…mă gândeam deunăzi că niciodată n-am ştiut cum să mă port în situaţii de criză partenerială. mai pe înţeles, atunci când eram înşelată de iubit. de fapt, nici acum nu ştiu cum e mai bine să reacţionezi: să taci din gură şi să te porţi ca şi când nimic nu s-a întâmplat, în ideea că „ce e val, ca valul trece”, sau să provoci o mică/mare discuţie (după caz), fidelă principiului „răul trebuie tăiat din rădăcină”?
zău. voi ce faceţi în astfel de cazuri? băgaţi capul în pământ precum struţul? sau îi aruncaţi domnului hainele în stradă şi o rupeţi definitiv cu el? sau poate o sunaţi pe tânăra în cauză, îi ziceţi două de noroc şi o mai şi ameninţaţi că o păruiţi cu prima ocazie cu care o întâlniţi? sau vă certaţi zdravăn cu iubitul, dormiţi fiecare separat, dar după câteva zile vă trece supărarea şi vă continuaţi relaţia cu mai multă dragoste ca înainte?
spuneţi-mi voi cum se procedează inteligent în astfel de situaţii? acum ar trebui să definesc „inteligent”. păi, să te porţi în aşa fel încât respectivul să-şi dea seama că a făcut o prostie fără margini înşelându-te, pentru că tu, pe lângă faptul că îl chiar iubeşti, mai eşti şi o femeie ok şi de bun simţ. şi după ce îşi dă seama de asta, să rămână cu tine şi să nu te mai înşele niciodată. 🙂
greu, nu? pentru că, la urma urmei, chit că eşti „ok şi de bun simţ”, ai şi tu mândria ta şi pretenţiile tale. nu poţi trece chiar aşa peste ele. nu poţi juca teatrul făcând pe neştiutoarea. chiar aşa bună actriţă nu poţi fi. (sau poţi?) plus că, dacă te înşeală, poate că nu eşti chiar „ok şi de bun simţ”. poate o fi avut el motivele lui bineîntemeiate să se culce cu alta. dar, ce nu înţeleg eu nicicum, e de ce dracu’ nu te părăseşte întâi şi după aia să fie cu cine are chef? nu e mai cinstit aşa?
şi, altă dilemă, dacă eşti căsătorită trebuie să reacţionezi altfel în situaţii critice decât atunci când eşti într-o relaţie fără patalama? adică eşti mai indulgentă sau din contră? ufff, foooarte complicat. şi toate din vina lui einstein, fir-ar el să fie. dacă nu venea el cu teoria relativităţii, filosofii nu aveau portiţa asta de scăpare şi lucrurile rămâneau clare. adevărul era absolut, nu relativ. la fel şi albul şi negrul şi binele şi răul şi totul.
de la teoria vieţii încoace nimic nu e cum a fost. nu mai înţelegi nimic din cum funcţionează lumea şi toate valorile sunt date peste cap. şi cum nu era suficient cu einstein, a mai venit şi freud cu explicaţiile lui prin care toţi sunt absolviţi de orice vină şi nimeni nu poate să-şi asume responsabilitatea faptelor lui. toţi au justificări valabile. pentru că, nu-i aşa?, au tare din copilărie, conflicte inconştiente, dorinţe refulate şi vise cu tot felul de simboluri. oamenii trebuie „înţeleşi”, nu condamnaţi.
mda. nici nu mai ai pe cine arunca vina, darămite să ştii cum să te porţi. cum faci să reziste o relaţie la fel de mult ca acum 50 de ani când tu nu ştii cum să gestionezi o criză de felul ăsta? ce viaţă grea! şi oare bărbaţii cum reuşesc să se descurce în astfel de situaţii? şi ce aşteptări au ei de la noi când ne înşeală? şi, de fapt, de ce ne înşeală? ce-i mână în luptă? teoriile ălea cu poligamia, vânătorul din el, perpetuarea speciei etc sunt chiar valabile sau şi ălea sunt nişte scuze patetice, numai bune de folosit în cazuri limită?
noah, eu mi-am înşirat dilemele. acum aştept răspunsuri şi dintr-o parte, şi din alta. da’ de mă dumiresc ce şi cum. 🙂
nu mă pricep dar, când să mă pun la ţesut un răspuns, mi-am dat seama că nu-mi dau seama dacă cea înşelată mai doreşte să rămână cu domnul fluture sau nu.de fapt, dacă nu vrea, nu se mai pune problema.la vârsta şi lipsa mea de experienţă de viaţă încă mi se pare anormal ca ea să vrea să rămână cu el.aştept şi eu alte răspunsuri, să iau aminte.
Eu, din toate povestile cu inselari, condamn minciuna, respectiv ascunzisul. Niciodata nu as invinovati persoana inselata ci pe cel care inseala, deoarece a insela, pt. mine, e sinonim cu a fi las. Adica, tu, ca persoana, nu ai destul curaj pt. a initia o discutie cu partenerul in care sa te deschizi, sa-i comunici simplu si direct ce anume doresti in plus (sau nu doresti) de la el/ea.
Vrei partide sexuale ravasitoare? Vrei intamplari palpitante, care sa-ti zguduie rutina? Ok, ce te face sa crezi ca alaturi de iubit/a, nu vei putea obtine astea? De ce sa nu acorzi acel minim de incredere persoanei cu care ai o relatie si sa n-o crezi capabila sa-ti satisfaca doleantele? De ce sa nu faci acel minim efort de-a comunica, deschis, inainte de-a te surprinde visand la o aventura si de-a trece, mai apoi, la actiune? Personal, ma consider deschisa la orice propunere nastrusnica, la orice sugestie iesita din comun…si ca mine, sunt sigura, sunt multe. Asa ca, daca aflu ca am fost inselata, procedez inteligent si pun capat. 🙂 Pt. ca faptul ca am fost inselata, imi releva clar ca barbatul cu care am o relatie nu are curaj. Or, a avea curaj este, pt. mine, o calitate importanta, a carei absenta nu sunt dispusa sa o accept. Dar pun capat demn, fara scene injositoare sau tam-tam-uri ieftine. Asta daca barbatul nu stie sa ma convinga, intre timp, ca am gresit in rationamente, si ca, de fapt, el bubuie de curaj. 🙂
Deci…nu tu trebuie sa procedezi inteligent incercand sa treci peste faptul ca ai fost inselata, ci el trebuie sa procedeze inteligent dandu-se de ceasul mortii sa inventeze metode eficiente de-a te convinge sa n-o terminati. Asta, bineinteles, daca si el crede ca esti femeie ok si de bun simt. Daca nu, atunci..fuck him, s-o gasi cineva care sa-si dea seama de asta. 🙂
Or, maybe i`m too young for this shit…
Tricky. Inteleg ca scopul e retinerea si eventual cumintirea masculului tradator… Eu n-as putea sa nu spun niciodata nimic, asta m-ar face si mai resentimentara decat in mod obisnuit. Adica oi fi eu inselata, da’ nu-s si proasta pe de-asupra! Asa ca i-as transmite ca stiu, in modul cel mai elegant dar si ferm cu putinta (aici depinde de el, daca e apt de discutii sincere, daca are simtul umorului etc.). Si clar, trebuie dat un semnal fara echivoc ca o greseala se iarta, la a 2a se lasa cu valize facute. Altfel… devine totul o imensa minciuna.
Ah, si daca as prinde-o pe fufa care imi strica ploile… i-as spune cu siguranta ca e la un pas de-a-o incasa serios. Ca doar nu tonifiem la sala musculatura degeaba! 😉
Hope this helps.
se cuvine o precizare pe care am uitat să o fac: pornim de la premisa că îl iubeşti sincer pe tipul cu care eşti, crezi cu tărie în acel „la bine şi la rău” şi nu ţi-e deloc totuna dacă vă despărţiţi sau nu, chiar dacă nu sunteţi căsătoriţi. pentru o relaţie de o vară nu aş fi avut dileme de-astea. 🙂
a, şi încă ceva. nu sunt într-o relaţie acum, aşa că nu mă refer la prezent. 🙂
Eu sunt de parere ca toata chestia cu inselatul este ca sa se dea ei mari in fata prietenilor. Am o prietena a carei cumnat isi insala sotia, si am vazut amandoua cu ochii nostrii pentru ca am avut curajul sa-l urmarim, si cand a fost confruntat a spus ca el nu se afla la acel moment cu acea persoana si ca are nevoie de dovezi. Si bineinteles sub pretextul ca se intalneste cu amicii lui o mai pune cu o pitzipoanca si prietenii il acopera…Si mai am o experienta, asta e personala, tipul cu care ieseam eu avea o relatie cat de cat serioasa, dar la distanta, si isi insela gagica cu mine, pentru ca am fost destul de proasta sa accept o relatie cu el. Si din cate mi-am dat eu seama marea lui teama era sa nu fie inselat la un moment dat de prietena lui, motiv pentru care isi alegea doar fete cuminti, la locul lor, care stia ca nu-i vor pune coarne, si intre timp o ardea cu altele…dar „era prima data cand isi insela prietena”
Ha! Dar despre acei bărbaţi arătoşi care se însoară cu urâtanii ca să fie siguri că nu va râvni nimeni la consoartă, ce ziceţi? Deci acel specimen care preferă să mănânce un rahat singur… 😀
Problema înşelatului e mult prea complexă pentru a fi tranşată într-un comment. Uneori nici nu presupune o relaţie sexuală. Te-ai simţi mai bine dacă partenerul tău s-ar îndrăgosti de altcineva, fără să existe vreodată un contact fizic?
Dar despre înşelatul cu eleganţă şi discreţie?
If you love somebody, set him free…
mistery: hmm… uite, la faza asta cu motivul pt care ei o fac am avea nevoie de un bărbat să ne lămurească. eu nu cred că doar anturajul îi motivează. e şi asta una dintre situaţii, dar cred că sunt ceva mai complecşi bărbaţii ăştia. mă rog, vreau să cred asta 😀
hector: avem mai multe commenturi la dispoziţie, nu doar unul 😀
partea cu îndrăgostitul e varianta cea mai rea a înşelatului, din punctul meu de vedere. înseamnă o falie mult mai adâncă în relaţia voastră şi doare mai mult. dar în cazul ăsta măcar ştii clar că aţi rupt-o pt că nu are niciun rost să mai continui.
înşelat cu eleganţă şi discreţie? 😀 câţi dintre bărbaţi sunt capabili de asta? e o adevărată artă. dacă dai peste un bărbat de-asta e păcat să îl scapi 😀 😀 (just kidding)
iar asta cu „set him free” sună bine teoretic, dar practic e bullshit, din punctul meu de vedere. chestiile ăstea cu „fii fericită dacă el e fericit aşa” nu le cred. ştiu că sunt mulţi care spun că, de fapt, asta e iubirea adevărată, dar eu n-am ajuns la gradul ăla de înţelegere spirituală. şi nici nu cred că voi ajunge vreodată. 🙂
Cred ca cea mai buna varianta este – menaj a trois ! Si pe a treia sa o schimbi mereu . Se pare ca barbatul e genetic poligam . Daca stiti un tip cu mult farmec si se spune ca nu si-a inselat niciodata partenera, atunci acela e cel de care vobiti . Cel cu mult stil si discretie absoluta . Nici una din voi nu a fost intr-o „relatie” cu un tip insurat sau angajat intr-o relatie ??? A fost mai dulce ?
Deja stii raspunsul. L-ai prins in moto-ul ce-ti deschide blog-ul. Restul sint particularitati si contexte.
eu sunt de acord cu răspunsul Clujeanului!
putem crede în crime pasionale şi păruieli pe Corso?
clujeanul: cum ar veni, chestia cu poligamia e argumentul suprem. bun şi ăsta în lipsă de alte explicaţii 🙂
bad guy: răspunsul la ce? la cum trebuie să reacţionez în astfel de cazuri? crede-mă, cu tot motto-ul ăla care mă defineşte, habar nu am care e reacţia potrivită 🙂
monica: nu. 😀 dacă ceva îmi repugnă atunci e scandalul în piaţa publică pt un bărbat. dar, recunosc, am întâlnit femei care se simt ca peştele în apă în astfel de situaţii. n-am înţeles niciodată de ce.
Cel mai simplu raspuns este cel cu raul care trebuie taiat din radacina. Este raspunsul care iti vine pe loc, atata vreme cat nu ti s-a intamplat.
Daca esti in situatia respectiva si esti indragostita si relatia este cea pe care tu o consideri Acea relatie… s-ar putea sa ti se para mai intelept sa mai acorzi o sansa.
Ei bine, experienta ne invata ca este foarte probabil ca aceasta a doua sansa sa nu fie meritata, iar straduinta de a salva ceva sa nu insemne decat o lunga agonie in asteptarea aceluiasi final.
mda. zici tu ceva…
OK, comment number two: iti amintesti de episodul din SATC in care Samantha, in recuperare dupa cancer, il incurajeaza pe Smith sa o insele daca i se aprind calcaiele dupa vreo fata de pe platoul de filmare? Compara cu atitudinea ei fata de Richard. Pe cine crezi ca iubea cu adevarat? Daca partenerul te trateaza ca pe o regina, din punct de vedere afectiv, te respecta, te rasfata, nu te umileste, nu iti doresti tot ce e mai bun pentru el? Nu mai esti posesiv, nu mai esti egoist.
Ceea ce doare mai tare intr-o astfel de situatie nu e incalcarea fidelitatii, ci tradarea.
Nu e bullshit deloc.
Daca acorzi libertate si incredere celui ce te iubeste, nu este loc de suferinta. Iubeste si fa ce vrei… 😉
samantha nu ştiu dacă e cel mai bun exemplu, pt că era o tipă cu un apetit sexual mai mare decât media. credea că dacă ea nu poate trăi fără 5 partide de sex pe zi, nimeni nu poate. o abordare greşită după cum ai văzut, pt că smith nu s-a grăbit să o înşele cu toată „libertatea” dată.
teoretic vorbind, mă doare mai mult dacă partenerul meu se îndrăgosteşte de cineva platonic, decât dacă şi-o pune cu una într-o seară, amândoi în călduri fiind. dar de aici până la a-i da libertatea să mă înşele, cu discreţie sau fără, e cale lungă. şi sunt convinsă că aş suferi ştiind că s-a tăvălit prin alte aşternuturi.
mai exact, îi acord încredere şi libertate deplină în întâlnirile cu alte femei în ideea că nu mă înşeală şi că are cu ele o relaţie profesională sau sunt vechi prieteni, nu că mă înşeală elegant şi discret. chiar atât de postmodernă nu sunt. 🙂
Am ales exemplul Samanthei tocmai pentru că era cea mai emancipată din punct de vedere sexual, iar cu Smith îşi pierduse „virginitatea” ţinutului de mână. (Genial de coerente personaje în serialul ăla…) Nu cred că ai fost prea atentă la episodul cu pricina, ea se simţea vinovată că îl privase pe Smith de sex pe toată perioada tratamentului ei pentru cancer. Şi se simţea vinovată tocmai pentru că Smith fusese pentru ea un partener perfect…
Odată ce găseşti partenerul potrivit, nu îţi mai ocupi mintea cu grija că vei fi înşelată… Pentru că ştii sigur că el NU VREA să te înşele. Samantha ştia că Smith nu vrea să o înşele, dar i-a acordat această libertate. În opinia mea asta e un semn de iubire. Dacă Smith îi asculta sfatul nu s-ar fi fi chemat că o înşela. Repet – a înşela pentru mine înseamnă în primul rând a înşela încrederea.
Sau după cum se spune: Ţine ochii bine deschişi înainte de căsătorie şi pe jumătate închişi după…
Şi un hint: bărbaţii se comportă mereu după modelul patern. Chiar dacă nu îl aprobă…
ştiu episodul cu pricina şi l-am discutat şi atunci cu fetele. ca orice femei, de bună seamă. 🙂 susţineam două lucruri la vremea respectivă (pe care le susţin în continuare):
1. DACĂ e vorba de dragoste nu e cazul să te simţi vinovat că, într-o perioadă mai grea a relaţiei, nu faci sex cu partenerul. ideea asta nici nu ar trebui să apară în mintea ta, a voastră, tocmai pt că dragostea nu te face vinovat de nimic. ştii foarte bine că, iubindu-te, tipul ăla nu s-ar culca cu altele în timp ce tu boleşti. nu-i arde lui de asta, aşa cum nu ţi-ar arde ţie dacă el ar fi bolnav.
2. în momentul în care i-a dat liber la altele, în mintea samanthei începea deja să se contureze ideea despărţirii de el. pt ea, toată relaţia aia (cu dragoste, fidelitate, boală etc) era mai mult decât putea duce. momentul în care i-a zis că o poate înşela a fost începutul sfârşitului. şi a fost foarte conştientă de asta.
ca să nu mai spun că e o dovadă de ipocrizie să dai libertate cuiva conştient fiind că nu poate, nu vrea, nu ştie cum să o folosească. asta ca principiu, nu doar în cazul de mai sus.
la faza cu bărbaţii şi modelul patern, subscriu. 🙂
apropo de ei, ştiu câţiva tipi care citesc blogul ăsta şi bănuiesc că n-or fi chiar toţi uşă de biserică. mă întreb de ce nu intră să comenteze situaţia. nu prea le e la îndemână, oare? 🙂
Hmm, masculii inshelatori au ceva fermecatoare partenere, nu-i asha? Altfel nu e adulter, ci masturbatzie. Sa intzeleg ca ideea de doamna casatorita cu amant nu s-a auzit in Cluj-Napoca? Chiar asha?
Deci poate e mai prudent sa lasam teoriile cu masculii predispushi sa fie vinatori – basne pe care dealtfel feciorii cu spoiala de genetica le secreta voios la ceas de seara, cind i-e greu voinicului. Numai ca natura nu face asha distinctzii sistematice – inshelatul sporadic (plictiseala e la shcoala) pare sa fie un sport practicat cu egal avint pionieresc de ambele sexe.
De pare altfel, e fiindca fetele sint mai discrete (in afara de coafor, unde mi s-a spus -persoana de incredere!- ca se deverseaza tot: cine cu cine, de cite ori, in carutza sau pe ogor, cu cushma sau cu basca, pe personal sau in camion, dupa tzuica sau albushca, etc.).
evident că s-a auzit şi bănuiesc că se aplică aceleaşi motive, reguli, argumente ca în cazul bărbaţilor înşelători. doar că eu nu am trecut prin varianta asta, aşa că am scris ce m-a durut. 🙂
pe de altă parte, tot din experienţă vorbesc, am mai puţine femei în jurul meu care-şi înşeală partenerii decât bărbaţi. de ce, n-aş putea spune. urmează să mă dumiresc până când mor.
da’ tot nu am răspunsul la: cum aţi prefera să se poarte o tipă când află că aţi înşelat-o?
Ash vrea sa aduca o inghetzata ce ciocolata. Daca nu se poate (daca nu se da la magazin, si nu este nici la depozit, cu pile), atunci fie si de capshuni.
altfel, un subiect de discuţie care ţi se pare serios şi care consideri că merită să-ţi baţi capul cu el 😀
Pfuai ce m-am enervat! 😀 Adică Creatorul e ipocrit când acordă Omului liberul arbitru? E vorba de exact acelaşi fel de iubire. (OK, complexul meu mesianic e cât casa 😀 ) Iubirea din „Pavel către Corinteni”. Nu-i loc de posesivitate aici.
Dar să nu uităm că atunci când iniţiem o relaţie de cuplu, trupul partenerului ar trebui să ne aparţină… Atunci când ambii parteneri sunt conştienţi de acest lucru, nu-i loc de infidelitate…
În concluzie, phew 😀 , fidelitatea e o chestiune de caracter. Nici o scuză genetică sau de anturaj social nu ţine!
liberul arbitru este o noţiune din interiorul unei dogme, introdusă de minţi luminate cu scopul de a nu altera perfecţiunea divinităţii. astfel Dzeu cade in afara dogmei şi nu îl mai poţi învinovăţi de nicio greşeală de a ta. smart! so, ipocrit nu e el, ci cei care au introdus liberul arbitru. (ei, acum îmi voi ridica parte din prieteni în cap. primul va fi fumi, dacă nu mă înşel 😀 )
cât despre corinteni, sincer, nu mă identific cu felul ăla de a iubi. după cum spuneam, nivelul meu de spiritualitate e mai scăzut şi iubesc lumesc, ca să zic aşa. 🙂
şi da, fidelitatea e, până la urmă, o chestiune de caracter. surprinzător! 😀
(pfff, discuţia asta cerea mai multe beri în music pub 😀 )
😀 Io de aia m-am enervat, că îmi veneau în cap o mie de argumente şi nu-s la bere în Music Pub de pildă 😀
Unii confundă fidelitatea cu comoditatea sau cu lipsa de ocazii…
De acord cu Hect0r, comoditatea intr-adevar e un factor nu destul pomenit.
De lipsa de ocazii shtie toata lumea – nenorocitul care se da pe amicele prietenei lui e o figura familiara. Insa individul comod care e fidel deshi are ocazii, fidel pentru ca ii e lene sau are altceva mai interesant de facut, asta e mai putzin luat in seama.
Tocmai asta e, uneori jucatul cu nishte ecuatzii, sau lenevitul, sau a povesti cu ceva amic sint feluri mai placute de a-tzi petrece vremea decit inshelatul prietenei, indiferent cit de buna ar fi aia cu care e ocazia de-nshelat.
Rezultatul e moralitate – nu interna (intern un astfel de om nu e cu nimic mai bune decit falitul care shi-o trage cu altele pe shest), ci fiindca ecuatzia e mai placuta… ceea ce sugereaza ca atit infatuarea si sexul (fie si el si fierbinte si inventiv), sint supra-apreciate. Mai sugereaza, cu a remarcat si Hect0r, ca fidelitatea e doar o calitate operatzionala, intrucit cauzele fidelitatzii pot fi non-morale (vezi ecuatziile alea mai placute decit fututul in carutza).
…ma iertati ca intervin mai tarziu in discutie: 🙂
fumi: te amuză cum ne zbatem noi pe-aici în van, nu? 😀 😀
alef: doar că pe aia comozi nu te superi ca pe înşelători. nu le scoţi hainele în stradă şi nici nu le arunci cu cratiţe în cap. pe ăştia îi înşeli tu 😀
Da, la asta nu m-am gindit… si poate ca ecuatziile alea ajuta la nu fi prea amarit daca demoazela-shi face de cap.