Blogul Licuricei

Citeam pe scaun la coafor în timp ce Andreea îmi vopsea părul şi se mira, a mia oară, cât de repede creşte. Ne întâlnim în fiecare lună o dată şi, cu toate astea, pare a nu se putea obişnui cu ritmul intens de viaţă al podoabei mele capilare. Care, da, creşte foarte repede. Moştenire de familie. Aşa după cum devine tot mai alb de la o lună la alta. Tot moştenire de familie.

Şi după ce i-am explicat (înc-odată) de unde mi se trag toate chestiile astea, în timp ce ea meşterea pe acolo, am stat şi m-am gândit la „zestrea” mea genetică. Am căutat în mine şi am încercat să identific ce cui aparţine, chit că mama spune, când e supărată pe mine, că de la ea nu am moştenit „nimic bun”, ci doar „toate relele lui taică-to”. La final, mi-am dat seama că, într-adevăr, puteam lua mai multe chestii ok de la fiecare, dar cum sunt unică şi irepetabilă, mă declar mulţumită. Iar lucrurile stau în modul următor:

Părul des, rezistent, ondulat şi care a început să-mi albească de pe la vreo 30 de ani e moştenire de la tata. El, de fapt, a început să albească de pe la 28 de ani, din câte mi-a zis, iar de pe la 50 era alb complet. Dar nu albul ăla galben, ci un alb mişto, argintiu. Care, trebuie să recunosc, dă destul de bine cu ochii lui albaştri precum cerul senin de vară. Pe care, însă, nu i-am moştenit.

La capitolul ăsta am „furat” de la mama. Am ochi kaki, uneori mai maronii, alteori mai verzui, depinde de starea de spirit. Tot de la ea am luat sprâncenele, fruntea lată, forma gurii (buzele sunt însă subţiri ca ale lui tata), precum şi cele două seturi de riduri aproape paralele, care pornesc de la nări şi de la colţurile buzelor. Taică-meu mi-a dat, în schimb, forma mâinilor şi a unghiilor, pe gustul meu, dar din familia lui (nu chiar de la el personal) mi se trage nasul acvilin, care într-o vreme nu-mi plăcea deloc, iar acum nu-l mai bag în seamă.

Semnele de pe corp le-am luat de la amândoi, în fix aceleaşi poziţii în care le au şi ei. Gleznele nu tocmai subţiri le-am moştenit de la una dintre surorile mamei, spre disperarea mea, căci aş fi vrut ca măcar picioarele frumoase să le moştenesc de la mama. N-a fost să fie. Alte caracteristici fizice nu mai am de la ei, şi nici de la rudele apropiate nouă, aşa că nu ştiu cum m-am procopsit cu ele. Să trecem însă la temperament and staff.

Tendinţa spre un limbaj vulgar şi uşurinţa de a înjura vine pe linia tatei, respectiv de la una dintre surorile lui. O doamnă, altfel, şi care, culmea!, e amuzantă atunci când te trimite şi te scoate. Eu nu sunt. Din contră. Tot de la tata vine şi irascibilitatea crescută, rapiditatea cu care mă enervez şi un fel de paranoia, o impresie din ce în ce mai accentuată că cineva are ceva cu mine personal atunci când se dezbate un subiect. Deocamdată ţin situaţia, cât de cât, sub control. Nu ştiu până când. 🙂

Mama, în schimb, mi-a dat „arta” de a fi pisăloagă, de a bate omul la cap până face ce vreau eu, când vreau eu. Tot de la ea am şi tendinţa de a pune răul în faţă şi de a crede că pică drobul de sare înainte de orice. Încăpăţânarea o am de la amândoi, aşa că nu m-aş încumeta să intru la noi în casă atunci când fiecare dintre noi vrea altceva. Vocea puternică şi impresia că mă cert atunci când îmi susţin punctul de vedere e de la rudele mamei. Când mergi la ei în vizită, de la poartă auzi discuţiile, dar dacă stai să asculţi îţi dai seama că nu se bat şi nu se omoară, doar vorbesc. De la mama am luat şi uşurinţa cu care răguşesc când stau în fum, asta apropo de vorbit, corzi vocale etc.

Curiozitatea, interesul pentru noutăţi, informaţii de genul „Ştiaţi că?”, documentare, citit şi altele de felul ăsta sunt moşteniri pe linie maternă. La noi, mama se uită la Discovery, iar tata la „Surprize, surprize” şi „Iartă-mă”. De altfel, de la el am uşurinţa cu care îmi dau lacrimile atunci când aud vorbindu-se frumos de ţară, români, trecut şi alte naţionalisme. Mama nu se lasă impresionată de astfel de chestii şi consideră că se face, citez, „paradă de doi bani din asta” şi că „dragostea pentru ţară nu înseamnă steagul afişat la poartă”.

Comoditatea, tendinţa de a da ordine în loc să pun mâna şi să fac, precum şi un anume „lasă-mă să te las” sunt cadourile lui taică-meu. El mi-a mai transmis şi indiferenţa faţă de bani, care pentru mine nu au valoare şi pe care îi cheltui foarte repede. Şi cam aici cred că se opreşte moştenirea pe linie paternă. Ba nu, ar mai fi de adăugat importanţa mare pe care o dau eu prietenilor şi dezinteresul faţă de rude, care tot de la tata mi se trage. „Eşti în stare să îţi tai gâtu’ jos pentru prieteni, dar nu dai doi bani pe rude”, zice mama, şi cam are dreptate. Ea, în schimb, are mai puţine prietene decât degetele de la o mână şi ţine extrem de mult la fraţi şi surori. Eu nu am fraţi şi surori.

Mama mi-a dăruit însă altceva, un sentiment paradoxal pentru un copil crescut la oraş ca mine: dragostea pentru pământ. Maică-mea iubeşte pământul aşa cum numai în „Ion” am mai văzut, regretul ei cel mai mare e că a făcut şcoală şi s-a mutat la oraş, şi nu ştiu prin ce fire mi-a transmis şi mie asta. Îmi doresc de când mă ştiu bucata mea de pământ, pe care să îl grădinăresc sau, pur şi simplu, doar să-l ating dimineaţa, la amiaz şi seara, şi nu o dată am făcut în mintea mea planuri de vânzare a casei şi mutare la ţară. La un moment dat se va întâmpla.

Ce am mai moştenit de la mama? Dragostea faţă de animale (dacă ar fi după taică-meu, pisica noastră ar fi demult în stradă sau dată cuiva cadou, cum a făcut cu restul animalelor mele), dărnicia într-o formă calculată (amândouă dăm bani cerşetorilor, dar îi alegem cu grijă) şi o anume încruntătură a privirii (pe stradă, spre exemplu, nu mergem zâmbind, ci gândite, de ai impresia că suntem mereu supărate sau nervoase).

Faptul că zic omului verde în faţă ce am de zis, fără să-l menajez, că sunt dură, categorică şi nu las loc de întors, sunt tot de la mama citire. „Eu am avut de pierdut cu astea în viaţă, pentru că am fost totdeauna o singuratică, dar tu eşti sociabilă ca taică-to şi poate câştigi. Deşi mă îndoiesc”, îmi repetă mama când vede că mai sar calul cu oamenii. Că nu ştiu să mă linguşesc şi mi se pare nefiresc să folosesc diminutive când vorbesc, tot de la ea mi se trage. Spre exemplu, ea niciodată nu mi-a zis altfel decât Laura şi nu m-a alintat veci. Când aude că mi se spune Licurici, zice iritată: „Licurici? Ce nume e ăsta? Eu te-am botezat Laura”.

Mama zice că ea mi-a dat şi bunul gust, dar la partea asta cu bunul gust nu ştiu ce să zic, pentru că avem păreri total diferite când vine vorba de îmbrăcat sau aranjat mobila în casă. Nu ştiu, însă, dacă i-am moştenit talentul în bucătărie, pentru că nu prea gătesc. Mama nu face mâncăruri sofisticate, dar ştie să le dea savoare, aşa că sper să fi luat ceva pe linia asta. Rămâne de văzut. Până voi ajunge să îmi dau seama, însă, de chestia asta, mă voi bucura de mesele pregătite de ea, de la care de puţine ori au lipsit discuţiile contradictorii dintre ea şi tata.

Şi îmi voi pune veşnic întrebare: Cum de doi oameni atât de diferiţi, care s-au certat ori de câte ori au deschis gura, pe care nu i-am văzut sărutându-se sau îmbrăţişându-se nici măcar o dată în întreaga mea viaţă, au reuşit să supravieţuiască 40 de ani împreună? Şi, mai ales, de ce s-au căsătorit? Le dedic însă melodia de mai jos, pentru că întotdeauna mi-am dorit ca prima întâlnire dintre ei să fi stat sub semnul „I’ve got a crush on you”. Şi pentru că mama, în pozele ei din tinereţe, are ceva din tipa asta care cântă.