jocul de vară – capitol nou

…cum ne-a cam plăcut tuturor jocul de vară, îl continuăm cu un alt capitol din povestirea cu pricina. începutul îi aparţine lui nicu, care a găsit de cuviinţă să prezinte şi punctul de vedere al personajului masculin, dan pe numele lui. din spirit de solidaritate cu “specia”, nu de alta. 🙂 so, liber la scris!

Putina lume imi stie al doilea prenume: Bogdan. Mama, profesoara de romana, voia un nume cu sonoritate frumoasa. Bine ca nu m-a numit Felix (ca in Felix si Otilia). Tata, profesor de istorie, voia neaparat un nume de voevod. Nu s-au inteles niciodata asupra vreunui lucru. Traiau in universuri perfect paralele.

De altfel, de multe ori am sentimentul ca nici nu l-am cunoscut vreodata pe tata. Cand nu era la o bere la carciuma de pe faleza cu prietenii, unde il injura pe Ceausescu fara perdea, era pe balta, la pescuit. Mie nu mi-a placut niciodata pescuitul. Urasc apa, iar pestii morti, cu ochii lor sticlosi, ma fac sa vomit.

nu este singurul lucru pe care îl urăsc, de fapt. spre exemplu, niciodată nu mi-a plăcut felul rebel şi de nestăpânit în care îmi stă părul. e locul în care parcă se duc tot timpul războaie şi niciun frizer nu a reuşit să facă pace. asta până am băgat maşina de ras în el.

din păcate, maşina de ras nu s-a dovedit o soluţie şi pentru înălţimea mea (trec uşor peste 1,90), care mi-a dat de furcă de când mă ştiu. poate dacă eram ceva mai bine făcut adolescent fiind, m-aş fi simţit ca peştele în apă în pielea mea. dar înalt, slab şi blond nu s-a dovedit cea mai bună combinaţie pentru fermecat fetele.

Stau acolo, in picioare, tacut, privind in jos, fix, la textura schimbatoare lasata de lumina filtrata de coroanele castanilor pe lespezile de piatra si pot doar sa constat, cu resemnare, ce lucruri lipsite de sens, ce prostii, imi trec prin cap in aceste momente, si imi dau seama ca nu am reusit niciodata sa fiu la inaltimea evenimentelor – nunti, botezuri, inmormantari, agape in familie si orice evenimente festive, care or mai fi fost -, drept pentru care mama mi-a si spus de cateva ori ca o fac de ras, sau ca ma fac de ras, nu mai tin minte, oricum un bun motiv pentru tata sa o combata, ca de obicei, zicand ca “asa suntem noi, barbatii din familie, mai rezervati”, “Ba nu, introvertiti!”, a punctat mama, incepand inca un mic razboi din seria micilor si multelor razboaie familiale care mi-au condimentat copilaria si adolescenta si tineretea, iar acum, uite, au ramas fara obiect, unul dintre combatanti parasind, discret, scena si vad ca iarasi imi zboara mintea aiurea, ma gandesc sa imi trag o palma dar trag doar prosteste de mansetele scrobite ale camasii albe, care si asa ies de o palma din manecile sacoului ridicol de scurt, ceea ce ma face sa imi dau seama ca am si uitat de cand nu am mai imbracat un sacou, poate de pe vremea… Stop! STOP! Bing-bing-bing-bing-bing-bing-bing-bing… – ma trezeste la realitate danganitul strident, fals si lipsit de solemnitate al clopotului. E vremea…

Eu am ramas acum barbatul in familie si trebuie sa ma duc sa vorbesc cu popii, sa ma duc la primarie dupa acte, pe urma la cimitir. Parca si vad groparii cum isi freaca mainile de bucurie, mai au un musteriu si or sa ma citeasca dintr-o privire cate parale fac. Eu habar n-am cate fac, dar m-au pus in tema tanti Nuti, verisoara mamei, si tanti Mioara, vecina de vizavi.

Ma uit in oglinda – hmmm, cum naiba de a scapat neacoperita, babele din cartier n-au lucrat suficient de repede si de eficient – si vad un chip fara nici o masca de data asta, cu ochii sticlosi ca ai pestilor. Imi vine sa vomit si nu-mi permit, sunt in intarizere. Intorc capul si imi pun masca de barbat pe care te poti baza oricand. Chiar si acum, desi gandul meu tot zboara spre…

ziua in care castanii luminosi se loveau de vant si o priveam cu ochii unui copil ce eram si nu-mi venea sa cred k ea imi zambeste, ea, cu zambetul ei de copilita rasfatata care stia de pe-acum ca buzele ei manjite de rosul acadelei pot distruge lumi si crea prapastii…eram pierdut, ca si acum, si nu stiam cum s-o fac sa rada, ma pierdeam in fata ei iar imaginea mea se contopea cu oglinda in care zaceau lenese buzele ei…iar oglinda nu arata decat ridurile mele atinse de decrepitudine, de gandurile mele lase care fug de imaginea mea, de imaginea lui cand ma certa sau de imaginea ei cand imi spunea ca trebuie sa las fetele si sa ma apuc de carte.

Oare cine a murit? El sau ea? Sau amandoi? Sau o parte din mine? Ma intorc la oglinda si nu ma recunosc. Cine sunt? O umbra sau dorinta lor de a se iubi concretizata intr-un om inalt, slab si nici o dorinta de a-si privi oglinda? Oricum trebuie sa plec. Ma asteapta salcamii din cimitir si tata ascuns intre scanduri gandindu-se ghidus ca ne jucam de-a v-ati ascunselea…

Ma gandesc cu groaza ca cel din sicriu imi este doar cu numele tata, acum este numai un corp fara viata, fata de care nu ma simt legat cu nimic. Nici nu-mi vine sa ma gandesc la inmormantare, vreau sa se termine odata, sa dispara toate bocitoarele familiei, iar eu rezolv adevarata treaba pentru care sunt aici. Imi vin in minte tot felul de amintiri: felul in care o urmaream zilnic pana la biblioteca, ma asezam mereu in fata ei, prefacandu-ma ca studiez; ceainaria din apropiere, unde o priveam citind concentrata o carte politista in timp ce sorbea din ceai.

Am plecat apoi, bursa a fost sansa mea de a scapa de familie, dar si de gandurile legate de ea, care ma obsedau. Si iata-ma iarasi aici, din cauza unui strain care zace intr-un sicriu, vad ca soarta ma pune la incercare. Nu vad alt motiv pentru a ma sili sa ma intorc in Romania, decat ea. Soarta m-a aruncat inapoi aici cu un scop, imi devine tot mai clar. Imi torn un pahar de vin, ca sa-mi fac singur curaj pentru ceea ce urmeaza sa fac.

Cobor grabit scarile, ies in strada ingusta si ma gandesc o clipa daca sa opresc un taxi sau sa iau autobuzul…statia e fix peste strada. Traversez neregulamentar si ma urc in primul troleibuz sosit. Orice e bun, am de mers doar doua statii.

Din statia de pe strada, in baia din apartamentul blocului cartierului Manastur. Nu ca ar fi un singur bloc in Manastur, dar tesutul sau perceptiv, la provocarea orasului haotic, functiona defensiv si selectiv astfel ca devenise omul exclusiv al destinatiilor locative. Instinctiv, pt el Manasturul nu mai era un cartier aglomerat si strimt, ci doar blocul, birlogul unde, acest ratat onomastic, care facea pe misteriosul agatindu-se de al doilea sau nume, isi ducea de 10 ani de zile traiul hibernatic, placid.

In baia strimta si rece din micul Manastur personal, un fel de hruba soft, desele dovezi ale esecurilor sale ii invadeaza memoria in forta, ca la confesional, si-i impiedica erectia pe care o preconizase cu lacomie inca de cind se aflase in statia de pe strada si-si atinsese accidental membrul, incercind sa-si indese in buzunarul larg castile Ipod-ului. Un om tarat, nefunctional, mai rau decit cartierul in care locuieste. Manasturul sau portabil nu era decit o iluzie in plus. Fiecare are un Manastur portabil.

16 thoughts on “jocul de vară – capitol nou

  1. nu este singurul lucru pe care îl urăsc, de fapt. spre exemplu, niciodată nu mi-a plăcut felul rebel şi de nestăpânit în care îmi stă părul. e locul în care parcă se duc tot timpul războaie şi niciun frizer nu a reuşit să facă pace. asta până am băgat maşina de ras în el.

    din păcate, maşina de ras nu s-a dovedit o soluţie şi pentru înălţimea mea (trec uşor peste 1,90), care mi-a dat de furcă de când mă ştiu. poate dacă eram ceva mai bine făcut adolescent fiind, m-aş fi simţit ca peştele în apă în pielea mea. dar înalt, slab şi blond nu s-a dovedit cea mai bună combinaţie pentru fermecat fetele.

  2. Stau acolo, in picioare, tacut, privind in jos, fix, la textura schimbatoare lasata de lumina filtrata de coroanele castanilor pe lespezile de piatra si pot doar sa constat, cu resemnare, ce lucruri lipsite de sens, ce prostii, imi trec prin cap in aceste momente, si imi dau seama ca nu am reusit niciodata sa fiu la inaltimea evenimentelor – nunti, botezuri, inmormantari, agape in familie si orice evenimente festive, care or mai fi fost -, drept pentru care mama mi-a si spus de cateva ori ca o fac de ras, sau ca ma fac de ras, nu mai tin minte, oricum un bun motiv pentru tata sa o combata, ca de obicei, zicand ca “asa suntem noi, barbatii din familie, mai rezervati”, “Ba nu, introvertiti!”, a punctat mama, incepand inca un mic razboi din seria micilor si multelor razboaie familiale care mi-au condimentat copilaria si adolescenta si tineretea, iar acum, uite, au ramas fara obiect, unul dintre combatanti parasind, discret, scena si vad ca iarasi imi zboara mintea aiurea, ma gandesc sa imi trag o palma dar trag doar prosteste de mansetele scrobite ale camasii albe, care si asa ies de o palma din manecile sacoului ridicol de scurt, ceea ce ma face sa imi dau seama ca am si uitat de cand nu am mai imbracat un sacou, poate de pe vremea… Stop! STOP! Bing-bing-bing-bing-bing-bing-bing-bing… – ma trezeste la realitate danganitul strident, fals si lipsit de solemnitate al clopotului. E vremea…

    p.s. si uite am reusit (?) si o fraza proustiana, mai puteam continua dar le las si altora placerea… 🙂

  3. Eu am ramas acum barbatul in familie si trebuie sa ma duc sa vorbesc cu popii, sa ma duc la primarie dupa acte, pe urma la cimitir. Parca si vad groparii cum isi freaca mainile de bucurie, mai au un musteriu si or sa ma citeasca dintr-o privire cate parale fac. Eu habar n-am cate fac, dar m-au pus in tema tanti Nuti, verisoara mamei, si tanti Mioara, vecina de vizavi. Ma uit in oglinda – hmmm, cum naiba de a scapat neacoperita, babele din cartier n-au lucrat suficient de repede si de eficient – si vad un chip fara nici o masca de data asta, cu ochii sticlosi ca ai pestilor. Imi vine sa vomit si nu-mi permit, sunt in intarizere. Intorc capul si imi pun masca de barbat pe care te poti baza oricand. Chiar si acum, desi gandul meu tot zboara spre…

  4. Chiar si acum, desi gandul meu tot zboara spre…
    ziua in care castanii luminosi se loveau de vant si o priveam cu ochii unui copil ce eram si nu-mi venea sa cred k ea imi zambeste, ea, cu zambetul ei de copilita rasfatata care stia de pe-acum ca buzele ei manjite de rosul acadelei pot distruge lumi si crea prapastii…eram pierdut, ca si acum, si nu stiam cum s-o fac sa rada, ma pierdeam in fata ei iar imaginea mea se contopea cu oglinda in care zaceau lenese buzele ei…iar oglinda nu arata decat ridurile mele atinse de decrepitudine, de gandurile mele lase care fug de imaginea mea, de imaginea lui cand ma certa sau de imaginea ei cand imi spunea ca trebuie sa las fetele si sa ma apuc de carte. Oare cine a murit? El sau ea? Sau amandoi? Sau o parte din mine? Ma intorc la oglinda si nu ma recunosc. Cine sunt? O umbra sau dorinta lor de a se iubi concretizata intr-un om inalt, slab si nici o dorinta de a-si privi oglinda? Oricum trebuie sa plec. Ma asteapta salcamii din cimitir si tata ascuns intre scanduri gandindu-se ghidus ca ne jucam de-a v-ati ascunselea…

  5. Ma gandesc cu groaza ca cel din sicriu imi este doar cu numele tata, acum este numai un corp fara viata, fata de care nu ma simt legat cu nimic.
    Nici nu-mi vine sa ma gandesc la inmormantare, vreau sa se termine odata, sa dispara toate bocitoarele familiei, iar eu rezolv adevarata treaba pentru care sunt aici.
    Imi vin in minte tot felul de amintiri: felul in care o urmaream zilnic pana la biblioteca, ma asezam mereu in fata ei, prefacandu-ma ca studiez; ceainaria din apropiere, unde o priveam citind concentrata o carte politista in timp ce sorbea din ceai.

    Am plecat apoi, bursa a fost sansa mea de a scapa de familie, dar si de gandurile legate de ea, care ma obsedau.

    Si iata-ma iarasi aici, din cauza unui strain care zace intr-un sicriu, vad ca soarta ma pune la incercare. Nu vad alt motiv pentru a ma sili sa ma intorc in Romania, decat ea. Soarta m-a aruncat inapoi aici cu un scop, imi devine tot mai clar. Imi torn un pahar de vin, ca sa-mi fac singur curaj pentru ceea ce urmeaza sa fac

  6. citesc undeva:

    Director Wong Kar-wai explains gaily in an interview , at the discomfort of his consummate critiques and ardent admirers, that the particularity of his films is simply the result of a series of responses to the practical problems befallen during production. Kar-wai confesses that the complexity of circumstances, inevitable on the set of a movie, plays as much of a role in the convulsive genesis of his films as his instinctive sensibility plays in capturing, with exactitude, the essence of the image. The style, the rhythm, the building of the characters’ history are also the issues of the unpredictable “un-practicalities” solved spontaneously through the practical means at hand, available in the situation of and at work.

    [din punctul meu de vedere face parte din naratiune… 🙂 . Daca totusi nu, atunci poate sa faca parte din seminarul despre “tehnici de constructie narativa, intersubiectivitate si explorarea sinelui” :)) :)) ]

  7. Sa ma scuzati. 🙂 Acum mi-am dat seama ca aici (si nu la postul anterior) trebuia sa continuu textul lui Nicu. Asadar, daca partea in engleza este lasata pentru seminar, purced a dezvolta, astfel:

    “Cobor grabit scarile, ies in strada ingusta si ma gandesc o clipa daca sa opresc un taxi sau sa iau autobuzul…statia e fix peste strada. Traversez neregulamentar si ma urc in primul troleibuz sosit. Orice e bun, am de mers doar doua statii.”

  8. Imi aduc aminte brusc : eram in autobuz cu Dan, tocmai il insoteam spre Gara, cand, brusc mi-am dat seama ca daca nu cobor din autobuz nu o sa ma mai pot desparti de Dan niciodata. L-am sarutat in timp ce usile autobuzului se pregateau sa se dechida, cu gandul de a fugii cat mai reprede imediat; mi-am luat toata inima in maini si am coborat in statie, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat Daca nu coboram atunci poate traiam toata viata mea intr-un autobuz, sau poate el insusi nu mai plec la Sorbona si ramanea in scaunul autobuzului asteptandu-ma…

  9. SORYY : update

    IERTACIUNI (ma mut, nam net decat cand prind etc.)
    Postul PROPUS de mine se lega de prima parte. Retractez. Sper ca pe viitor sa fiu mai atent.
    Iertaciuni sincere.

  10. Din statia de pe strada, in baia din apartamentul blocului cartierului Manastur. Nu ca ar fi un singur bloc in Manastur, dar tesutul sau perceptiv, la provocarea orasului haotic, functiona defensiv si selectiv astfel ca devenise omul exclusiv al destinatiilor locative. Instinctiv, pt el Manasturul nu mai era un cartier aglomerat si strimt, ci doar blocul, birlogul unde, acest ratat onomastic, care facea pe misteriosul agatindu-se de al doilea sau nume, isi ducea de 10 ani de zile traiul hibernatic, placid. In baia strimta si rece din micul Manastur personal, un fel de hruba soft, desele dovezi ale esecurilor sale ii invadeaza memoria in forta, ca la confesional, si-i impiedica erectia pe care o preconizase cu lacomie inca de cind se aflase in statia de pe strada si-si atinsese accidental membrul, incercind sa-si indese in buzunarul larg castile Ipod-ului. Un om tarat, nefunctional, mai rau decit cartierul in care locuieste. Manasturul sau portabil nu era decit o iluzie in plus. Fiecare are un Manastur portabil.

  11. Nu e bine. 🙂 Fara “Dar de-ajuns cu amintirile. Imediat se face 17:23 si nu e prima oara cand pierd trenul. Ce durere cumplita! Cum ajung, imi fac un ceai de tei.” Asta nu mai e valabila pt. ca postasem aiurea, la prima partea a jocului, fara sa observ ca se continuase povestea.

Leave a Reply to domnisoaraT Cancel reply

Your email address will not be published.