…acum două zile cineva mi-a schimbat parola la blog şi mi l-a închis. habar nu am cine, cum a reuşit şi de ce a făcut asta, dar s-a întâmplat. andrei mi-a zis că persoana în cauză ar fi trebuit să îmi ştie şi parola de mail ca să poată intra pe blog. poate că, doar că n-am avut probleme cu mailul. încă. 🙂
anyway, tot andrei a rezolvat situaţia şi am primit o nouă parolă de la wordpress cu care am putut intra. am ţinut însă blogul închis o zi. de ce? pentru că, surprinzător, atunci când am văzut că nu-l pot deschide, m-am bucurat. sincer. parcă mi se luase o piatră de pe inimă. era ca şi cum am intrat în vacanţă.
zace undeva în mine aproape tot timpul un sentiment cumva apăsător că trebuie să scriu pe blog o dată la câteva zile. în mod clar, nu-mi pune nimeni pistolul la tâmplă să scriu, dar mă simt (acum o să spun cuvinte mari, dar nu găsesc altele) responsabilă vizavi de cei care au atâta bunăvoinţă şi mă citesc.
e un sentiment care a apărut în timp, pe măsură ce comentariile voastre îmi erau favorabile, dădeau dovadă de bun simţ, erau jucăuşe şi mă bucurau. să ne înţelegem: nu vă învinuiesc de nimic decât de drăgălăşenie vizavi de mine. 🙂 dacă eraţi mai afurisiţi, nesimţiţi şi proşti mi se rupea de blogul ăsta şi îl închideam demult. dar aşa…
e ciudat. deşi, pe de o parte, îmi dau seama că e teritoriul meu personal în care pot să fac ce vreau şi când vreau, pe de alta mă simt ca şi cum nu îmi mai aparţine zona asta personală şi că sunt la dispoziţia voastră. ştiu că e vina mea că percep astfel situaţia şi că mă auto-responsabilizez aiurea. dar nu pot controla sentimentul ăsta de „îndatorare” vouă.
uneori încerc să ies din el şi aşa apar pauzele, fofilările cu invitaţi, texte de completat în comun etc. după ce trece „valul”, iar bag o tură de poveşti. şi ciclul se reia la nesfârşit. e de bine, e de rău? nici măcar asta nu ştiu. mă gândesc însă că starea asta contradictorie nu o am numai eu şi că o aveţi şi voi, ceilalţi cu bloguri. de fapt, sper că o aveţi. 🙂 că nu sunt doar eu nebuna clasei. 🙂
şi nu ştiu dacă asta era ţelul blogurilor, de a deveni dependenţi şi responsabili. am intrat cu toţii într-un malaxor virtual şi când vine vorba să ne rupem de aici, nu mai putem. sau să vorbesc doar în numele meu? 🙂 ok. EU nu mai pot ieşi deşi, uneori, îmi doresc. îi admir pe cei care reuşesc să nu depindă de blog şi care îl pot închide oricând. cred că acestea sunt persoanele cu un mare echilibru interior şi cu o viaţă plină în exterior. nu fac parte dintre ei.
noah, am recitit ce am scris. şi nu pot să nu mă gândesc că unii ar putea percepe toată explicaţia asta a mea cu responsabilitatea ca pe un fel de înfumurare şi vedetism. drept e că se poate vedea şi aşa. pentru că, în fond, blogul ăsta sunt acele 15 minute de celebritate cu care toţi suntem datori de la andi warhol încoace. cum ar veni, eu vedeta, voi paparazzi. şi eu nu mai pot duce atâta celebritate, de-aia intru uneori în rehab. 😀 ei, hai, că-i tare amuzant. 😀
e clar că o iau pe ulei. nu mă luaţi în serios.
ps: dar, dacă chiar insistaţi, vă puteţi face tricouri cu „I love licurici!”, de exemplu. sau să puneţi de un fan club 😀
(pfff, ce urâte sunt noile emoticonuri. so, când pun semnul ăsta 😀 înseamnă că mă râd, nu că rânjesc)
hah, te inteleg perfect. si eu am senzatia asta din ce in ce mai des in ultima vreme. ca ma trezesc in fata ecranului alb vrand sa scriu si nu iese nimic. si ma simt responsabila ca n-am mai scris demult, chiar daca eu nu am nici pe departe atatia cititori ca tine :P. mai demult imi venea simplu pofta de scris, si ideile…
pff..insa in ultima vreme am decoperit ca imi place mai mult sa citesc pe bloguri(da da, inclusiv pe al tau), decat sa scriu…asa ca deocamdata raman cu asta..
ah, si nu nu tricouri, dar dc insisti o sa facem ca fanii serialului Jericho care le-au trimis producatorilor vreo nu stiu cate tone de alune ca sa nu-l anuleze.
ma gandesc eu imediat si ce o sa-ti trimitem 😀
da’, sincer, nu am foarte mulţi cititori. doar că sunt de calitate (şi aici nu mă dau vedetă, şi nici nu mă râd. chiar sunt de calitate. norocu’ meu 😀 )
alunele nu-mi plac, dar îmi puteţi trimite migdale să pun de-o cianură 😀
nu nu, iti trimitem maci : D
aaaa, chiar am primit azi dimineaţă maci!! am rugat-o pe soţia lui vasile să-mi aducă din grădina lor. doar că, deşi i-am pus în apă, sunt cam „indispuse”, cum a zis un coleg. 🙁 nu ştiu de ce nu rezistă florile astea prea mult…
si eu am avut o tentativa de a le culege si a le pune in glastra. dar nu au tinut nici o zi. de atunci mai bine le admir pe camp..
Am o zi lacrimogena, ca angajata a trustului Realitatea-Catavencu ce ma aflu, asa ca o sa zic mai pe scurt…
Acum inteleg de ce nu am mai putut accesa blogul, motiv de tristete, pentru ca blogul tau este unul dintre cele pe care le citesc cu placere. Si da, cateodata si eu am tendinta de a renunta la al meu pentru a va citi pe voi, cei din blogrollul meu. O sa te citesc cu placere oricand vei scrie si ma bucur ca ti-ai recuperat parola.
P.S. Daca imi spui de unde ai poza licuricioasa, eu promit ca-mi fac tricou. Sau si mai bine, o geanta 😀
aaa, eşti om de-al lui mihnea, cum ar veni. mă foarte bucur să aud asta 🙂
păi, dacă te ajută cu ceva să te binedispui ţin să-ţi zic că eu, după ce i-am citit scrisoarea deschisă către voi, m-am simţit ca şi ruda săracă. mai speram ca, undeva, acolo, în sufletul lui, noi, vechea echipă de la ziarul de cluj şi clujeanul, să contăm mai mult. dar, cu oareşce invidie zic, ne-aţi luat 😀 (ăsta e râs, nu rânjet)
şi poza de pe net o am de undeva, dar nu mai ştiu cum am găsit-o. 🙁
Da, sunt om de-al lui Mihnea si sunt mandra ca mi-a fost sef. Chiar daca sunt o rotita prea mica in redactie. I-as fi scris si lui mai multe, dar m-ati facut sa plang. Si el, si tu, si toti oamenii din jurul meu care au ramas fara un loc de munca, cei care au luat decizii sau cei care nu le-au luat corect la timpul potrivit. In fine…
P.S. Daaaar m-ai si facut sa rad ca v-am luat :)). Pot sa-ti spun ca de abia astept sa stau candva cu tine de vorba la o cafea :). O zi faina
laura, n-ai de ce sa te simti ruda saraca. Io zic ca e foarte bine ca exista oameni pe care merita sa-i iubesti.
Stii si tu, ca mine, ca locul nostru nu-l ia nimeni. Ca o fi primul sau al doilea loc, nu mai conteaza, in the great scheme of things 🙂
domnisoaraT: acum ai timp, poţi trage o fugă la cluj, la o cafea. noah, chestia cu timpul a sunat cam cinic, dar nu asta era intenţia 🙂
ana: partea a doua e discutabilă. dar o vom despica în 4 la o bere 🙂
Cine-s al 3-lea si al 4-lea? 🙂
🙂 nimeni. noi două vom despica firul în patru. nu cu alţi doi 🙂
Deocamdata ma numar printre cei carora „doar” li s-a taiat din salariu… Oricum, Clujul e pe lista pentru o vizita 🙂
nah, că m-am grăbit cu presupusul. dar mai bine ocupată, totuşi, decât la ceai 🙂
Of, sa stii ca eram tare suparata cand am vazut ca nu mai reusesc sa intru pe blogul tau. Ma bucur ca s-a rezolvat!
Cat despre blog si obligatia de a scrie, cred ca nu exista persoana cu blog sa nu treaca prin astfel de momente, cand simti ca nu mai ai chef si ti s-a golit mintea de orice idee.
🙂 deci nu-s doar eu nebuna clasei. sună reconfortant 🙂 🙂 (ce mă seacă emoticonurile ăstea!! nu ştiu care sunt pt râs şi plâns 🙁 )
Yes! Tricouri!
Ca tot ne facem si tricouri pentru TIFF, ca in ultimii doi ani tiff-ul nu mai e in stare sa scoata tricouri decente, asa ca vom veni cu versiunile noastre… Si daca tot incepem cu facutul tricourilor, de ce sa nu ne facem unul cu Licurici?
Side-topic: ati remarcat cat de putina lume „citeste” tricourile sau macar se asteapta sa le fie citite tricourile? Cred ca 0,001 la suta… Tare pacat, sunt multe mesaje faine pe multe tricouri din orasul asta…
poţi pune şi de o afacere, dacă chiar vrei 🙂
să ştii că prietenii mei, rakeţii, abia aşteaptă să fie reaktivaţi.
🙂 costisitoare propunere