Blogul Licuricei

Din motive de lună plină pe ducă, dureri de cap, nas înfundat şi gât în pioneze, azi-noapte pe la ora 2.00 m-am trezit. Nu s-a mai legat somnul de mine, aşa că am deschis televizorul. La ora aia, nu ai prea multe chestii de văzut, ca urmare m-am oprit la un film pe HBO, parcă. Era început de scurt timp, aşa că de-abia la sfârşit am văzut că se numeşte „În rând cu lumea“ („Comme les autres“ în original, că e francez). Subiectul se învârte în jurul temei „avem un cuplu de gay (el avocat, el medic pediatru), unul dintre ei vrea un copil, celălalt nu, cum procedăm?“.

Filmul nu e cine ştie ce realizare cinematografică, tema este deja fumată şi răsfumată, dar pe mine m-a pus pe gânduri. Şi asta pentru că mi-am dat seama că eu nu sunt pregătită să accept cuplurile homosexuale căsătorite şi şi cu copil. Mă rog, „să accept“ sună cam plin de sine (că doar nu în mine stă lumea), ideea e că nu mi se par fireşti, naturale. Aş zice „normale“ da’ mi-e că aş intra în lunga discuţie fără de capăt despre „ce este normal astăzi?“. Deşi nu pot să nu observ că normalitatea, în termenii pe care o cunosc eu de când mă ştiu, se luptă să existe. Cu alte cuvinte, e pe ducă, aşa că ar trebui să mă adaptez.

Doar că eu nu mă pot obişnui încă (şi cred că nu mă voi putea obişnui vreodată) cu ideea că doi bărbaţi pot forma o familie şi pot creşte un copil. Parcă pe undeva mi se pare mai firesc să văd două femei crescând un copil, dar doi bărbaţi mi-e peste mână. Ştiu că argumentul cu care se vine în acest caz este „mai bine să fie crescut copilul într-o familie cu părinţi alcoolici, care îl bat şi abuzează sexual?“, dar mie replica asta mi se pare de fugă, ca să zic aşa.

Astfel de situaţii, în care copiii sunt maltraţi şi abuzaţi, sunt excepţii şi nimeni, în mod normal, nu se raportează la ele atunci când vorbeşte de familie. Ca să nu mai spun că nu am de unde şti că famiile homosexuale nu vor ajunge să-şi bată copiii. So, revenind la problema care mă preocupă pe mine, ideea e că nu ştiu cum aş vota dacă s-ar face un referendum pe tema asta sau pe tema căsătoriilor între gay. Nu cred că homosexualitatea e o boală, din partea mea cuplurile de genul ăsta se pot iubi cât vor şi cum vor, doar că, în ordinea firească a lucrurilor din mintea mea, căsătoriile dintre ei nu îşi găsesc locul.

Bun, aici putem discuta şi dacă familia mai poate fi definită în termenii cu care am fost obişnuiţi, dacă rostul ei e perpetuarea speciei sau doar e un simplu consens social întru simplificarea anumitor tranzacţii economice. Ai zice că e un haos complet câtă vreme oamenii se căsătoresc şi divorţează cu viteza sunetului, se trăieşte împreună sau separat, iar famliile sunt de toate tipurile deschise, monoparentale, heterosexuale, de acelaşi sex etc. Dar, pentru mine, familia rămâne cea clasică: un bărbat plus o femeie.

E adevărat şi faptul că, în cercurile în care mă învârt, nu există niciun gay, aşa că nu am prieteni cu astfel de orientări. Probabil că dacă aş fi copilărit cu o persoană cu alte înclinaţii sexuale şi i-aş fi urmărit evoluţia, angoasele, frustrările, aş fi avut acum alte reacţii. Dar nu s-a întâmplat aşa. Ca urmare se poate spune că am prejudecăţi. Că nu sunt o femeie a timpurilor acestea, că nu sunt open-minded şi că nu sunt tolerantă. Probabil. Nu mă simt însă jignită din acest motiv.

Ba mai mult, trăiesc cu speranţa că, la un moment dat, în ritmul în care evoluează lucrurile, noi cei care acum ne considerăm normali şi se pare că nu mai suntem, vom ajunge minoritari şi vom fi discriminaţi pozitiv. Noi vom fi cei cool, cei cu aer vintage, original şi greu de falsificat, cei „adevăraţi“, cei pe care alţii vor vrea să-i imite. Trebuie doar să am răbdare până atunci şi să rezist eroic. Că nu mai e mult. 🙂