16

jocul de vară – capitol nou

…cum ne-a cam plăcut tuturor jocul de vară, îl continuăm cu un alt capitol din povestirea cu pricina. începutul îi aparţine lui nicu, care a găsit de cuviinţă să prezinte şi punctul de vedere al personajului masculin, dan pe numele lui. din spirit de solidaritate cu “specia”, nu de alta. 🙂 so, liber la scris!

Putina lume imi stie al doilea prenume: Bogdan. Mama, profesoara de romana, voia un nume cu sonoritate frumoasa. Bine ca nu m-a numit Felix (ca in Felix si Otilia). Tata, profesor de istorie, voia neaparat un nume de voevod. Nu s-au inteles niciodata asupra vreunui lucru. Traiau in universuri perfect paralele.

De altfel, de multe ori am sentimentul ca nici nu l-am cunoscut vreodata pe tata. Cand nu era la o bere la carciuma de pe faleza cu prietenii, unde il injura pe Ceausescu fara perdea, era pe balta, la pescuit. Mie nu mi-a placut niciodata pescuitul. Urasc apa, iar pestii morti, cu ochii lor sticlosi, ma fac sa vomit.

nu este singurul lucru pe care îl urăsc, de fapt. spre exemplu, niciodată nu mi-a plăcut felul rebel şi de nestăpânit în care îmi stă părul. e locul în care parcă se duc tot timpul războaie şi niciun frizer nu a reuşit să facă pace. asta până am băgat maşina de ras în el.

din păcate, maşina de ras nu s-a dovedit o soluţie şi pentru înălţimea mea (trec uşor peste 1,90), care mi-a dat de furcă de când mă ştiu. poate dacă eram ceva mai bine făcut adolescent fiind, m-aş fi simţit ca peştele în apă în pielea mea. dar înalt, slab şi blond nu s-a dovedit cea mai bună combinaţie pentru fermecat fetele.

Stau acolo, in picioare, tacut, privind in jos, fix, la textura schimbatoare lasata de lumina filtrata de coroanele castanilor pe lespezile de piatra si pot doar sa constat, cu resemnare, ce lucruri lipsite de sens, ce prostii, imi trec prin cap in aceste momente, si imi dau seama ca nu am reusit niciodata sa fiu la inaltimea evenimentelor – nunti, botezuri, inmormantari, agape in familie si orice evenimente festive, care or mai fi fost -, drept pentru care mama mi-a si spus de cateva ori ca o fac de ras, sau ca ma fac de ras, nu mai tin minte, oricum un bun motiv pentru tata sa o combata, ca de obicei, zicand ca “asa suntem noi, barbatii din familie, mai rezervati”, “Ba nu, introvertiti!”, a punctat mama, incepand inca un mic razboi din seria micilor si multelor razboaie familiale care mi-au condimentat copilaria si adolescenta si tineretea, iar acum, uite, au ramas fara obiect, unul dintre combatanti parasind, discret, scena si vad ca iarasi imi zboara mintea aiurea, ma gandesc sa imi trag o palma dar trag doar prosteste de mansetele scrobite ale camasii albe, care si asa ies de o palma din manecile sacoului ridicol de scurt, ceea ce ma face sa imi dau seama ca am si uitat de cand nu am mai imbracat un sacou, poate de pe vremea… Stop! STOP! Bing-bing-bing-bing-bing-bing-bing-bing… – ma trezeste la realitate danganitul strident, fals si lipsit de solemnitate al clopotului. E vremea…

Eu am ramas acum barbatul in familie si trebuie sa ma duc sa vorbesc cu popii, sa ma duc la primarie dupa acte, pe urma la cimitir. Parca si vad groparii cum isi freaca mainile de bucurie, mai au un musteriu si or sa ma citeasca dintr-o privire cate parale fac. Eu habar n-am cate fac, dar m-au pus in tema tanti Nuti, verisoara mamei, si tanti Mioara, vecina de vizavi.

Ma uit in oglinda – hmmm, cum naiba de a scapat neacoperita, babele din cartier n-au lucrat suficient de repede si de eficient – si vad un chip fara nici o masca de data asta, cu ochii sticlosi ca ai pestilor. Imi vine sa vomit si nu-mi permit, sunt in intarizere. Intorc capul si imi pun masca de barbat pe care te poti baza oricand. Chiar si acum, desi gandul meu tot zboara spre…

ziua in care castanii luminosi se loveau de vant si o priveam cu ochii unui copil ce eram si nu-mi venea sa cred k ea imi zambeste, ea, cu zambetul ei de copilita rasfatata care stia de pe-acum ca buzele ei manjite de rosul acadelei pot distruge lumi si crea prapastii…eram pierdut, ca si acum, si nu stiam cum s-o fac sa rada, ma pierdeam in fata ei iar imaginea mea se contopea cu oglinda in care zaceau lenese buzele ei…iar oglinda nu arata decat ridurile mele atinse de decrepitudine, de gandurile mele lase care fug de imaginea mea, de imaginea lui cand ma certa sau de imaginea ei cand imi spunea ca trebuie sa las fetele si sa ma apuc de carte.

Oare cine a murit? El sau ea? Sau amandoi? Sau o parte din mine? Ma intorc la oglinda si nu ma recunosc. Cine sunt? O umbra sau dorinta lor de a se iubi concretizata intr-un om inalt, slab si nici o dorinta de a-si privi oglinda? Oricum trebuie sa plec. Ma asteapta salcamii din cimitir si tata ascuns intre scanduri gandindu-se ghidus ca ne jucam de-a v-ati ascunselea…

Ma gandesc cu groaza ca cel din sicriu imi este doar cu numele tata, acum este numai un corp fara viata, fata de care nu ma simt legat cu nimic. Nici nu-mi vine sa ma gandesc la inmormantare, vreau sa se termine odata, sa dispara toate bocitoarele familiei, iar eu rezolv adevarata treaba pentru care sunt aici. Imi vin in minte tot felul de amintiri: felul in care o urmaream zilnic pana la biblioteca, ma asezam mereu in fata ei, prefacandu-ma ca studiez; ceainaria din apropiere, unde o priveam citind concentrata o carte politista in timp ce sorbea din ceai.

Am plecat apoi, bursa a fost sansa mea de a scapa de familie, dar si de gandurile legate de ea, care ma obsedau. Si iata-ma iarasi aici, din cauza unui strain care zace intr-un sicriu, vad ca soarta ma pune la incercare. Nu vad alt motiv pentru a ma sili sa ma intorc in Romania, decat ea. Soarta m-a aruncat inapoi aici cu un scop, imi devine tot mai clar. Imi torn un pahar de vin, ca sa-mi fac singur curaj pentru ceea ce urmeaza sa fac.

Cobor grabit scarile, ies in strada ingusta si ma gandesc o clipa daca sa opresc un taxi sau sa iau autobuzul…statia e fix peste strada. Traversez neregulamentar si ma urc in primul troleibuz sosit. Orice e bun, am de mers doar doua statii.

Din statia de pe strada, in baia din apartamentul blocului cartierului Manastur. Nu ca ar fi un singur bloc in Manastur, dar tesutul sau perceptiv, la provocarea orasului haotic, functiona defensiv si selectiv astfel ca devenise omul exclusiv al destinatiilor locative. Instinctiv, pt el Manasturul nu mai era un cartier aglomerat si strimt, ci doar blocul, birlogul unde, acest ratat onomastic, care facea pe misteriosul agatindu-se de al doilea sau nume, isi ducea de 10 ani de zile traiul hibernatic, placid.

In baia strimta si rece din micul Manastur personal, un fel de hruba soft, desele dovezi ale esecurilor sale ii invadeaza memoria in forta, ca la confesional, si-i impiedica erectia pe care o preconizase cu lacomie inca de cind se aflase in statia de pe strada si-si atinsese accidental membrul, incercind sa-si indese in buzunarul larg castile Ipod-ului. Un om tarat, nefunctional, mai rau decit cartierul in care locuieste. Manasturul sau portabil nu era decit o iluzie in plus. Fiecare are un Manastur portabil.

4

poza de duminică

…mă veseleşte foarte tare fotografia asta şi îmi aduce aminte de expresia “dacă viaţa îţi dă lămâi, fă din ele limonadă”. plus că tânărul domn arată tare bine şi are mâini frumoase 🙂

rain

a fresh new rain / foto: joseph dannels

58

joc de vară

..mi-am adus aminte aseară de un joc pe care îl practica leti împreună cu prieteni de-ai ei, pe când era studentă. o dată, în aux anges, parcă, l-am jucat şi eu. e o chestie creativă şi, în acelaşi timp, amuzantă. şi cred că merge foarte bine pentru net, de-aia vi-l propun acum.

lucrurile stau aşa: cineva începe un text, adică scrie câteva rânduri despre ce vrea el. foaia trece din mână în mână (sau din calculator  în calculator, mai nou) şi fiecare participant completează textul astfel încât, la sfârşit, să se obţină o poveste cu o anumită logică. nu neapărat publicabilă, dar citibilă. 🙂

so, hai să ne jucăm împreună. eu încep textul, voi scrieţi pe rând, la comentarii, iar eu adaug apoi în post ce aţi scris. evident, fiecare citeşte ce au scris ceilalţi, ca să există un fir, cât e cât, roşu al poveştii. deal? deal. 🙂 (sper ca leti să nu se supere că i-am popularizat jocul 🙂 ). textul meu începe aşa:

ieri m-am întâlnit cu un vechi şi foarte bun prieten. nu-l mai văzusem de vreun an, fusese plecat din ţară, şi brusc mi-a răsărit în faţă în timp ce mergeam spre casă. aceeaşi statură impunătoare, acelaşi zâmbet larg şi cald, aceeaşi stare de agitaţie permanentă a mâinilor. doar ochii păreau mai puţin vioi ca înainte şi, din când în când, uitau de persoana din faţa lor, pierzându-se în zare.

în timp ce îi ascultam poveştile, pe o terasă din centrul oraşului, în faţa unui pahar de mojito, mi-am adus aminte de o chestie pe care o citisem în statusul de mess al unei colege: “ce ştii despre alte persoane sunt doar propriile tale amintiri de pe vremea când stăteaţi de vorbă. şi cum oamenii se schimbă neîncetat, de fiecare dată când îi întâlneşti, întâlneşti un străin”. într-adevăr, nu ştiam nimic despre omul din faţa mea. urma să aflu.

aici mă opresc. şi aşa e destul de lung. so, vă încumetaţi să continuaţi? 🙂

Plecase cu o bursa de studii la Sorbona, o sansa de care trebuia sa profite, chiar daca pica oarecum intr-un moment nepotrivit. Il intreb de ce, da din mana a lasa, iti zic eu mai incolo, imi zambeste si continua. s-a adaptat destul de usor si acum i se par amuzante primele lui tentative de a gati (el, care in Romania nu stia sa isi prajeasca un ou) sau cum a calcat el pentru prima data in piata si habar n-avea cum arata patrunjelul si ca exista rosii galbene.

Imi povesteste cum decurg cursurile, cat de diferit e sistemul de invatamant in Franta si cate ore sta la biblioteca.
Incep sa zambesc, pentru ca nu-l stiam asa de studios si de regula nu petrecea mai mult de cateva ore pe an intr-o biblioteca. Ma priveste usor amuzat si el si-mi spune:
– De fapt, biblioteca era locul meu preferat si acolo imi petreceam cateva ore pe zi, nu pe an. Dar tu pe vremea aia nu aveai treaba cu mine, asa ca n-ai de unde sa stii.

il intreb ce vrea sa spuna cu nu aveam treaba cu el, da iar din mana si-mi spune:
– Stii…

dar nu-şi continuă ideea. se opreşte câteva minute după care, brusc…

mi-a marturisit ca s-a gandit foarte mult la mine in perioada in care nu ne-am vazut. nu intelegeam nimic (intre noi nu existase nici un fel de flirt sau interes amoros) si ma gandeam ca e o gluma…

..cînd, brusc, făcu infarct şi dădu ortu popii.

M-am trezit atunci avand sentimentul ca am pierdut ceva. Ca nu am fost acolo unde ar fi trebuit sa fiu. O parere de rau imi statea ca un nod in gat. Difuza, inconfortabila…

Ceasul de pe noptiera arata ora 4. Oare mai am timp sa mai adorm la loc pana dimineata?

Mai bine ma pregatesc in tihna pentru excursia de azi. Oricum bunica mea spunea ca e mai bine ca dupa un vis urat sa nu te culci imediat. Dupa dus si verificatul rucsacului imi savurez cafeau mexicana. Aroma cafelei imi aduce difuz aminte de ultima intalnire cu el, inainte de plecarea sa la Sorbona. Eram la cafeneaua de langa Biblioteca cand brusc, precipitat si agitat se repede la masa mea si-mi scoate, cu acelesi gesturi agiate ale mainilor, o bucata de carton pe care scrie precipitat adresa lui de email.

Vocea lui tremuranda imi spune repede: Plec la Sorbona, acolo bibliotecile sunt Paradisul. Ma bucur dar am si o unda de regret. Ma obisnuisem sa te vad aici savurandu-ti cafeaua…Sa-mi scrii, te caut cand ma intorc !” N-am luat in seama vorbele lui, dar acum, dupa cosmarul avut realizez ca micile noastre intalniri aveau loc mereu in preajma Bibliotecii. Cartonul pe care-si notase email-ul avea pe verso bibliografia pentru un curs pe care il audiam si eu. Undeva trebuie sa gasesc cartonul asta, stiu ca l-am pus bine.

Imi promit ca voi cauta cartonul atunci cand ma intorc din excursie. Mai sorb o gura de cafea, imi iau rucsacul si ies din casa. Aud pasi grabiti in spatele meu si un barbat imi pune mana pe umar, soptindu-mi: “Am un mesaj de la Sorbona pentru dumneavoastra!”. Nu este prima oara cand visele ma pregatesc pentru realitatea zilei urmatoare.

Surazand, ii spun barbatului: “Ma grabesc, dar ma puteti insoti pana la locul in care ma intalnesc cu colegii mei”. Respiratia sa devine tot mai agitata, ma smuceste de brat in timp ce sopteste precipitat: “Nu este timp de plimbari, s-a intamplat ceva teribil”.

Cînd Sorbona îţi transmite prin curier că s-a întîmplat ceva teribil, atunci, fie că o crezi, fie că nu, eşti obligat să-i faci o vizită. Acolo, în casa ei de la marginea pădurii, de la marginea oraşului, Sorbona te aşteaptă tolănită în fotoliu, în mîna dreaptă cu o ţigară subţire mereu ajunsă la jumătate, iar cu stînga mîngîind poruncitor globul de cristal moştenit de la mama ei, Omida, cea care i-a lăsat şi biblioteca, imensa, babeliana bibliotecă, biblioteca cu farmece, Mecca turiştilor străini şi a studenţilor, profesorilor, cercetătorilor de la secţia de Miraculologie a Universităţii de Sud, ai cărei străluciţi absolvenţi am fost eu şi vechiul, foarte bunul meu prieten.


Bat în uşa ei de fag şi vocea-i hodorogită se aude de dincolo:
– Păşeşte în pace în casa Sorbonei!
Pun mîna pe clanţă şi, într-un moment de revelaţie, obrajii mi se încălzesc, roşii: am venit cu mîna-n fund. Niciodată nu vii cu mîna-n fund la Sorbona.

Imi iau inima in dinti si intru. O ceata rosietica umplea camera. Sorbona levita undeva aproape de tavan, indoita de sale.
– Nu prea pot sa controlez fluxul levitational… se scuza ea. Uite de ce te-am chemat. Un dezechilibru cosmic s-a intamplat de curand. Trebuie sa il salvezi pe Dan (asta era prietenul din somn).
– Cum? De ce?, ma balbai eu. Dar eu ma pregatesc sa merg in excursie, gasesc rapid o cale de iesire.
– Trebuie! Numai tu poti, adauga ea.

Am ramas o clipa pe ganduri, incercand sa nu-i spun nimic clarvazatoarei Sorbona. Cafeaua mexicana savurata dimineatza imediat dupa cosmar ma jauta sa gandesc spontan si sa am cea mai naiva atitudine. Ce cautam eu la clarvazatoarea Sorbona in dimnieta aceasta, dusa cu masina de un barbat care doreste sa-ti transmita un mesaj de la Sorbona in dimineata in care totcmai il visasem pe Dan, colegul aflat in orasul Sorbona?

Daca barbatul care ma asteapta la marginea strazii vine de la Dan, din Sorbona si chiar vrea sa-mi spuna ceva important? De ce odata intrata in masina barbatului misterios nu l-am lasat sa-mi spuna ce trebuia sa-mi transmita si m-am repezit la clarvazatoarea cu acelasi nume cu universitatea ? Ma hotarasc brusc sa ies din palatul-cocioaba al clarvazatoarei si sa fug rapid la masina barbatului misterios. Sa-l las sa-mi spuna ceea ce are de spus si apoi sa-l rog sa ma duca repede la Gara. E pacat sa pierd excursia asta programanat de 8 luni. Urmeaza noaptea de sanziene si de mult imi doresc sa o petrec la cort cu prieteni mei.

Ii spun clarvazatoarei cu cel mai derutata aer din lume: “Marita Sorbona- am plecat in graba si am lasta ofrandele acasa, trebuie sa plec dupa ele”… Ies ca fulgeru, lasand usa de fag deschisa, si-ntr-o clipa ajung la masina stainului. Arunc rucsacul in spate, ma precipit si eu pe bancheta din spate si ii spun cu un ton categoric babatului:”Spune-mi repede ceea ce vrei sa-mi spui, trebuie sa ajung la gara in 30 de minute !”

– vaaaaai, ca am ajuns prea tarziu……

Nu aud dinspre el insa decat niste sunete ciudate. Ma uit la el mai atenta si abia atunci observ ca din gura i se prelinge un firicel de spuma. Dintr-o data, il vad cum intepeneste, in timp ce in masina se raspandeste un miros vag de migdale amare. Chipul i se destinde, mainile la fel, iar pe jos cade un carton. Il recunosc cu uimire: este chiar cartonul cu adresa de e-mail a amicului meu, pe care voiam sa-l caut la intoarcerea din excursie.

Il iau cu mainile tremurande de pe jos si incerc sa sun la politie de pe telefonul mobil. Insa cineva imi smulge din mana telefonul. Este chiar amicul pe care nu il mai vazusem de mult. Printre hohote de ras imi spune: “Mi-aduc aminte ca citeai mereu romane polististe. Iti mai plac?”

– Nu mi-au plăcut niciodată. De unde ai dedus tu că îmi plăceau?
– Păi, le citeai mereu, cum spuneam mai sus.
– Şi ce legătură are?
– Cum ce legătură are?
– Faptul că citeam romane poliţiste.
– Cu ce?
– Nu ştiu, tu să-mi spui. Nu tu ai început? Cu ce are legătură faptul că citeam romane poliţiste?
– Cu spiritul tău scormonitor, mereu în căutarea adevărului, a dreptăţii, a egalităţii şi a fraternităţii.
– … (”say what?”)
– N-am dreptate?
– Nu. Spiritul meu a fost mereu în căutarea libertăţii.
– … (”wtf?!”)
– Oricum, spiritul contează mai puţin. Omul e cel mai important.
– Care om?
– Ăsta din faţa noastră, care miroase a migdale amare.
– Îl acoperim cu detergent.
– Pe cine?
– Mirosul.
– De unde luăm noi detergent la ora asta?
– Nu ştiu, da’ hai că nu mai am nici ţigări.
– Am eu.
– Nu fumez trabucuri. Şi oricum ne trebuie detergent.
– Ştii că are Sorbona produsul ăla nou, cu enzime şi microgranule…
– Da’ nu e cam scump?
– Ei, na, crezi că găseşti în altă parte mai ieftin?
– Plăteşti tu?
– Da’ tu?
– Io tre’ să-mi cumpăr ţigări.
– N-are domnu’ prin buzunare?
– Stai să văd. Mdea, mai are vreo trei.
– Şi nu-ţi ajung?
– Nu ştiu. Sper. Mă stresează de fiecare dată cînd o aud vorbind. Dacă n-ar fi biblioteca…
– Hai, mă. Sorbona e Sorbona!
Ne aşteaptă în faţa casei, cu o damigeană de detergent între picioare şi cu borseta aurie legată în jurul brîului.
– Şaptişpe şaizeci, mormăie către noi.
N-am decît 20. Intră să-mi aducă restul. Ghiţă a deschis deja portbagajul. Ne uităm amîndoi, mai degrabă ca doi complici, decît ca doi prieteni vechi, către bărbatul chircit între scaunele de picnic, parasolar şi lichidul de parbriz.
– Ce ironic, spune.
Eu îi răspund:
– Da. Să fii un porc şi să te cheme Ghiţă.
Codiţa roz, spiralată, îi tremură nervoasă.

Ma trezesc brusc, ca dupa un somn bizar. Mama Sorbona, clarvazatoarea, aranja cateva lucruri in coltul camerei, cu spatele la mine. Hmm, imi zic in gand, nu are tigara aprinsa… Se vede treaba ca iara am avut un cosmar.
Ma uit imediat dupa rucsacul meu. Era langa hamacul in care ma trezisem. Ma uit la ceas- este deja dupaamiaza. Am pierdut trenul, s-a dus excursia. Oare ce-au facut prietenii mei negasindu-ma in gara ?


Imi blestem prostul obicei de a abandona telefonul mobil atunci cand plec in excursie. Mama Sorbona amesteca intr-un borcan un lichid galbui. O clipa imi trece prin cap ca lichidul usor galbui poate sa fie vreo apa magica pe baza de zansiene, insa imediat imi aduc aminte ca nimeni nu culege sanziene inainte de noaptea de sanziene. O aroma de socata adie in toata casa, asa cum numai la bunica mea mirosea in toata odaia atunci cand socata deja fermentase.
E clar : trebuie sa plec, imediat se face seara, noaptea de sanziene incepe curand, excursia am ratat-o, prea multe cosmaruri in asa timp scurt…


Noroc ca Sorbona deretica, prea preocupata sa ma observe. Ma strecor din hamac, in liniste, pe tacute. Agat rucsacul in mana dreapta. Usa de fag este inca intredeschisa. Ma strecor discret prin locul liber si…Fugi!!!
In prima faza las palatul-cocioba in spate, alergand cu ruccsacul in spate, spre marginea pajistei, catre straduta unde ma lasase masina necunoscutului. Obosesc si ma opresc pentru o clipa. Casa Sorbonei era deja departe. Rasuflu profund, ca dupa ce te eliberezi de o povara.

Deja se insera. Norii mov se apropiau de padurea din stanga casei sorbonei. Eram prea departe de oras si prea obosita sa mai incerc o calatorie cu un necunoscut la autostop sau sa merg pe jos ataia km… Ma indrept spre padurea din stanga. Ce ar fi sa-mi montez cortul in poaiana de dupa teii pe care nu-i mai vazusem din copilarie ?

Imi dau seama ca este destul de riscant sa stai singura cu cortul in mijlocul padurii, dar totusi nu am de ales. Resemnata, vreau sa parasesc soseaua si sa ma indrept spre poienita, cand o masina se opreste langa mine scransnind din roti. Este barbatul care venise sa-mi aduca mesajul de dimineata. Deschide portiera si ma invita inauntru: “Nu era mai simplu daca ma ascultati inca de la inceput? Ati fugit la mama Sorbona, fiica mamei Omida, cand eu aveam un mesaj de la Dan. Ati pierdut excursia, din cate observ si ati ramas in mijlocul drumului, departe de oras.”

Dau din cap absenta, imi amintesc ca in visul meu omul asta nu imi reprosa nimic, pentru ca era mort si simt o unda de regret. Chiar nu am chef de prelegeri, dupa o zi cu o gramada de vise ciudate, vizite la vrajitoare si mesaje misterioase. Continua sa vorbeasca: “De fapt, venisem din partea lui Dan sa va rog sa-i imprumutati notitele de la cursul profesorului Vasilescu. Si le-a pierdut pe ale lui intr-un teribil incendiu si are nevoie de ele urgent”.

Profesorul Vasilescu… Doamne, nu m-am mai gandit la el de o vesnicie… Un tip mic de statura si grasut, pedant si caruia, ca oricarui profesor, ii placea enorm sa se auda vorbind. Vorbea rar, pe un ton egal si aproape susotind si spunea acelasi lucru de trei ori. Te lua mereu prin surprindere cand venea cu o idee noua. Era greu sa iei notite la el.

Dar eu notam constiincioasa totul cu gandul in alta parte – una din abilitatile care m-au facut sa fiu foarte cautata in facultate pentru notitele mele.Dar ce oare il putea interesa? Cursul, ca si profesorul, era total neinteresant. Numai cand venea vorba de poezia catara se mai aprindea nitel…

La naiba cu toate povestile astea, imi zic… Sorbona, clarvazatoarea, profesorul,mesagerul cu masina… Norii mov se apropiau tot mai tare. Fug departe de sosea, catre padure. Trebuie sa montez cortul, dupa palcul e tei. Ce mult imi doresc uun ceai de tei facut din flori proaspete ! Vrea sa dorm fara cosmaruri. E deja seara de sanziene,am pierdut excursia mult dorita…

Nici nu stiu cum am reusit sa fac atatea lucruri in atat de scur timp : am ajuuns in poiana luminoasa de dupa tei. Am reusit sa montez cortul si sa despachtez bagajul; am pornit primus-ul si am cules florile de tei de pe crengile ce atarnau aproape de fanul necosit…

Ceaiul asta improvizat e mai bun decat orice. Ma simt obosita. Lumina difuza a asfintitului si mirosul teilor in floare ma apleaca spre pamant. Atipesc instantaneu. Stropii de ploaie ma trezesc brusc. Norii mov lunecau haotic pe cerul lumit al noptii. Noaptea de sanziene…

Imi aduc aminte brusc : eram in autobuz cu Dan, tocmai il insoteam spre Gara, cand, brusc mi-am dat seama ca daca nu cobor din autobuz nu o sa ma mai pot desparti de Dan niciodata. L-am sarutat in timp ce usile autobuzului se pregateau sa se dechida, cu gandul de a fugii cat mai reprede imediat; mi-am luat toata inima in maini si am coborat in statie, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat Daca nu coboram atunci poate traiam toata viata mea intr-un autobuz, sau poate el insusi nu mai plec la Sorbona si ramanea in scaunul autobuzului asteptandu-ma…

26

comentarii la liber

…”ţine minte: comentariile pe blog nu sunt un drept, sunt un privilegiu”, mi-a zis azi-dimineaţă andrei, oarecum mirat de faptul că îi las pe unii şi alţii să mă jignească pe propriu-mi blog. de acord cu el, aşa cum sunt de acord cu ideea că blogul ăsta e casa mea virtuală. ca urmare, dacă te primesc la mine în casă nu am pretenţia să îţi dai pantofii jos pentru că nu mi se pare civilizat, însă ai putea avea bunul simţ să te ştergi pe picioare. aşa ar zice un cod al bunelor maniere, fie ele virtuale sau nu.

DAR, cu toate că sunt destui care intră cu bocancii plini de noroi în casa mea virtuală, nu am de gând să moderez comentariile. de altfel, de foarte puţine ori le-am şters sau am blocat IP-ul cuiva. am făcut asta doar în situaţii chiar speciale. mai exact, când acel cineva îmi jignea prietenii sau deja întinsese mult prea mult coarda în afirmaţiile care mă vizau. iar asta s-a întâmplat cam de vreo 4-5 ori.

de ce nu le moderez? în primul rând, pentru că accept faptul că unele persoane nu mă plac. ani de zile am trăit cu impresia că le sunt simpatică tuturor. ei, uite că nu-i chiar aşa. ţin minte că am fost foarte uimită când mi-am dat seama, la un moment dat, că cineva nu mă înghite. nu avusesem nici o discuţie în prealabil, nu ne intersectasem pe niciun domeniu, eram doar colege de liceu şi am aflat că nu mă suportă. aşa, pur şi simplu.

m-a mirat foarte tare că pot stârni astfel de reacţii. şi nu am înţeles de ce. eu plăceam pe toată lumea. 🙂 pe măsură ce mă “maturizam”, am început să am şi eu antipatii. întâi din motive concrete, apoi inexplicabile. am ajuns să nu-mi placă o persoană la prima vedere, fără nicio explicaţie logică. sau să văd pe cineva pentru prima oară şi să-l trec într-o anumită categorie, mai puţin lăudabilă. nici acum nu înţeleg de ce fac asta, dar e deja parte din mine, aşa că îi înţeleg pe nemulţumiţi.

în al doilea rând, las comentariile mai puţin frumoase pentru că nu strică, din când în când, să fiu adusă cu picioarele pe pământ. am o mulţime de oameni care gândesc ca mine, sunt civilizaţi şi comentează decent pe blog. dacă nu ar mai veni unul-altul, mai puţin ortodox, să-mi mai zică de noroc, aş trăi într-un minunată bulă de sticlă virtuală, unde e linişte şi pace. cam plicticos, nu? 🙂 mai ales că viaţa nu e chiar aşa. şi vreau să îmi aduc aminte de asta ca să nu pierd contactul cu realitatea.

în al treilea rând, nu şterg comentariile pentru că sunt extrem de curioasă să văd până unde merg oamenii care nu mă suportă. încerc cumva să aflu ce îi mână în luptă şi de ce au un cui împotriva mea. îmi pare rău că, mulţi dintre ei, se dau anonimi. mi-ar plăcea să îşi dea numele şi să îmi spună în faţă ce au cu mine. în felul ăsta am lămuri o mulţime de probleme pe care, probabil, nici nu le ştiu. dar dacă nu o fac, nu-mi rămâne decât să îi las să se descarce. până la urmă, eu nu am nimic de pierdut. 😀

ps: apropo, cum ar fi să scrie cineva un cod al bunelor maniere virtuale? oare ar deveni un best seller? 🙂

34

nu mor caii când vor câinii

…dacă eram în locul lui goţiu, aşa mi-aş fi intitulat editorialul. că, în fond, despre asta e vorba. nu pot să nu remarc câtă lume se bucură la vestea că sârbu nu mai susţine financiar clujeanul. se bucură cititori, se bucură patroni de ziare, se bucură jurnalişti. fiecare din motive diferite.

cititorii se bucură pentru că, chipurile, ziarul e o mizerie, un gunoi, o porcărie care dă numai ţâţe şi cururi şi, vezi doamne, toate astea le agresează lor intelectul şi plăcerea lecturii. cititorii vor ca omenirea să scape de toate astea, să poată citi numai ziare quality. doar că ei, cititorii, intră de n ori pe zi să vadă ce ţâţe s-au mai pus pe clujeanul, ce editorial a mai scris goţiu şi ce case au mai fost arătate cu degetul. după care înjură cu patos, pentru că aşa se simt ei bine. deşi, nu-i aşa?, în timpul ăsta ar putea merge la bcu să citească heidegger.

patronii de ziare se bucură pentru că, spun ei, le dispare concurenţa. rămân singuri pe piaţă şi ziarul lor poate deveni cel mai tare din parcare. da, când parcarea-i goală e simplu. aceşti patroni însă uită că ziarele pe care, cu onor, le patronează au avut până acum suficient timp să-şi dea măsura valorii, să arate ce pot. puteau de câţiva ani  să “ia faţa” clujeanului, să îi spulbere tirajul şi să îi fure cititorii. doar că s-au dovedit neputincioase. prietenii şi interesele economice sau politice ştiu de ce.

jurnaliştii se bucură pentru că aşa le este soiul. întotdeauna tagma asta a avut orgolii incomensurabile şi fiecare s-a crezut mai bun decât celălalt. când strugurii s-au dovedit acri, mai exact când unii dintre ei nu au putut ajunge să lucreze în redacţia clujeanul/zc sau au ajuns şi nu au făcut faţă, au început să scuipe, să râdă pe la colţuri, să emită judecăţi de valoare, să arate cu degetul. doar că ei uită că săptămânalul ăsta a deschis un nou drum în presa clujeană şi le-a arătat că se poate scrie şi altfel. ba mai mult, a fost sursă de inspiraţie pentru mulţi dintre ei.

toate aceste bucurii mie, una, însă îmi par cea mai mare dovadă de prostie. nu te poţi bucura că un ziar moare. nici ca şi cititor de presă, nici ca patron şi, cu atât mai puţin, ca şi jurnalist. cine nu înţelege ce înseamnă moartea unui ziar nu merită să mai facă parte din tagma asta sau să îi mai livreze poştaşul ziarul la uşă. şi poate de pe acum să îşi schimbe meseria sau să îşi investească banii în imobiliare.

e adevărat. şi eu am cârcotit la adresa clujeanului în ultimul an şi jumătate. nu mi-a plăcut deloc direcţia în care a luat-o de voie, de nevoie şi, ca urmare, aproape că nu îl mai citeam. iar când îl citeam nu mă puteam abţine să nu mă gândesc “la articolul ăsta îi lipseşte o casetă cu…”, sau “ar mai fi trebuit să îl întrebe şi pe … ce părere are de situaţia în cauză”, sau “nu au alte subiecte de le publică pe ălea vechi?”.

îl învinuiam pe goţiu de toată tabloidizarea şi degradarea ziarului şi mă enervam tot pe el când domnul pricop, vecinul meu de 97 de ani, mă oprea pe stradă să îmi spună că are din 2000 abonament la clujeanul, dar că “ziaru’ ăsta e tot mai slab”. mi-era ciudă că nu mai e ce-a fost, iar în secret îmi doream ca mihnea să preia frâiele şi să repună clujeanul la locul lui.

da. toate ăstea mă întristau amarnic. dar de aici până la a mă bucura că nu va mai exista săptămânalul în care am scris atâţia ani e o cale foarte lungă. şi nu am de gând să o parcurg vreodată.

18

sunt un adult indigo :)

…poate nu ştiaţi, dar există copii indigo şi copii de cristal. habar nu aveam nici eu, dar uite că mai înainte am aflat. şi asta pentru că ieri s-a născut fetiţa unui vechi amic, radu cătinaş, şi azi dimineaţă, la prima oră, mi-a trimis poze să-mi arate. şi mi-a zis că e copil de cristal. măi să fie! nu ştia nici el prea bine ce înseamnă, dar asta aflase mihaela, soţia lui, de la nu ştiu ce bioenergeticiană.

evident că m-a făcut curioasă, aşa că am dat o căutare pe net. şi am aflat că faza cu indigoul şi cristalul vine de la culoarea aurei. majoritatea adulţilor trecuţi de 50 de ani sunt albaştri sau violet, aceasta fiind epoca violet, a tranziţiei. epoca lor este acum înlocuită încet-încet de cea indigo, în anii ’70 născându-se un mare număr de copii indigo. adică ăia ca mine. mă rog, acum sunt adulţii indigo care preiau frâiele omenirii şi netezesc drumul copiilor de cristal. cică 95% din copiii născuţi în ultimii 10 ani sunt copii de cristal. tare, nu?

copiii ăştia de cristal au aură opalescentă, în culori pastelate, şi pot fi recunoscuţi, zic bioenergeticienii, după ochii mari şi inteligenţi. aţi observat cumva la copiii de azi o astfel de caracteristică? tre’ să mă uit şi eu mai atent că nu-mi amintesc. dar asta nu e tot. cică pot vedea îngeri şi alte fiinţe ezoterice şi suferă, majoritatea, de tulburări de deficit de atenţie (add). şi, zic bioenergeticienii, că de-aia ar fi mulţi copii cu autism şi sindrom asperger azi, pentru că sunt copii de cristal. (hmm… chestia asta oarecum se leagă cu dorinţa mea mai veche de a avea un copil autist. ca să vezi…)

sunt tot felul de chestii prin care poţi recunoaşte un copil de cristal, nu doar aura şi sindromul add. spre exemplu, un copil de cristal are sentimentul că este de viţă nobilă şi se poartă ca atare.  în plus, are dificultăţi în a tolera o autoritate superioară, nu e timid, nu reacţionează bine la învinuiri şi ameninţări. dacă puştii indigo au fost războinici, ăştia de cristal sunt echilibraţi temperamental. pot avea accese de furie, dar, de regulă, sunt foarte buni şi iertători la suflet.

în plus, au abilităţi telepatice şi încep să vorbească destul de târziu, sunt extrem de afectuoşi, sunt legaţi de natură şi animale, sunt atraşi de cristale şi pietre şi sunt mai degrabă vegetarieni decât carnivori. în fapt, au o mulţime de caracteristici puştii ăştia de cristal. e suficient să daţi şi voi un search pe google. o să vedeţi câte minunăţii aflaţi despre cristalieni. mie mi se pare mişto chestia asta. şi e amuzant să ştiu că sunt indigo. 😀

[update dilematic]: oare copiii de cristal se sparg?

2

poza de duminică

…nu are cine ştie ce mesaj, dar e plină de viaţă. şi îmi face o poftă teribilă de vacanţă. care tocmai bate la uşă.

poras chaudhary

foto: poras chaudhary

7

despre luzări

“o istorie completă a eşecurilor mele sexuale”, filmul-documentar pe care l-am văzut aseară la republica (din competiţie, de altfel) este una dintre cele mai amuzante şi omeneşti, ca să zic aşa, pelicule vizionate în ultimul timp. regizorul-personaj principal chris waitt, care şi-a pus viaţa pe ecran relaxat, lipsit de inhibiţii şi prejudecăţi, este ceea ce se cheamă un luzăr ciudat când vine vorba de relaţii. toate femeile din viaţa lui (13 la număr), toate fără excepţie, i-au dat papucii. dar waitt e, totuşi, un luzăr plin de farmec. mai că te bate gândul să umbli cu el.

nu vă povestesc filmul pentru că chiar merită să-l vedeţi, dar nu mă pot abţine să nu remarc că singura femeie care îi dă luzărului britanic o şansă e o… jurnalistă din europa de est. 😀 zice şi asta ceva despre ce minunate suntem noi, ăstea de pe aici, nu? 😀 anyway, eu sper ca “o istorie…” să câştige măcar premiul publicului (parcă văd că filmul lui porumboiu va lua marele premiu) pentru că merită chris waitt după câte a îndurat. până atunci, citiţi interviul cu el să vă faceţi poftă să-l vedeţi.

încă un amănunt. odată cu filmul ăsta, jeg a pierdut şansa de a-şi povesti pe ecran propriile eşecuri sexuale. mă rog, o poate face, dar nu va mai fi primul şi nici nu cred că poate fi mai amuzant de atât. la faza asta, waitt l-a luat. nu că m-aş bucura 😀

cât despre petrecerea de aseară, mi-era cumplit de somn aşa că am săltat hbo party-ul din diesel. dar iza mi-a zis că a fost “booooriiiing” 🙁 ca să nu mai spun că ea şi cu lavi, care au fost la aproape toate petrecerile de până acum,  sunt extrem de dezamăgite de tipii care au venit anul acesta la tiff. dacă le întrebi “nimeni interesant?” răspund triste “semi cu nimica. foarte, foarte slabi. o groază de luzări”. oare luzări ca şi waitt? 🙂

12

pisica albă şi cazanul cu gulyas

…giulio andreotti, controversatul ex-premier al italiei, se întâlneşte pe holurile parlamentului cu o pisică de rasă angora turcească. albă, cu păr lung, cu un ochi verde şi altul albastru, pisica stă impasibilă şi se uită la andreotti. practic, nu are ce căuta acolo, dar ea nu-şi pune întrebarea asta. ea doar stă şi îl priveşte, cu cei doi ochi diferit coloraţi, pe temutul om politic.

imperturbabilul, până atunci, premier italian este  însă deranjat (ba chiar aproape panicat mi s-a părut mie) de prezenţa felinei şi încearcă să o gonească bătând din palme. îi ia ceva timp. şi asta pentru că nu cred că andreotti ştia că o astfel de pisică este, de regulă, surdă de urechea aflată de partea ochiului albastru. într-un final, pisica se ia şi pleacă, iar andreotti îşi continuă drumul în direcţia opusă.

asta e scena care m-a impresionat cel mai tare în filmul văzut aseară la tiff, il divo. nu am înţeles ce căuta scena aia în film aşa că mi-am explicat-o în felul meu. so, urmărind reacţiile lui andreotti, un personaj pe faţa căruia, practic, nu poţi citi mai nimic până în momentul întâlnirii cu pisica, mi-a trecut prin cap că tipul era, de fapt, autist. şi aşa am reuşit să pricep mai uşor tot restul felului său de a se comporta. altfel nu cred că aş fi înţeles ce-l mâna în luptă pe il divo şi nici alte reacţii de-ale lui de-a dreptul ciudate.

este, evident, un subterfugiu al meu de a-mi explica un om complicat şi ascuns şi un film care m-a depăşit ca informaţie şi îngrengături politice. probabil andreotti nu avea nimic în comun cu autismul. dar filmul îmi dă libertatea să cred asta. îmi dă, într-un fel, agăţătoarea, cheia care îmi poate descifra enigma andreotti. în plus, a mai reparat un pic imaginea mafiei stricată de gomorra zilele trecute, aşa că m-am declarat mulţumită de vizionare.

după ce am ieşit de la film (din nou “cu clasa”) ne-am gândit să mergem până la muzeul de artă, în curtea căruia era un party cu ocazia zilei maghiare de la tiff. asta însemna ceva concert cu o trupă din ungaria, dacă nu mă înşel, şi papa de la şoni, adică gulyas la cazan făcut de “acel” personaj care are ceva restaurant în bucureşti şi în vama veche. clujean el, de felul lui.

eu aveam badge-ul (cu care, cică, poţi intra la orice party pe perioada tiffului) plus o invitaţie pt eveniment, iar lavi mai avea o invitaţie. eram 6 în grup, dar ne-am gândit că om intra toţi fără niciun efort. ei bine, n-a fost aşa. cum eu mi-am dat invitaţia, bazându-mă pe badge, m-am trezit că bodyguarzii de la intrare mă lasă să intru iniţial, după care se răzgândesc şi mă întorc din drum.

chipurile, numai o anumită parte a presei are voie la gulyas. nu am înţeles care e partea aia şi cum se face sortarea, cu atât mai mult cu cât pe badge-ul meu scria blogger, nu ziarist, cert e că m-am trezit pusă de oana răsuceanu (pr-ul tiffului şi tipa care făcea sortările la poartă) să o sun pe renate, care mi-a făcut acreditările, ca să îi explice ce şi cum. WTF?!?

ni s-a părut absolut jenant momentul şi, deşi renate i-a explicat femeii, am renunţat cu toţii la eveniment şi ne-am dus în insomnia să bem hoeegarden. şi să ne râdem de tot felul de prostii. la plecarea spre casă am constatat că se dăduse liber la intrarea la muzeu, dar nu am mai considerat necesar să-i mai onorez cu prezenţa.

în fond, nu mă interesa nici prima oară gulyasul lor pentru că e supraestimat. e doar o simplă tocană de cartofi cu carne, ce naiba!!