când am ajuns în redacţie, însă, visul mi-era încă viu în minte. Până în detaliile cele mai fine. M-am apucat să caut pe net să văd ce înseamnă când visezi apă galbenă, mâloasă şi năvalnică. Nimic bun. Boală şi evenimente rele. Nu spunea pentru cine toate astea: pentru cel care visează sau pentru cel visat.

Cum nu suna prea bine, îi scriu amicului în cauză şi îi povestesc visul. Cadru cu cadru. Ca să aibă grijă de el, nu de alta. Şi ce-mi răspunde dânsul (bineînţeles, după ce face glume macabre pe seama posibilei lui morţi)? Citez: “Si eu am acelaşi vis, cu Grecia, iar ce descrii tu e exact un sat din Laconia (pe care mi l-am ales deja)”. Măi să fie!! Azi-noapte am visat un sat real, în care nu fusesem niciodată!! Şi, mai mult decât atât, un personaj implicat în visul meu văzuse acel sat în realitate. Nu-i ciudat asta?!? Chiar foooarte ciudat.

Cu atât mai mult cu cât, citindu-i răspunsul, mi-am adus aminte de un alt vis de acelaşi calibru. Acum câţiva ani, într-o noapte am visat că eram pe malul unui lac, în Canada (unde încă nu am călcat) şi vroiam să ajung la un ponton. Era un ponton foarte lung şi îngust, din lemn albicios, pe care îl izbeau cu putere valurile din ambele părţi. Doar că, pentru a ajunge la ponton, trebuia să sar un gard de sârmă pe care era agăţată o plăcuţă cu “No passing. Private property”. Într-un final, am reuşit să sar gardul şi am păşit pe ponton. M-am trezit la fel de brusc.

La vremea respectivă i-am povestit visul unui prieten care locuia în Canada, mai exact în Toronto. A stat stă un pic pe gânduri, după care mi-a trimis o poză. Era pontonul meu. Exista!! Cu tot cu plăcuţa în cauză pusă pe gard, aşa cum am zis eu. Undeva pe acolo, pe malul lacului Ontario, unde nu fusesem veci. Din păcate, poza aia am pierdut-o tot schimbându-mi calculatoarele. Dar am ţinut minte. Recapitulând: am visat două locuri care există în realitate, pe care eu, personal, nu le-am văzut niciodată, dar persoanele cu care povestesc despre ele, da. How odd is that?

Şi povestea nu se opreşte aici. Azi, la câteva ore după ce mi-am împărţit satul din Lakonia cu personajul în cauză şi am căzut de comun acord că putem locui amândoi în el fără să ne călcăm pe picioare, ce aflu? Că e tocmai ziua Sfântului Andrei şi că visele avute cu o noapte înainte sunt, nici mai mult, nici mai puţin decât premonitorii. Cum ar veni, eu, Laura Laurenţiu, la un moment dat, am să mă mut într-un sat de pe o insulă muntoasă, din Laconia! De vis, cum ar zice Ana!! 😀


PS: Una peste alta, Sfântul Andrei ăsta e chiar simpatic. Deşi, sinceră să fiu, mi se pare ciudat cum de poporul ăsta şi-a ales drept ocrotitor un sfânt de ziua căruia strigoii ies din morminte. Mă rog, în noaptea dinaintea zilei lui, dar e Noaptea de Santandrei, aşa că tot de el ţine. Plus că ziua se numeşte Ziua Lupului. De fapt, tot ce se întâmplă în preajma zilei ocrotitorului României e un melanj de usturoi, strigoi, lupi, vrăji, morţi, boli, farmece şi babe. Cum naiba să ne meargă  bine sub astfel de auspicii?

PS2: Ştiu că e corect “visurile”, dar mie nu-mi place deloc cum sună. Aşa că, aleg varianta de mai sus.

21

Joaca de-a Proust

alphonse mucha

alphonse mucha

Pe la 15 ani, adică prin 1886, Proust completa oracole. Maxim, ce să facă un adolescent de vârsta lui? Nu era cu mult mai diferit de noi, bănuiesc. Dacă vă aduceţi aminte, şi noi scriam în oracole de-ălea prin şcoala generală, chit că aveau întrebări foarte naive şi, ai putea zice acum, de-a dreptul prosteşti. Ca să nu mai spun că mai băgam pe ultima foaie, sub un colţ îndoit, şi poezioare de genul „Tot ce e în lume / Trece ca un vis / Numai al meu nume / Rămâne aici scris”. Caraghios, nu? 😀

Doar că noi nu suntem Proust şi degeaba am scris în oracolele că niciodată nu au să poarte numele noastre. El, care a completat un oracol de-ăsta şi la 19, nu doar la 15 ani, a rămas de referinţă, cum se spune. Răspunsurile pe care le-a dat sunt intrate în istorie cu numele „Chestionarul lui Proust“ (ceea ce e ciudat, pentru că întrebările, chestionarul cum ar veni, nu era al lui). În fine, cum toate trebuiau să poarte un nume s-au numit Proust.

Mai mult, chestionarul cu pricina a suferit unele îmbunătăţiri în timp şi a devenit astăzi cel mai faimos test de personalitate. Revista Vanity Fair a scos chiar şi o carte, în care a inclus 101 de chestionare puse unor celebrităţi precum Eric Clapton, Salman Rushdie, Martin Scorsese sau Aretha Franklin. Ba l-a postat şi online, aşa încât oricine îl poate completa şi apoi poate compara rezultatul cu care din cele 101 de personalităţi are mai multe lucruri în comun. Societate de consum, ce vreţi?

Nu am răspuns niciodată la întrebările lui Proust, deşi cu un oracol toţi suntem datori. Dar mi-am amintit azi de el şi m-am gândit să schimb un pic jocul şi să vă pun alte întrebări, în speranţa că aveţi chef să-mi răspundeţi. Toate astea din curiozitatea şi în încercarea de a vă cunoaşte mai bine, de a mă îmbogăţi sufleteşte, de a vedea cum gândesc oamenii din jurul meu. Poate aşa mai învăţ şi eu unele lucruri şi nu trec prin viaţă precum gâsca prin apă. Întrebările mele sunt şapte, şi nu pentru că e un număr magic, ci pentru că numai atâtea mi-au venit în minte acum. Iată-le:

1. Care este cea mai veche amintire pe care o aveţi? Prima, cum ar veni.

2. Care vă este teama cea mai mare?

3. Care a fost cea mai bună alegere pe care aţi făcut-o până acum în viaţă şi care cea mai proastă?

4. Care este personajul literar sau cinematografic cu care v-aţi identificat cel mai mult până acum?

5. Când v-aţi simţit cu adevărat, chiar şi pentru un moment, binecuvântaţi de Dumnezeu?

6. Credeţi în viaţa de după moarte? Dacă da, cum vă închipuiţi că este “dincolo”?

7. Dacă s-ar putea, ce lucru (nu persoană) aţi lua cu voi în lumea cealaltă şi de ce? (în ideea că există “lumea cealaltă”)


Frumos ar fi să răspund eu prima la ele. Codul bunelor maniere mă obligă. So:

1. Mă ţineam de mâna lui taică-meu, în curtea cazarmei din Focşani, eram îmbrăcată din cap până în picioare într-o salopetă de fâş verde, când o tanti s-a oprit în faţa mea, m-a pişcat de obraz (rotofei pe vremea aia) şi mi-a zis “Parcă eşti un ursuleţ”. Mai apoi, maică-mea mi-a conturat detaliile: aveam vreo trei ani jumate, şi eram zilnic în unitate pentru că nu m-au dat la creşă sau la grădiniţă. La amiază dormeam într-un cort militar, iar în restul timpului eram după taică-meu prin poligon, printre soldaţi şi tancuri. Am stat în Focşani până am terminat eu clasa a doua, iar apoi ne-am mutat la Cluj. Până pe la vreo 7 ani nu mai am nicio amintire.

2. Că o să ajung să mor singură, bătrână şi săracă, într-o casă mare şi goală, după ce am cerşit o vreme pe străzi.

3. Cea mai bună este că am renunţat în 1998 la a fi profesoară de chimie şi m-am dus la un interviu care s-a dovedit, mai apoi, portiţa mea de intrare în presă. Cea mai proastă alegere – o pereche de cizme de la BSB, pe care le-am cumpărat acum vreo 3 ani cu şase milioane de lei, cu o jumătate de număr mai mic pentru că îmi plăceau foarte mult. Nu pot umbla cu ele nici măcar un sfert de oră.

4. Elizabeth Bennet din “Mândrie şi prejudecată” (Jane Austen). Ca şi condiţie socială, mod de a privi viaţa, orgolii, sete de cunoaştere etc. Pe partea romantică mai puţin. Încă n-am reuşit performanţa să determin un bărbat frumos, bogat, deştept şi plin de prejudecăţi să se îndrăgostească de mine. Nici măcar n-am întâlnit unul care să întrunească toate condiţiile ăstea. 🙂

5. Ca să fiu sinceră, deşi nu sunt o persoană credincioasă şi am unele îndoieli vizavi de existenţa lui Dumnezeu, cred că sunt, în general, binecuvântată de soartă. Am avut o viaţă frumoasă şi scutită de griji, până acum. Foarte mulţumesc. Poate din cauza asta mă şi tem că, la un moment dat o să se întoarcă roata. Pentru că, nu-i aşa?, totul se plăteşte în viaţă într-un fel sau altul.

6. Nu cred. Cred că “dincolo” este Nimicul şi culoarea neagră.

7. Ochelarii. Nu văd prea bine la distanţă. 🙂


Gata. Rândul vostru, doamnelor şi domnilor! Plecăciuni. 🙂

19

Recuperatorii de meserii

foto: nickolas muray, 1938

foto: nickolas muray, 1938

Mi-a venit o idee. De fapt, mai demult, dar am uitat-o, iar aseară mi-am amintit-o din nou. Şi asta pentru că îmi tot scormonesc mintea ce să fac să nu mă mai plictisesc. Adevărul e că devin sătulă repede, de orice. Am învăţat în ultimul timp să trăiesc eu cu mine, să nu am nevoie de prea multă lume în jur, dar condiţia de bază e să-mi găsesc ceva de făcut.

Aşa că, m-am apucat ba de pian, ba de pictat, ba de făcut mărgele, ba de tricotat, ba de făcut ornamente de Crăciun sau de Paşti. Nu mă ţine nimic prea mult timp. În fapt, când îmi dau seama că stăpânesc cât de cât chestia respectivă, o las deoparte. Îmi trebuie mereu ceva nou de descifrat. Cum ar veni, sunt genul care îmi place să scormonesc după soluţiile problemelor, dar rezolvarea efectivă o las pe seama altora.

So, în acest spirit, îmi caut tot timpul ceva de făcut. Aşa mi-a venit ideea următoare (pe care, acum o găsesc nemaipomenită, evident): să învăţ o meserie pe care nu prea o mai face nimeni! Să o recuperez, mai exact. Şi m-am gândit şi ce fel de meserie: cea de pălărier. Da, mi-ar plăcea la nebunie să ştiu să fac pălării. Să am un atelier cu tot felul de unelte, echipamente, materiale care să mă ajute să fac pălării de tot soiul: victoriene, renascentiste, borsaline, panameze şi mai ştiu eu de care. Destrăbălare, de-a dreptul!

Nu sună bine? Eu zic că da. Mai ales că îmi va lua ceva timp până să învăţ asta, aşa că nu mă voi plictisi curând. Prima dată va trebui să găsesc omul dispus să mă înveţe şi să se adapteze orarului meu imposibil. Nici nu ştiu dacă mai sunt pălărieri în Cluj, de fapt. Ţin minte că era o ceaprăzărie pe strada Bolyai, dar parcă s-a mutat de acolo. Va trebui să caut. În timp ce scriu, mă entuziasmez singură. Şi îmi vin şi alte idei.

Cum ar fi să facem un club al recuperatoriilor de meserii? Să ne găsim fiecare o meserie mai puţin căutată şi să o învăţăm pentru a o transmite mai departe. Am putea învăţa să remaiem ciorapi, să recondiţionăm mobilă, să legăm cărţi, să facem macrame, să ţesem la război, să toarcem lână, să potcovim cai, să facem vitralii sau mai ştiu eu ce. Nu-mi vin acum în minte toate meseriile posibile, mai puţin obişnuite, dar poate aveţi voi idee de ele. Chiar, ce meserii vechi sau neobişnuite sau uitate ştiţi? Să facem o listă şi să alegem. Mă gândesc că e păcat să se piardă şi ne mai colorăm şi noi viaţa.

4

Lume multă, oameni puţini

foto: necunoscut

foto: necunoscut

Ultimele zile mi-au lăsat un gust amar. Foarte amar, chiar. Îmi dau tot mai mult seama că trăiesc într-o ţară cu oameni răi, meschini, cu suflete puţine şi pline de invidie şi răutăţi. Sau, mai exact, trăiesc într-o oraş din inima Ardealului în care oamenii sunt răi, meschini, cu suflete puţine şi pline de invidie şi răutăţi.

Iana îmi spune, de multe ori, că Paul Goma avea o vorbă: “Când vin oaspeţii, ardelenii încuie poarta şi dau drumul la câine”. De obicei, râdeam când o auzeam, dar în ultima săptămână m-am ciocnit dureros de tot ce, într-un fel, reprezintă vorba asta. Şi oricât am trăit până acum cu iluzia că noi, ardelenii, suntem mai buni decât restul ţării, mai omenoşi, mai sufletişti, mai de ajutor, acum m-am trezit brusc la realitate. Dacă am fost vreodată buni şi de treabă, atunci am fost cu atâtea secole în urmă încât nici măcar nu ne putem aminti când, darămite să încercăm să redevenim ca pe vremuri.

Totul a început odată cu concertul SoNoRo. Joia trecută. După cum v-am zis, unul dintre prietenii mei a creat nişte vinuri pentru acest festival. Unul alb şi unul roşu. Le-a prezentat la Cluj, în faţa atât a necunoscuţilor veniţi la festival, cât şi a prietenilor sau cunoştinţelor comune. În orice alt loc din lume, încercarea lui ar fi fost apreciată şi aplaudată pentru simplu fapt că a existat, că a fost dusă la bun sfârşit.

Chiar dacă vinurile nu i-ar fi ieşit bine (deşi au ieşit), chiar dacă omul nu era cel mai iubit dintre pământeni (deşi poate e), chiar dacă servirea şi prezentarea ar fi lăsat de dorit (deşi nu a fost cazul), el ar fi fost încurajat, iar un european sau un american sau un australian i-ar fi zis sau “Bravo!” sau “Mă bucur că faci lucruri noi” sau, în cel mai rău caz, “Data viitoare va fi şi mai bine”. Iar când omul s-ar fi întors cu spatele, oamenii aceia ar fi susţinut în continuare ce i-au zis în faţă şi nu ar fi schimbat placa.

La noi, însă, în Clujul ăsta academic, cu oameni, chipurile, europeni şi deschişi la minte, cu suflete nobile şi inimi mari, ce mi-a fost dat să văd? Zâmbete pe faţă, bârfe mici, mărunte şi invidii meschine pe la spate. Şi nu doar că nu au apreciat într-un mod elegant şi sincer efortul omului, dar unii au mai şi plecat acasă cu paharele. Că, deh, suntem ardeleni strângători, nu lăsăm nimic în urma noastră.

A urmat apoi, sâmbătă, dezbaterea dintre Antonescu şi Băsescu, la care a fost moderator Mihnea Măruţă. Elegantă, de bun simţ, civilizată şi altfel decât ce am văzut până acum, moderarea lui Mihnea a fost apreciată de o seamă de jurnalişti care chiar contează în presa românească. Au găsit cuvinte de laudă pentru el la tv, în ziare sau pe bloguri Cristoiu, Tatulici, Turcescu, Buşcu, Ciutacu, Cristian Grosu, Liviu Avram şi alţii de acelaşi calibru. Şi, zău, nu aveau nici cel mai mic interes să o facă dacă nu ar fi crezut în ce zic.

Însă provincialii jurnalişti clujeni, al căror nume nu-l cunoaşte decât vecina de blog, colegul de redacţie sau investitorul care are interes să dea bine în ziar, ce au făcut? Nimic altceva decât să scuipe, să critice, să vorbească pe la colţuri, să scrie comentarii sub anonimat pe diverse bloguri, să facă glume de doi bani în emisiuni ale unor posturi locale de apartament, să scrie editoriale în care dau lecţii despre cum se ţine o dezbatere şi care apar apoi în fiţuici ce se vând într-o sută de exemplare maxim.

Stau să mă întreb de unde atâta invidie şi meschinărie în oraşul ăsta? De ce nu putem aprecia în mod sincer lucrurile bune pe care le fac cei de lângă noi? De ce credem că noi suntem mai grozavi decât ei, deşi noi nici măcar nu am încercat să facem ce au făcut ei? De ce trebuie să ne dorim întotdeauna să urcăm pe scara socială împingându-l în jos pe cel din apropierea noastră? De ce ne credem mai mult decât suntem? Şi de ce suntem răi când e atât de uşor să fim buni?

Sunt patetică, probabil, şi nici un am răspunsuri la întrebările pe care mi le pun. Însă partea proastă a socotelii ăsteia e că, pe zi ce trece sunt tot mai absorbită de curent, şi simt că mă transform exact în oamenii ăştia meschini şi răi, care nu-mi plac. Şi nu ştiu ce ar trebui să fac să mă salvez. Poate e vremea să emigrez…

7

Antonescu – Băsescu, via Măruţă

foto: david sugar

foto: david sugar

După cum spuneam în postul dinainte, ieri am fost la prima dezbatere între candidaţii la preşedinţie. S-a ţinut la hotelul Opera Plaza, la o oră aiurea, 15.00, aşa că nu cred că multă lume s-a uitat la televizor atunci. Faptul că Mihnea Măruţă a fost moderatorul dezbaterii însă mi-a luminat mie ziua, mai ales după ce am aflat că Lucian Danciu şi Rareş Bogdan (care s-a autopropus) au fost recuzaţi de staff-urile de campanie.

Viaţa e ciudată, nu? Un tip consecvent principiilor sale, care nu umblă cu jumătăţi de măsură când vine vorba să-şi facă meseria, care a preferat să fie şomer în loc să facă unele compromisuri, care e numit uneori în mod ironic şi răutăcios, alteori admirativ “taliban al presei”, care e luat peste picior, dar în mod laş, fără să-i fie menţionat numele, în editorialele unor jurnalişti clujeni, care e privit ca un fel de ciudăţenie jurnalistică de meschinele grupuri de interese locale şi nu numai, ei bine, tipul ăsta a fost acolo, iar “marii” moderatori ai României, nu. Nu poţi să nu zâmbeşti a râde la astfel de situaţii. 🙂

Dar să trecem peste micile noastre bucurii provinciale şi să spun ce am văzut, simţit, trăit în cele 70 de minute de dezbatere. Să-i luăm pe rând.

CANDIDAŢII

Antonescu. Spontan, relaxat într-un fel şmecheresc, lipsit de complexe vizavi de Băsescu, dornic de bătaie pe teme tabloidale, ca să le zic aşa, şi care fac rating, dar cam ambiguu şi fără să pună punctul pe “i” în discuţiile pe programe. Antonescu a dovedit că poate să-i ţină piept lui Băsescu atunci când vine vorba de ironii (ale lui fiind mai fine şi mai elegante, ce-i drept, decât ale preşedintelui în funcţie), a dat replici amuzante, care au făcut deliciul celor prezenţi, dar, în acelaşi timp, s-a lăsat furat de propriul spectacol.

Îmbrăcat corect, însă fără să reuşească să puncteze vestimentar. Tot ansamblul ăla coloristic de gri-albastru avea nevoie de o tuşă puternică, care să-l facă memorabil. N-a avut. În linii mari, a fost o prezenţă care a uimit prin faptul că a fost altfel, că a ştiut să intre în vechii pantofi ai lui Băsescu, dar pe care eu l-aş fi dorit mai puţin şmecher. Mi-e teamă că se miticizează.

Băsescu. Măcinat de boală. La modul serios, aşa l-am perceput. Există ceva în el care îi soarbe puterile şi care îi fură din simţuri şi din ţinuta fizică. Este foarte slab, îngrozitor de slab aş zice, şi pare a avea nevoie în permanenţă de un punct de sprijin. Din acest motiv se ţinea mai tot timpul pupitrul, iar uneori, când se enerva, se vedea cum i se albesc degetele când strânge şi mai puternic marginea transparentă. Şi-a pierdut din spontaneitate, dar a rămas omul de care trebuie totuşi să te fereşti până în final, pentru că loveşte pe la spate dur şi fără nici cea mai mică jenă. Pe de altă parte, avea şi o atitudine cumva împăciuitoare şi umilă, încercând parcă să nu se certe prea tare cu Antonescu.

Are o vorbă mai apăsată şi care se imprimă mult mai bine în urechea auditoriului decât a lui Antonescu. Ştie să întoarcă situaţiile proaste în favoarea lui, dar are uşoare derapaje de percepţie a spuselor oamenilor (vezi faza cu flota). Vestimentar nu a excelat nici el, din contră, haina costumului îi era prea mare, pantalonii prea lungi, iar pantofii mult prea lucioşi şi prea ascuţiţi. În ansamblu, Băsescu mi-a inspirat milă şi senzaţia că nu mai e ce-a fost. Aş face şi o presupunere, dacă mi-e permis, şi aş zice că va ieşi din viaţa publică în curând, pe motive de boală.

MODERATORUL

Măruţă. A fost constant cu el însuşi. Nu putea fi altfel. Chiar şi întrebările cu ultima carte citită şi ultimul film văzut au fost “marca Măruţă”. A fost chemat pe ultima sută de metri, dar a avut noroc că, înainte cu o zi, citise toate programele candidaţiilor pentru un articol pe care vroia să-l scrie pe presa.nu. Nimic nu e întâmplător. 🙂 A avut emoţii, ca întotdeauna în chestiile publice, şi a uitat să precizeze de la bun început cât timp poate vorbi fiecare candidat.

S-a dovedit însă un moderator cu bun simţ, echilibru şi modestie, care nu se scoate pe el în faţă, nu se “vedetizează”, ca să zic aşa, ci îi lasă pe candidaţi să strălucească, punându-le întrebări care ţin într-adevăr de o dezbatere politică şi nu de scandaluri mediatice. A ştiut când să fie acolo şi când să-i lase să facă spectacol. Poate că la discuţia despre femei ar fi trebuit să-i oprească pe cei doi, dar pe de altă parte asta a făcut apoi ratingul televiziunilor şi Mihnea simte ce poate ţine prima pagină. So, pentru o primă ieşire de o asemenea anvergură în public, eu zic că s-a descurcat de minune.

SOŢIILE

Adina Vălean e mult mai frumoasă în realitate decât pe sticlă sau pe afişele electorale. A avut în permanenţă o expresie fericită pe faţă, a râs sănătos la glumele lui Antonescu, a zâmbit înţelegător la poantele lui Băsescu şi s-a dovedit o prezenţă caldă şi plăcută, foarte ancorată în realitatea imediată. A fost însă cam mohorâtă vestimentar, în ceva combinaţii comune de maro şi alb.

Maria Băsescu a fost stingheră la acest eveniment. O frumuseţe distinsă, dar de o tristeţe greu de trecut cu vederea. Uneori părea că se plictiseşte, alteori îşi amintea că e la un eveniment important şi adopta o poziţie şcolărească, cu spatele drept, la distanţă de spătarul scaunului, ca atunci când îţi face doamna învăţătoare observaţie că nu stai corect în bancă. La discuţia despre femei dintre Antonescu şi Băsescu se simţea vizibil inconfortabil, uitându-se ba în gol, ba pe pereţi, ba fixând un punct lateral în covor. În ansamblu, nu părea deloc a face parte din filmul ăsta. Îmbrăcată sport, în pantaloni negri şi pulover verde, era însă o pată de culoare care făcea casă bună cu puloverul mov închis al lui Boc.

SUSŢINĂTORII

Surprinzător de civilizaţi. Nu au făcut glumiţe de doi bani, nu au comentat aiurea, nu au şuşotit în timpul dezbaterii. Cei ai lui Antonescu mi-au părut mai puternici în aplauze şi mai siguri pe ei atunci când râdeau, cei ai lui Băsescu însă un pic mai rapizi în reacţii. Liberalii nu s-au sfiit să-l aplaude pe Băsescu atunci când a declarat că regretă susţinerea ideii de majorare a salariilor profesorilor cu 50%. Pedeliştii nu l-au aplaudat niciodată pe Antonescu, dar l-am surprins pe Stolojan aplaudându-l discret o dată, dacă nu mă înşel chiar la replica “Maria Băsescu merită un mandat, dumneavoastră nu”. Cromatic, susţinătorii lui Băsescu au fost mai coloraţi, cei ai lui Antonescu mai provinciali, cumva.

DEZBATEREA

A început cu un Băsescu mai cavaler decât Antonescu, care s-a dus primul şi i-a sărutat mâna Adinei Văleanu. Antonescu s-a simţit şi el şi i-a sărutat mâna doamnei Băsescu, dar la sfârşitul emisiunii gestul a fost repetat doar de preşedintele în funcţie. A fost o dezbatere savuroasă, jucăuşă, susţinută şi provocată verbal mai mult de Antonescu, decât de Băsescu, din care nu cred că a ieşit vreunul câştigător.

Spre exemplu, liberalul a dorit să puncteze deschizând o discuţie pe tema femeilor promovate de Băsescu în politică. Dar simplu fapt că o compătimea pe Maria Băsescu, aceasta fiind totuşi de faţă, a fost lipsit de eleganţă şi jenant. Mie una mi-a fost ruşine pentru el şi milă de doamna Băsescu. Nu merita asta. După cum nici fosta soţie a lui Antonescu nu merita să fie adusă în discuţie, mai mult sau mai puţin voalat, de un Băsescu mitocan şi iritat că se fac insinuări la presupusa relaţie dintre el şi Udrea.

Deşi a sclipit verbal de multe ori pe parcursul dezbaterii, Antonescu a ratat finalul, preferând să-l atace din nou pe Băsescu, în loc să-şi prezinte viziunea politică. Aici m-am simţit din nou prost pentru gestul lui şi nu aşa mi-ar fi plăcut să se termine. L-aş fi vrut pe Antonescu mai mult Senior şi mai puţin Marinar. Aşa se face că am rămas în minte cu replici simpatice, dar nu pot spune că ştiu cum au de gând să salveze România din criză aceşti doi candidaţi. Una peste alta, a fost o dezbatere pe care o pot caracteriza drept antologică. Şi asta pentru că a avut loc la Cluj şi pentru că a moderat-o Mihnea. 🙂

5

Oraşul portocaliu

foto: david sugar

foto: david sugar

M-am trezit într-un oraş portocaliu. De regulă, sâmbăta, în perioada asta de toamnă târzie care stă să intre în Post, mă trezesc într-un Cluj ruginiu şi molcom, care toarce până aproape de prânz. Străzile sunt pustii, lumea preferă să lenevească în casă şi nu să-şi scoată maşina în oraş, la o cafea. E o plăcere să te plimbi într-un Cluj tăcut şi singuratic, dimineaţa la 10 şi ceva.

La un astfel de oraş mă aşteptam în momentul în care am ieşit, veselă, pe poartă. Urma să merg la poştă, ca să-mi ridic coletul cu bulbi de flori comandate de câteva săptămâni de la Bakker. La primul pas afară din curte însă mă ciocnesc de un val portocaliu, zgomotos şi, cumva, ordonat. Steaguri mari, portocalii, fâlfâind, fulare portocalii înnodate la gât în fel şi chip, veste portocalii îmbrăcate peste scurte de piele sau de fâş – toate năvălesc, dinspre parc spre Piaţa Păcii, fix pe strada mea.

Mă gândesc că am noroc că oficiul meu poştal e în direcţia opusă Pieţei. Dau colţul plină de speranţă şi încremenesc. Dinspre Mănăştur alte grupuri compacte portocalii curg în valuri pe trotuare. Feţe de oameni pe care se citeşte că nu au nimic în comun cu oraşul ăsta şi care merg ordonat, după cei din faţa lor. Adolescenţi cu şepci portocalii butonează telefoanele, femei cu plase portocalii în mână îşi şoptesc ceva la ureche, bărbaţi cu mâinile adânc vârâte în buzunar scuipă straşnic în lateral, după care râd sănătos la ceva glumă al cărui pont nu l-am prins.

Merg împotriva curentului gândindu-mă că, după ce trec de Stomatologie, scap de lume. Nici vorbă. De pe străduţele laterale, alte grupuri portocalii aşteapta să intre în circuit. Pe Eminescu au ocupat carosabilul şi stau frumos aliniaţi la stop, precum maşinile. E verde la pietoni, adică la mine, aşa că trec uitându-mă la organismul portocaliu care aşteaptă în partea mea dreaptă. Citesc pe una din pancarte: “Copăcel votează Băsescu”, şi nu mă dumiresc. Cine e Copăcel? Îmi pică fisa brusc că o fi ceva comună, dar nu ştiu să fie în Cluj aşa ceva. După ce aud accentul oamenilor, îmi dau seama că, într-adevăr, vin din altă zonă, mai bihoreană.

Peste tot e zgomot, aglomeraţie, maşini care claxonează şi portocaliu. Ajung într-un final la oficiul poştal. Închis. Oare de ce nu mă mir? E doar Poşta Română. Mă întorc înspre casă, dar decid să o iau prin parc, să evit marea portocalie. Bună decizie. Maşini parcate peste tot, înghesuite una în alta, dar foarte puţini oameni. La un moment dat, văd în depărtare un grup colorat în galben. Cu steaguri, veste, căciuli… tot tacâmul. Grupul o ia pe strada Mihai Eminescu, tot înspre Piaţa Păcii. “Ce dracu’ vor liberalii de merg la mitingul pedeliştilor? Va ieşi scandal”, îmi trece prin cap.

Greşesc. De-abia când ajung în dreptul sediului PNŢCD de pe Pavlov şi văd bannerul de la poartă îmi dau seama că acei galbeni nu erau liberali, ci ţărăniştii lui Miluţ, care îl susţin pe Băsescu. Mă întristez şi mă gândesc că Seniorul se răsuceşte acum în mormânt. Vorba Ianei, Miluţ şi Sârbu sunt doar doi securişti care au primit ordin să îngroape PNŢCD-ul şi au şi reuşit. Îmi aduc aminte că trebuie să-mi iau ACC200 de la farmacie, să scap de tusea care mă bântuie de vreo două săptămâni, aşa că o iau înspre centru.

Vocea lui Băsescu care vuieşte în difuzoarele din Piaţa Păcii, la vreo 200 de metri distanţă de mine, acoperă toate claxoanele şi toată gălăgia din jur. În faţa mea, la colţul de la Universitatea Tehnică, mă bufneşte râsul. Trei bărbaţi şi o femeie, în trening şi cu haine de piele, se simt cam cum mă simţeam eu în Praga şi se fotografiază veseli, având în spate Primăria noastră. Înainte, însă, au grijă să îşi dea jos căciulile şi fularele portocalii şi să se felicite între ei, cu un accent diferit de cel ardelenesc: “Făcurăm bine că venirăm azi. Am văzut şi noi Clujul”. Nişte norocoşi, ce poţi să mai spui? 🙂

În timp ce îi privesc amuzată, îmi sună telefonul. Bianca îmi propune să mergem la dezbaterea dintre Băsescu şi Geoană. Sunt de acord. Şi decizia asta îmi face ziua, cum se spune. Veţi vedea într-un post următor de ce. 🙂

8

Seniorul

înmormântarea lui Corneliu Coposu, 14 noiembrie 1995

înmormântarea lui Corneliu Coposu, 14 noiembrie 1995

Azi se împlinesc 14 ani de la moartea lui Corneliu Coposu. Eu, care păstrez şi acum ziarele din ’95 în care se vobeşte, pe pagini întregi, despre moartea şi înmormântarea Seniorului (singurele ziare pe care le păstrez, de altfel), mi se pare incredibil să aud că există tineri care habar nu au cine e. De fapt, în timp ce scriu, îmi dau seama că nu ştiu de ce mă aştept de la ei să aibă habar. E o generaţie diferită, cu valori diferite şi aspiraţii diferite. Pentru mine, Corneliu Coposu rămâne Preşedintele Moral al României, pentru mulţi dintre ei, însă, e un necunoscut. Nu au cum să se raporteze la el.

Dar politicienii de azi l-au cunoscut şi, totuşi, nu au învăţat nimic de la el. Nu mă pot opri să nu mă întreb cum ar arăta talk show-urile politice dacă Seniorul ar mai trăi şi ar lua parte la ele. Oare şi-ar mai permite invitaţii politicieni atâtea mârlănii şi glume de autobază? Şi cum ar arăta Partidul Ţărănesc dacă Corneliu Coposu ar mai fi în viaţă? Ar avea 2.125.000 de aderenţi ca în 1947, înainte ca sovieticii să îl distrugă? Şi mă mai întreb câţi dintre politicienii de azi ar fi capabili să facă 18 ani de puşcărie grea, asemeni Seniorului, pentru principiile în care cred?

Nu-l văd nici pe Băsescu, nici pe Geoană, nici pe Oprescu şi, cu toată simpatia pe care i-o port, nici pe Antonescu făcând astfel de sacrificii. Şi nici pe ceilalţi “mai mici” decât ei. Ne-am îngropat principiile şi reperele morale odată cu Corneliu Coposu. Doar că “fără consecvenţă şi moralitate nu poate exista o politică valabilă. Poate exista doar o pseudo-politică făcută de nişte oameni pe care nu-i leagă decât interesele pragmatice de moment şi care nu au altă preocupare decât prelungirea agoniei lor politice”. Cuvintele îi aparţin Seniorului şi au fost rostite în octombrie 1995, într-un ultim interviu.

În 14 noiembrie 1995, ziua înmormântării lui Corneliu Coposu, nu s-a declarat oficial doliu naţional. Regele Mihai nu a fost lăsat să vină în ţară, pentru a-şi conduce prietenul pe ultimul drum, deşi asta a fost ultima dorinţă a Seniorului. Regimul vremii se temea de reinstaurarea monarhiei. Regina Maria şi Principesa Margareta au putut participa însă la funeralii. Alături de ele, zeci de mii de oameni au trecut pe la catafalc pentru a-i aduce un ultim omagiu Seniorului. Fără să fie declarat oficial, doliu naţional exista. Nu cred că moartea vreunui politician român va mai scoate atâţia oameni în stradă. Din păcate.

7

Vară de noiembrie

foto: iosif solomon

foto: iosif solomon

Astăzi am lucrat. Nu că aş fi vrut, dar aşa s-a nimerit pentru că, o dată la două săptămâni, lucrez în weekend. Nu mă deranjează prea mult chestia asta, de 10 ani de când sunt în presă m-am obişnuit să lucrez la sfârşit de săptămână, doar că nu aş fi vrut să fie chiar weekendul ăsta. Din superstiţie. Superstiţie care zice aşa: cine lucrează de Ziua Arhanghelilor Mihail şi Gavril se va chinui mult înainte de moarte. Iar astăzi a fost “acea” zi.

Nu-i a bună, cum ar veni. Ce-i drept, e păcat de la Dumnezeu să lucrezi într-o zi atât de frumoasă. Pentru că a fost o zi frumoasă. De vară. Da, dacă nu ştiaţi, vă zic eu: în fiecare an, în preajma zilei de 8 noiembrie, la Cluj vine vara. Brusc şi dintr-odată. Se face atât de cald încât poţi merge chiar şi în tricou pe stradă. Şi nu exagerez. E “vara Arhanghelilor” sau “vara lui Mihai”. Ciobanul Mihai. Acela care s-a rugat la Dumnezeu să îi dea câteva zile de vară ca să îşi poată strânge recolta (sincer, nu ştiu ce făcuse până atunci de nu o strânsese, dar Dumnezeu i-a dat acele zile, pentru că Mihai era credincios).

Şi aşa avem noi vară în perioada asta. Blaga o numea “vară de noiembrie”. Are şi o poezie cu numele ăsta. Nu, nu e aia cu “e o toamnă nebun de frumoasă la Cluj”, aia e a lui Horea Bădescu şi e cam patetică. Nu-mi place. A lui Blaga nu o ştiu, pentru că eu oricum nu ştiu poezii. Dar ştiu că există. De fapt, ca să fiu cinstită, ştiu pentru că mi-a zis Iana de ea. Dar, e şi asta ceva, nu? Revenind la ce mă interesează pe mine: se pare că voi muri în chinuri. Asta sună într-un fel nasol. DAR mai am o scăpare. Tot cu superstiţiile. Care zic ele aşa: dacă aprinzi în Ziua Arhanghelilor Mihail şi Gavril o lumânare, vei avea lumină pe cealaltă lume. Eu am aprins două. M-am scos. 🙂

În fine, oricum aş muri, recunosc că îmi sunt simpatici Arhanghelii ăştia doi, chit că nu-s credincioasă (aici am o dilemă: faptul că eşti superstiţios e o dovadă că nu eşti credincios, sau, din contră, superstiţia merge mână în mână cu credinţa?). Mi-s simpatici pentru că sunt cei care conduc cetele de îngeri şi sunt călăuzele sufletelor spre Rai. Îngerii sunt foarte ok. Cei mai ok. Mi-ar plăcea să îmi cunosc îngerul păzitor, că mă gândesc că am şi eu unul. Probabil că, la un moment dat, o să o fac. Dar după ce voi muri în chinuri. 😀

Până atunci, însă, am de gând să mă bucur de zilele ăstea de vară de noiembrie. Şi, apropo, dacă vă trece prin cap să vizitaţi Clujul, încercaţi toamna. Pentru că, după cum vedeţi şi în poză, e oraşul cu cea mai frumoasă toamnă posibilă. Plină de îngeri.

10

O piaţă uşor ratată

foto: david sugar

foto: david sugar

După şase luni de lucrări de reabilitare, o parte din Piaţa Matei Corvin (Unirii, cum i se spune acum, total fără rost) a fost terminată. Restul, undeva prin mai, anul viitor. Inaugurarea s-a făcut ieri, evident cu oareşce scandal, dat fiind că Primăria nu s-a sinchisit să invite şi reprezentanţii maghiari, chit că ei au mai mult merit în existenţa pieţei decât avem noi, orice s-ar zice.

Aseară, în drum spre casă, am trecut pe acolo să văd şi eu cum arată. Cu toată bunăvoinţa pe care am avut-o, nu am putut să îi dau mai mult decât statutul de “satisfăcătoare”. Şi nu am să înţeleg de ce, orice proiect de bun simţ pe care îl începem, reuşim să-l finalizăm kitschos. Parcă e un făcut să ne înecăm mereu ca şi ţiganul la mal.

Dar să le luăm pe rând. Ce-mi place? Piatra cubică de pe jos, designul fântânilor (chit că amicul Lorand spune că una dintre ele e ca şi un „vălău“ din care se adapă vacile), mobilierul urban şi faptul că, vara, poţi intra cu picioarele în apă. Ce nu îmi place? Nu-mi plac stâlpii de iluminat, care arată ca nişte catarge pierdute şi care nu asigură  suficientă lumină pieţei pe timp de noapte. La ora la care am trecut eu ieri, 17.30, era deja întuneric, iar stâlpii nu făceau faţă. Nici mai târziu nu a fost cine ştie ce lumină, zic nişte prieteni care au trecut pe acolo. Nu mă aştept să găsesc acul pe jos, noaptea, în Piaţa Unirii, dar parcă totuşi…

Îmi displace profund şi jocul de lumini de la una dintre fântâni. Sunt nouă spoturi care se tot colorează în vreo 425 de nuanţe din câte am înţeles. Nu mi-au plăcut nici la fântâna din Avram Iancu, nu mi-au plăcut nici la fântâna din faţa Catedralei Schimbarea la Faţă, şi nu-mi plac nici aici. Astfel de lumini merg de minune în Las Vegas, sau în vreun cartier din aluminiu, sticlă şi betoane, dar într-o piaţă medievală precum a Clujului eu zic că dau ca nuca în perete. Nişte lumini simple, albe, erau elegante şi suficiente.

De altfel, nici bulevardul Eroilor nu mă încântă. Şi, în ansamblu, nu înţeleg de ce arhitecţii de la Planwerk au încercat să combine arhitectura medievală a Clujului cu modernul. Nu că, teoretic, nu e interesantă combinaţia asta, dar din păcate noi nu suntem atât de avangardişti în design încât să venim cu proiecte şi idei nemaivăzute şi nemaiauzite, ci aducem chestii modeste şi fumate demult în alte locuri. Aş fi preferat de o mie de ori mai mult bănci de acum două secole, felinare şi stâlpi de afişaj cu aer vintage, în locul modernismelor de acum.

În ansamblu, axa Avram Iancu – Eroilor – Piaţa Unirii mi se pare ratată, chit că mi-s simpatici băieţii de la Planwerk. Sunt convinsă că au pornit cu bune intenţii, dar, din punctul meu de vedere, nu au găsit acel “je ne sais quoi”, care să mă emoţioneze, să mă facă să mă mândresc cu oraşul meu şi să îmi facă plăcere să mă plimb prin acele locuri. Prefer în continuare micuţa piaţă a Muzeului, deşi şi acolo mă deranjează cişmeaua cu robineţi tip Romstal şi stâlpii de iluminat.

Şi ca să nu credeţi că eu sunt chiar dusă cu capul şi am pretenţii exagerate de la oamenii cu urbanismul, daţi un ochi şi pe sondajul făcut de Adevărul. Cei mai mulţi dintre cei care au votat până la ora la care scriu eu postul ăsta au găsit piaţa „nesatisfăcătoare“. De bună seamă că sunt zeci de oameni mai mult decât mulţumiţi de fântânile cântătoare şi colorate din pieţele Clujului, dar, vorba Corei, „Le place pentru că nu ştiu că se poate şi altfel“.

Update: M-am întors în seara asta în Piaţa Matei Corvin cu dorinţa de a-mi plăcea. Geaba, însă. Catargele sunt chiar urâte şi dau o lumină rece, chipurile ecologică. Situaţia e salvată de vechii stâlpi de iluminat, de pe celelalte părţi ale pieţei, care au o lumină galbenă, caldă şi darnică. Jeturile colorate sunt horror în continuare.

M-am uitat mai atent şi la vălăul lui Lori şi chiar seamănă cu o adăpătoare de vaci. Dar aici mizez pe umorul arhitecţilor de la Planwerk, care cred că şi-au dat seama că noi, clujenii, nu suntem mai mult decât nişte ţărani ceva mai şcoliţi, dar care încă ne mai plimbăm vacile imaginare pe uliţa principală a marelui sat Cluj.