Blogul Licuricei

…giulio andreotti, controversatul ex-premier al italiei, se întâlneşte pe holurile parlamentului cu o pisică de rasă angora turcească. albă, cu păr lung, cu un ochi verde şi altul albastru, pisica stă impasibilă şi se uită la andreotti. practic, nu are ce căuta acolo, dar ea nu-şi pune întrebarea asta. ea doar stă şi îl priveşte, cu cei doi ochi diferit coloraţi, pe temutul om politic.

imperturbabilul, până atunci, premier italian este  însă deranjat (ba chiar aproape panicat mi s-a părut mie) de prezenţa felinei şi încearcă să o gonească bătând din palme. îi ia ceva timp. şi asta pentru că nu cred că andreotti ştia că o astfel de pisică este, de regulă, surdă de urechea aflată de partea ochiului albastru. într-un final, pisica se ia şi pleacă, iar andreotti îşi continuă drumul în direcţia opusă.

asta e scena care m-a impresionat cel mai tare în filmul văzut aseară la tiff, il divo. nu am înţeles ce căuta scena aia în film aşa că mi-am explicat-o în felul meu. so, urmărind reacţiile lui andreotti, un personaj pe faţa căruia, practic, nu poţi citi mai nimic până în momentul întâlnirii cu pisica, mi-a trecut prin cap că tipul era, de fapt, autist. şi aşa am reuşit să pricep mai uşor tot restul felului său de a se comporta. altfel nu cred că aş fi înţeles ce-l mâna în luptă pe il divo şi nici alte reacţii de-ale lui de-a dreptul ciudate.

este, evident, un subterfugiu al meu de a-mi explica un om complicat şi ascuns şi un film care m-a depăşit ca informaţie şi îngrengături politice. probabil andreotti nu avea nimic în comun cu autismul. dar filmul îmi dă libertatea să cred asta. îmi dă, într-un fel, agăţătoarea, cheia care îmi poate descifra enigma andreotti. în plus, a mai reparat un pic imaginea mafiei stricată de gomorra zilele trecute, aşa că m-am declarat mulţumită de vizionare.

după ce am ieşit de la film (din nou „cu clasa”) ne-am gândit să mergem până la muzeul de artă, în curtea căruia era un party cu ocazia zilei maghiare de la tiff. asta însemna ceva concert cu o trupă din ungaria, dacă nu mă înşel, şi papa de la şoni, adică gulyas la cazan făcut de „acel” personaj care are ceva restaurant în bucureşti şi în vama veche. clujean el, de felul lui.

eu aveam badge-ul (cu care, cică, poţi intra la orice party pe perioada tiffului) plus o invitaţie pt eveniment, iar lavi mai avea o invitaţie. eram 6 în grup, dar ne-am gândit că om intra toţi fără niciun efort. ei bine, n-a fost aşa. cum eu mi-am dat invitaţia, bazându-mă pe badge, m-am trezit că bodyguarzii de la intrare mă lasă să intru iniţial, după care se răzgândesc şi mă întorc din drum.

chipurile, numai o anumită parte a presei are voie la gulyas. nu am înţeles care e partea aia şi cum se face sortarea, cu atât mai mult cu cât pe badge-ul meu scria blogger, nu ziarist, cert e că m-am trezit pusă de oana răsuceanu (pr-ul tiffului şi tipa care făcea sortările la poartă) să o sun pe renate, care mi-a făcut acreditările, ca să îi explice ce şi cum. WTF?!?

ni s-a părut absolut jenant momentul şi, deşi renate i-a explicat femeii, am renunţat cu toţii la eveniment şi ne-am dus în insomnia să bem hoeegarden. şi să ne râdem de tot felul de prostii. la plecarea spre casă am constatat că se dăduse liber la intrarea la muzeu, dar nu am mai considerat necesar să-i mai onorez cu prezenţa.

în fond, nu mă interesa nici prima oară gulyasul lor pentru că e supraestimat. e doar o simplă tocană de cartofi cu carne, ce naiba!!