0

huiduind-o pe udrea la gărâna

…din toţi rărunchii. şi ce mi-a mai tihnit!!! şi nu am huiduit-o (alături de alte câteva mii de oameni, evident) pentru că a trecut prin faţa scenei, cum am văzut că a motivat prin ziare, ci pentru tupeul ordinar de care a dat dovadă încercând să-şi facă imagine pe spatele celor de acolo. şi am mai huiduit-o pentru că ea, în acel moment, îi simboliza pe toţi ceilalţi lipsă: manipulantul băsescu, marioneta boc, nesimţitul boureanu, aroganta ridzi, incapabila eba şi restul pedeleilor oportunişti şi parveniţi.

udrea nu avea ce căuta acolo şi a aflat-o singură atât la sosire, în mijlocul concertului trioului john abercrombie, cât şi la plecare, când a fost fluierată câteva minute bune. la prima tură de fluierături, abercrombie s-a arătat nedumerit la sfârşit (nu s-a oprit, bineînţeles, din cântat), crezând că sunt pentru el. “what the hell was that?”, a întrebat. după ce un om din tehnic i-a explicat tărăşenia, a avut o replică pt care a fost aplaudat eroic: “we are going to play tonight, no matter what the fuck happens”. şi au cântat absolut minunat.

după ce au plecat de pe scenă, udrea s-a grăbit să părăsească şi ea locul. n-a scăpat fără alte mii de huiduieli, chit că şi-a luat tălpăşiţa pe scurtătură, adică pe lateralul scenei, nu prin faţă. asta în timp ce organizatorii dădeau muzica de fundal un pic mai tare ca să acopere huiduielile. eh, dar tot s-au auzit. 😀 (tare idiot consilier trebuie să aibă dacă a sfătuit-o să treacă pe la gărâna. oare nu-şi dau seama unde se potriveşte femeia aia şi unde nu?)

dar cred că ne-a blestemat bine ministresa, pentru că imediat ce a plecat s-a pornit vijelia. şi nu orice fel de vijelie, ci una care părea că va duce totul la vale. ne-am adăpostit care pe unde am putut şi, vreo oră şi ceva, am aşteptat să treacă furtuna. o parte din oameni s-au dus la corturi, dar cei care am rămas, ne-am bucurat apoi de un regal al norvegienilor din helge lien trio. a meritat din plin aşteptarea în ploaie.

în rest, un uichend de zile mari. până la furtuna de sâmbătă o vreme perfectă, care ne-a permis să facem plajă la văliug, adică aici, o pensiune minunată, unde se găteşte fuuuarte ok (fasolea cu ciolan afumat şi cu murături asortate – gogoşari, conopidă şi struguri – este delicioasă), adică aici, o gaşcă extrem de amuzantă şi jazz de jazz. nici că-ţi trebuie mai mult.

iar acum, back to reality. o vreme.

[later update]: de dimineaţă mi-am dat seama că udrea mi-a “furat” aproape tot postul despre gărâna şi nu asta era ideea. pfff, ca să vezi cum reuşesc oamenii ăştia politici să te facă să vorbeşti numai despre ei. ruşine! pentru mine, evident, că m-am lăsat manipulată. 🙁

[update 2]: în timp ce ascultam de pe youtube huiduielile de la plecarea lui udrea mi-am dat seama că piesa din fundal, cu care se luptau organizatorii să ne acopere, era “perfect day” a lui reed. perfect day a şi fost pentru ministresă. 😀

3

artiştii clujeni şi pensulele lor

…am fost aseară la un party la fabrica de pensule. sună foarte fain numele ăsta – fabrica de pensule, nu?  e o clădire cu patru niveluri, veche, comunistă, plină de pânze de paianjen, geamuri murdare, pereţi corojiţi, pe alocuri cu afişe despre “oamenii muncii” care clădesc voioşi comunismul luminos, sau despre cum să te fereşti de firele de electricitate “chiar căzute la pământ”. genul de loc în care atunci când e cald afară, e saună înăuntru, şi când e frig afară, în interior e polul nord.

ei bine, în această clădire dezafectată artiştii clujeni au pus de o federaţie. se numeşte, cum altfel?, federaţia “fabrica de pensule” şi planul ei este să transforme locul în cauză într-un fel de centru cultural. noii oameni ai muncii  au împărţit etajele în tot felul de module şi s-au pus pe făcut galerii de artă, ateliere de pictură, de teatru, multimedia, muzică şi ce-o mai fi. or să aibă şi o cafenea, care nu ştiu cum se va numi, dar eu îi zic “birtul comunităţii” ca să o localizez, deocamdată, mai artistic în spaţiu.

una peste alta, mi se pare o idee foarte ok asta cu centrul cultural. dacă ar fi după mine, în toate fabricile din oraşul ăsta, care stau oricum să se dărâme, aş face câte ceva. ar putea exista cluburi sau discoteci pe mai multe niveluri, la fiecare nivel alt stil de muzică şi alt design. sau ar putea fi muzee de artă modernă. sau să fie transformate în lofturi. eu m-aş muta azi într-un astfel de loft. cred că e cel mai perfect loc în care poţi locui într-un oraş mare şi agitat. să ai un întreg etaj-hală la dispoziţie şi să ţi-l aranjezi cum vrei tu, ce-ţi trebuie mai mult?

revenind la party. a fost, de fapt, un preambul la deschiderea oficială, care va avea loc pe la sfârşitul lui octombrie. acum în fabrică doar un singur atelier, al lui şerban savu, e terminat. restul sunt în stadiul de măturat, compartimentat, curăţat etc. totul se face cu avânt revoluţionar şi entuziasm socialist. ne place, ne place 😀


16

să o ia naiba viaţă!

…lucrurile stau în felul următor: sunt într-o stare de apatie soră cu moartea, totul mi se pare banal, inutil, plictisitor, searbăd, nu am chef să fac ordine în cameră şi toată ziua lâncezesc în pat citind şi uitându-mă la filme, nu mi-e poftă de nimic şi nicio mâncare nu are gust, mi-e lene uneori şi să deschid gura, darămite să fac altceva, din când în când ies 5 minute din starea asta şi fac mental şi telefonic pregătiri pentru gărâna (unde ştiu cu ce maşină mă duc, dar nu ştiu cu care mă întorc – aştept propuneri). şi ca totul să fie perfect, m-am căptuşit cu o splendoare de torticolis de nu pot nici măcar să ridic mâna dreaptă, darămite să îmi întorc corpul într-o parte sau alta.

altfel, eu sunt bine. voi?

6

despre mine, pe scurt

…am primit pe mail nişte propoziţii care trebuiau continuate în funcţie de cuvintele de început şi, după ce le-am făcut, am zis să le postez aici. e straniu să le completezi şi m-a mirat şi pe mine ce a ieşit, dar asta nu înseamnă că nu mă recunosc în ele. dacă vă place jocul, vă puteţi simţi liberi să-l preluaţi la voi pe blog, în lipsă de altceva.

Sunt o femeie ca oricare alta.

Aş vrea să ştiu de ce trăiesc şi ce se va întâmpla cu mine după ce mor.

Păstrez distanţa faţă de unii oameni.

Mi-aş fi dorit să ştiu când şi unde să mă opresc ca să fiu fericită.

Nu îmi plac zilele cu ceaţă şi tupeul parveniţilor.

Mă tem de ziua în care va muri mama, de zborul cu avionul, de cancer, de durerea fizică şi de şerpi.

Aud din ce în ce mai slab.

Îmi pare rău de faptul că nu mai ştiu cum să iubesc şi nu mai am resurse pentru asta.

Îmi plac oamenii de bun simţ şi originali, vacanţele ivite pe nepusă masă, salata caldă de vinete, cu pâine şi roşii.

Nu sunt o persoană discretă.

Dansez destul de prost.

Cânt şi mai prost decât dansez.

Niciodată e un cuvânt pe care l-am rostit mai des decât l-am pus în practică.

Plâng când privesc la tv te miri ce chestii care, în mod normal, nu te fac să plângi.

Nu-mi place de mine pentru că nu ştiu ce vreau de la viaţa asta.

Sunt confuză atunci când mă pui să-mi fac planuri pe termen lung.

Am nevoie de cineva care să mă scoată uneori din plictiseală.

Ar trebui să mă mobilizez şi să adopt un copil.

20

eu, vedeta

…acum două zile cineva mi-a schimbat parola la blog şi mi l-a închis. habar nu am cine, cum a reuşit şi de ce a făcut asta, dar s-a întâmplat. andrei mi-a zis că persoana în cauză ar fi trebuit să îmi ştie şi parola de mail ca să poată intra pe blog. poate că, doar că n-am avut probleme cu mailul. încă. 🙂

anyway, tot andrei a rezolvat situaţia şi am primit o nouă parolă de la wordpress cu care am putut intra. am ţinut însă blogul închis o zi. de ce? pentru că, surprinzător, atunci când am văzut că nu-l pot deschide, m-am bucurat. sincer. parcă mi se luase o piatră de pe inimă. era ca şi cum am intrat în vacanţă.

zace undeva în mine aproape tot timpul un sentiment cumva apăsător că trebuie să scriu pe blog o dată la câteva zile. în mod clar, nu-mi pune nimeni pistolul la tâmplă să scriu, dar mă simt (acum o să spun cuvinte mari, dar nu găsesc altele) responsabilă vizavi de cei care au atâta bunăvoinţă şi mă citesc.

e un sentiment care a apărut în timp, pe măsură ce comentariile voastre îmi erau favorabile, dădeau dovadă de bun simţ, erau jucăuşe şi mă bucurau. să ne înţelegem: nu vă învinuiesc de nimic decât de drăgălăşenie vizavi de mine. 🙂 dacă eraţi mai afurisiţi, nesimţiţi şi proşti mi se rupea de blogul ăsta şi îl închideam demult. dar aşa…

e ciudat. deşi, pe de o parte, îmi dau seama că e teritoriul meu personal în care pot să fac ce vreau şi când vreau, pe de alta mă simt ca şi cum nu îmi mai aparţine zona asta personală şi că sunt la dispoziţia voastră. ştiu că e vina mea că percep astfel situaţia şi că mă auto-responsabilizez aiurea. dar nu pot controla sentimentul ăsta de “îndatorare” vouă.

uneori încerc să ies din el şi aşa apar pauzele, fofilările cu invitaţi, texte de completat în comun etc. după ce trece “valul”, iar bag o tură de poveşti. şi ciclul se reia la nesfârşit. e de bine, e de rău? nici măcar asta nu ştiu. mă gândesc însă că starea asta contradictorie  nu o am numai eu şi că o aveţi şi voi, ceilalţi cu bloguri. de fapt, sper că o aveţi. 🙂 că nu sunt doar eu nebuna clasei. 🙂

şi nu ştiu dacă asta era ţelul blogurilor, de a deveni dependenţi şi responsabili. am intrat cu toţii într-un malaxor virtual şi când vine vorba să ne rupem de aici, nu mai putem. sau să vorbesc doar în numele meu? 🙂 ok. EU nu mai pot ieşi deşi, uneori, îmi doresc. îi admir pe cei care reuşesc să nu depindă de blog şi care îl pot închide oricând. cred că acestea sunt persoanele cu un mare echilibru interior şi cu o viaţă plină în exterior. nu fac parte dintre ei.

noah, am recitit ce am scris. şi nu pot să nu mă gândesc că unii ar putea percepe toată explicaţia asta a mea cu responsabilitatea ca pe un fel de înfumurare şi vedetism. drept e că se poate vedea şi aşa. pentru că, în fond, blogul ăsta sunt acele 15 minute de celebritate cu care toţi suntem datori de la andi warhol încoace. cum ar veni, eu vedeta, voi paparazzi. şi eu nu mai pot duce atâta celebritate, de-aia intru uneori în rehab. 😀 ei, hai, că-i tare amuzant. 😀

e clar că o iau pe ulei. nu mă luaţi în serios.

ps: dar, dacă chiar insistaţi, vă puteţi face tricouri cu “I love licurici!”, de exemplu. sau să puneţi de un fan club 😀

(pfff, ce urâte sunt noile emoticonuri. so, când pun semnul ăsta 😀 înseamnă că mă râd, nu că rânjesc)


6

podul de piatră nu s-a dărâmat

…din seria “amănuntele care fac diferenţa” sau “de ce noi nu o să fim veci austrieci”. faptele sunt ăstea: în urmă cu 100 de ani, pe vremea imperiului austro-ungar, între oarda de jos şi alba iulia s-a construit un pod. trainic, ca toate podurile imperiului. în 2006, austriecii au anunţat oficial primăria din alba iulia că podul NU mai poate fi folosit în condiţii sigure de trafic. îi expirase termenul, cum ar veni. iar austriecii ŞTIAU ASTA!!

de când am corectat textul venit de la alba mă tot mir. ce bază de date de-a dreptul ireală au şi de cât profesionalism dă dovadă austriacul!! lor chiar le pasă de un pod pe care l-au construit la dracu-n praznic, acum 100 de ani! mie mi se pare fucking incredible!! nu la fel de incredibilă mi se pare însă reacţia alor noştri. ce-au făcut ei? păi, l-au mai folosit în continuare. ziceau că-l închid ieri pentru că e, totuşi, deteriorat, dar azi dimineaţă colegii de la alba spuneau că se mai circula pe el. doar îi rezistent, că l-au făcut austriecii. 🙂

so, chit că noi, ardelenii, când tragem uneori o fugă la viena spunem cu o atitudine uşor snoabă “mergem până-n capitala noastră”,  veci românia nu va fi austria. nu de alta, dar nu e loc pe pod.

[update]: tocmai mi-a povestit pushu că, în ’93, când primăria din geoagiu şi-a instalat fax, prima chestie care le-a venit pe fax a fost o înştiinţare de la austrieci în care li se atrăgea atenţia asupra aceluiaşi lucru: că le-a expirat podul. ăla era făcut mai repede, bag seama. 🙂

10

floare de mac

maci

…am obiceiul ca, pe facebook, să îmi fac tot felul de teste. intru rar acolo şi asta e tot ce fac: mă testez. aşa aflu ba cât de girly sunt (50%, mai exact), ba cum pot fi definită ca tipă (nerdy, în caz că vă îndoiaţi), ce putere ascunsă am (de a lua diverse forme, nimic mai adevărat), ce regizor zace în mine (nimeni altul decât tarantino), care e simbolul vieţii mele (pasărea phoenix, cum alt fel?) şi care e, în realitate, naţionalitatea mea (franceză, evidemmente, că doar de-aia nu-mi place mie parisul).

nu prea dau eu mult pe chestiile ăstea, amu zante, de altfel, însă ultimul test mi-a relevat o chestie care mi-a foarte plăcut. la întrebarea “ce floare sunt?” mi s-a dat răspunsul: eşti mac. şi nu aşa, unul singur, ci un câmp întreg chiar, după cum se vedea în poza ataşată textului (nu asta de sus, că alta). text care, pe alocuri, mi se potrivea, şi care zicea aşa:

“You are childlike and carefree. You resisit most forms of structure and choose to live life outside of the lines. You are compassionate and caring, but often lack the follow through to put your plans into action. You can be self absorbed, and often bounce from one thing to another before completing a task. But the sense of freedom you maintain by your lack of commitment allows you to follow your own pursuits as you wish, like traveling and exploring all the time.”

macii îmi plac. foarte mult chiar. sunt florile despre care se spune că apar doar când restul plantelor din jur sunt pe moarte. cică seminţele lor pot sta în pământ ani în şir fără să se dezvolte, şi numai când nu există competiţie în apropierea lor încep să crească şi să înflorească. asta seamănă destul de bine cu stilul meu. 🙂

ce mai ştiu despre maci? două versuri dintr-o poezie, pe care habar nu am cine o semnează, dar mi-o amintesc de prin filme. sau din liceu? nu ştiu sigur, dar sună aşa: “in Flanders fields the poppies blow/ between the croses, row and row”. mai departe scrie în carte (adică pe google) şi va trebui, la un moment dat, să caut. cred că are legătură cu unul dintre cele două războaie mondiale.

şi mai ştiu că macii au, de fapt, tot felul de culori. ţin minte că am fost foarte mirată, acum mulţi ani, când am aflat că există maci galbeni. se numesc california poppy. după ce am auzit asta, am căutat să văd ce alte culori pot avea şi am descoperit că pot fi albaştri (cei din himalaya), albi, roz, violet, portocalii etc. cred că arată foarte fain un câmp de maci violet, deşi sună straniu asta. 🙂

tot mai demult am aflat şi că, în noiembrie dacă nu mă înşel, se sărbătoreşte în statele unite “poppy day”, adică ziua memorială a celor căzuţi în luptă. cu ocazia asta, veteranii poartă în piept un mac roşu, artificial, şi se fac coroane numai din maci. trebuie că arată foarte fain, aşa mulţi maci la un loc. ar trebui să-mi cumpăr şi eu un mac de-asta de pus în piept şi să merg la o înmormântare cu el.

pfff… ar mai fi o grămadă de chestii pe care le ştiu despre maci, ce s-au adunat în mintea mea în timp, fără ca măcar să-mi dau seama. în grecia antică macul era considerat plantă magică, folosit de zeii somnului, morţii şi nopţii. hippocrate îl menţiona ca şi medicament, aristotel ca şi drog, iar alexandru cel mare a dus macul în orientul apropiat, odată cu campaniile lui. după care au apărut opiumul, morfina… şi restul e istorie. 😀

de fapt, scriind postul ăsta mi s-a făcut poftă de a documenta un dosar cum a fost cel cu cianura, făcut acum o sută de ani în CLUJEANUL. aş scrie 12.000 de semne ca nimic. dar, cine ştie, poate că la un moment dat…  🙂

0

poza de duminică

…pentru că nu am mai văzut de mult fluturi şi ăsta e foooarte delicat (ştiu, azi e luni, doar că eu nu conştientizez tot timpul în ce zi a săptămânii sunt şi uit că e vremea pozei… ).

fluture

the rest of the butterfly / foto: marie daynie

14

cumpăraţi viaţă pentru CLUJEANUL!

…după ce am părăsit redacţia CLUJEANUL, m-am distanţat afectiv de tot ce însemna ea. nu mă regăseam în stil, eram nostalgică după echipa şi atmosfera în care lucrasem eu şi visam la vremurile în care materialele arătau aşa. îi apreciam jurnalistic pe o parte dintre cei rămaşi, cu care lucrasem înainte şi ştiam ce le poate pielea, dar la restul nu le dădeam prea mult credit. păreau că îşi dau singuri cu stângul în dreptul.

doar că oamenii nu sunt întotdeauna ce par a fi. iar azi cei de la CLUJEANUL mi-au dat o lecţie. faptul că au decis să scoată bani din buzunar ca să ţină în viaţă ziarul închis de sîrbu face, în acest moment, mai mult decât 10 articole bune la care visam eu. o puteţi numi inconştienţă, nebunie, soluţie de criză, urinat împotriva vântului sau mai ştiu eu cum, că nu contează. important e că oamenii ăia cred într-un ziar în care eu nu mai credeam demult, deşi am fost parte din el de la primul număr, şi fac gesturi de care nu ştiu dacă eu eram capabilă.

evident că vor veni celebrii editorialişi locali care, în timp ce îşi vor bea espressoul la vertigo, vor da cu ei de pământ, râzând atotştiutori în ale presei. evident că nimeni nu le va da mai mult de o lună de supravieţuire. evident că goţiu va fi luat din nou peste picior de unii, iar oamenii lui consideraţi fraieri. dar cui îi pasă? lor, celor de la CLUJEANUL, cu siguranţă nu.

ei au nevoie doar de cititori ca să ştie că nu se zbat degeaba. iar pentru asta e nevoie să le cumpăraţi viaţa. nu costă mult. doar 0,9 lei. mai puţin decât aţi fi dat pentru ateneu. 🙂 nu vă zgârciţi şi nici nu vă gândiţi că aruncaţi banii. întrebaţi luni la tarabe de “Viaţa CLUJEANULUI” şi puneţi umărul să o ţineţi pe linia de plutire. poate nu o să fie cel mai bun număr din istoria CLUJEANULUI, dar e numărul care contează cel mai mult. faceţi să merite nebunia lor!