…nu am copii şi văd că nici nu mă înghesui să fac. aşa că o să vorbesc oarecum ca un outsider în ale educaţiei lor şi, probabil, mi se vor face observaţii. dar, cu tot riscul, nu mă pot abţine să nu remarc (şi să dezaprob, în acelaşi timp) o chestie pe care o întâlnesc din ce în ce mai des: părinţii de vârsta mea şi care au o situaţie materială decentă exagerează când vine vorba de pregătirea-educaţia-studiile copiilor.
să fiu mai precisă. nu cunosc un singur copil până la 8-10 ani, născut din categoria de părinţi mai sus amintită, care să nu facă zilnic o mie şi o sută de cursuri. toţi, dar absolut toţi puştii pe care îi ştiu fac atât engleză, cât şi înot şi tenis şi pian şi balet. iar dacă nu fac engleză, fac germană, dacă nu fac pian, fac chitară şi dacă nu fac balet, fac pictură. aşa se face că, de pe la 4 ani jumate, copiii ăştia ajung să muncească (pentru că nu e o joacă asta, oricine ce ar spune) de la 9 la 17. ca un om mare.
nu ştiu la ce se gândesc părinţii când le încarcă programul în halul ăsta. probabil că ei sunt bine intenţionaţi şi vor să scoată din odraslele lor „oameni multilaterali dezvoltaţi”. sau vor să recupereze astfel tot ceea ce nu au făcut ei în viaţă. dar din punctul meu de vedere, toată chestia asta a ajuns muuult prea departe. li se pun în cârcă ăstor mici mai mult decât ar fi normal pentru vârsta lor să ducă.
lăsaţi-i, oameni buni, să respire! să se joace! să fugă de dimineaţa până seara prin faţa blocului, să cadă şi să-şi zdrelească genunchii, să se dea cu bicicleta, să croiască haine la păpuşi, să se urce în pomii din faţa scării, să spargă geamuri cu mingea, să meargă în expediţii prin grădinile altora sau la furat de liliac. lăsaţi-i să piardă timpul dacă au chef. să nu facă nimic, pur şi simplu. să se plictisească de atâta timp liber încât să-şi inventeze singuri jocuri. dacă nu sunt liberi ca pasărea cerului acum, atunci când?
nu le daţi porţie de joacă în funcţie de alte lecţii. nu le umpleţi ziua cu tot felul de repetiţii pentru cursurile de a doua zi. eu sunt convinsă că au timp să le înveţe pe toate şi mai târziu. viaţa e suficient de lungă pentru asta. sunteţi chiar atât de siguri că ajung mai departe dacă le fac pe toate de când încep să meargă? eu mă îndoiesc sincer. le drămuiţi fiecare clipă şi fiecare oră de parcă în lecţiile de engleză, pian sau tenis făcute de mici stă cheia succesului în viaţă.
spuneţi-mi, ajungeaţi mai departe dacă la 6 ani le făceaţi pe toate astea? aţi pierdut ceva din viaţă pentru că la 5 ani nu aţi învăţat să jucaţi tenis? sau pentru că la 7 ani nu vorbeaţi bine engleza? vă întrebaţi vreodată dacă puştii voştri chiar au chef să meargă şi la tenis şi la înot şi la balet şi la engleză şi la cine ştie ce alte ore? de fapt, ştiu ei cu exactitate ce le place să facă la vârsta asta sau fac toate chestiile ăstea pentru că îi convingeţi că e bine să le facă?
evident că o să-mi spuneţi să fac copii şi să mi-i educ cum cred eu de cuviinţă. sau că, oricum, ai voştri au timp şi să se joace. la prima răspund că nu îi voi face, îi voi înfia. 🙂 iar de încărcat viaţa în halul ăsta nu, în mod clar n-am să o fac. şi de ciudă! 🙂 iar la a doua afirmaţie spun cu mâna pe inimă: niciodată nu e suficient timp pentru joacă! dar absolut niciodată!
ps. dacă vă întrebaţi ce dracu’ mi-a venit de am scris asta, iaca, vă spun. m-am întâlnit ieri după-masă cu un amic, care îmi povestea că fusese să-şi ia fetiţa (care are patru ani şi un pic) de la pian ca să o ducă la o zi onomastică. şi că puştoaica mai face şi tenis, şi înot, şi.. şi… iar în timp ce el povestea, eu mi-am dat seama că aproape toţi copiii cunoscuţilor mei au un astfel de program. şi m-am îngrozit. 😀
iar eu am obosit. e drept ca am facut balet, pian, engleza, karate, volei, cor si altele. dar pe rand:)
Asta pentru ca noi tzinem neaparat ca bietul copil sa implineasca toate visele noastre neimplinite 🙂
PS: Ghitz e programat (teoretic, deocamdata) la baseball, pian si inot 😉
monica: pe rând e bine. şi dacă chiar are chef să le facă. 🙂 apropo, ai obosit citind postul sau ai obosit făcând de toate? 😀
ana: mă gândeam eu că nu scapă nici măcar ghiţă 😀
Sa iasa in fata blocului sa se joace? Nu am mai vazut copii pe strada la joaca… de cand eram mica.
Deci chiar daca ti-ai trimite copilul la joaca, ar sta bietul de el singurel.
Dar sunt perfect de acord cu tine. Si eu am remarcat acelasi lucru pe la cunostintele mele (si evident, nu am dreptul sa-mi exprim vreo opinie, neavand copil).
putem pune de-un club şi să milităm pentru libertatea copiilor. 🙂
Eu zic sa semnati o petitie! :))
but yeah, you’re right…
liberi sub rotile masinilor, sau cum? parintii stiu foarte bine de ce nu-i lasa pe copii pe-afara, la joaca.
ana: asta cu maşinile e un argument total aiurea. şi „pe vremea noastră” erau maşini suficiente şi nu mai murea nimeni.
.marius: te primim în club 😀
Eu le scot pe ale mele în faţa blocului de când e vreme bună. Şi nu fac decât pian. Încă 🙂
tu eşti o excepţie fericită. deocamdată 😀
Copilaria lor din pacate e altfel, sta sub semnul precarului, al nesigurantei. Traiesc intr-o lume ibacsita si stresata care se schimba uneori prea repede, alteori prea incet. Fata blocului si scara noastra sunt niste institutii care s-au tranzitionat in dupa blocuri suntem noi.
Pe a mea stiu ca o duc doar la cursurile pe care a vrut sa le faca, ba trebuie sa o opresc din tot felul de elannuri si pusee de a mai face si altceva. De ce? Ca asa face toata lumea!
Si poate ca toate ofertele astea de loisir si agrement, cum ar spune un clasic in viata, nici nu erau in ceea lume.
mda. asta cu „aşa face toată lumea” e o problemă. se iau unii după alţii ca oile. nu mai există exclusivitate, vorba aia. 🙂
da’ oare dacă îi spui lui sânzi „e mai cool să nu faci niciun curs” nu o impresionează? 😀
Sa va povestesc ceva apropo de „toata lumea”. Fetita unei colege a venit fericita acasa si a povestit ca se luase de ea unui dintre baietii din casa. A ras de ea din diverse motive (dinti, par, inaltime), dupa care i-a aruncat si lovitura de gratie: „Nici macar nu te imbraci de firma!”. A fost o oportunitate pentru ea sa-i arate eticheta bluzitei, pe care scria Zara. Astfel, i-a inchis gura. De asta era fericita…
faza asta e de „un ochi râde, altul plânge”. 🙂
Stii care e culmea? Colega mea nu povestea lucrurile astea indignata, dimpotriva. Era mandra ca ii asigurase copilului haine „de intrat in randul lumii”. Eu am fost oripilata.
Cand aud povesti de genul asta, ma intreb ce voi face eu ca parinte, cum voi putea imbina propriile mele principii de viata cu dorinta de a nu-mi priva copilul de integrarea in randul colegilor sai de generatie.
păi, era degeaba mândră că, dacă o luăm chiar la puricat, zara nu e cine ştie ce firmă. e pt clasa de mijloc. că noi o ţinem mai de soi, e altceva. mie îmi plac hainele de la zara, ce-i drept. 🙂
iar la faza cu părintele, sincer, nu ştiu cum va fi. dar am aşa, un feeling, că te vei descurca. 🙂
vezi că ţi-au alunecat degetele pe tastatură.
corect ar fi fost: ”iar la faza cu părintele, sincer, nu ştiu cum va fi. dar am aşa, un feeling, că m-aş descurca.”
😀 vrabia mălai visează
nu, mulţumesc. mălai nu ar fi chiar un nume potrivit pentru un copil.
Auzi, ca mi-am amintit: cand eram mica, faceam gimnastica de 4 ori pe saptamana! Si pentru ca nu mai apucam sa tec pe acasa, dupa scoala, mancam SINGURA in oras; eram in clasele primare 🙂 Era un fel de Varzarie, tot pe Eroilor, da’ mai spre Casa Armatei. Asa ca, uite, si mai demult se bagau activitati la greu 🙂
da, dar O SINGURĂ chestie, nu 100!! şi erai deja la şcoală!! aştia de acum bagă în aceeaşi zi şi grădi (grădi, nu şcoală!) şi tenis şi pian şi şi şi… nu le mai găsi scuze că nu ţine. 😀
Sa nu uitam ca majoritatea copiilor mai fac si meditatii. Chiar daca ei sunt copii buni, care s-ar descurca fara meditatii. Parintele aude ca ceilalti copii din clasa fac meditatii si se tem sa nu le ramana copilul in urma. Stiu un copil din familie care avea un program de genul: luni engleza, marti matematica, miercuri tenis, joi engleza, vineri matematica, sambata japoneza (Da, japoneza, tot in ideea ca poate i-o fi de folos in viitor). Dar timp de joaca? Nu era prevazut in program.
joacă? ce-i aia joacă? 😀
Eu cred ca programul aglomerat a aparut ca solutie la activitatile de timp liber ale copiilor. De la 3 ani incolo se joaca pe calculator, si da-i cu World of Warcraft, instaleaza si dez-instaleaza windows-ul, etc. Decat cate 4 ore zilnic in fata calculatorului, mai bine activitati alternative, organizate in fiecare zi.
In plus, acestea sunt si oportunitati de socializare pentru copii, care altfel ar sta doar in fata ecranului (fie el de calc sau televizor)…
sau am putea ca până la 7 ani să nu le dăm voie la calculator? că după ce merg la şcoală e cam greu.
Hm, cred ca e periculos din punct de vedere social. Daca toti copiii din jur stiu sa se joace pe calculator si copilul tau nu are idee, va avea un handicap major in relatiile cu ceilalti.
eu zic că în scurt timp va recupera handicapul ăla. copiii nu-s tâmpiţi. iar dacă va fi tâmpit şi nu va recupera, cu atât mai mult nu are rost să stea la calcultor 🙂
perfect de acord cu tine draga mea, desi si eu l-am anuntat deja pe „al meu” ca daca vom face vreodata copii(noi doi, ca eu sigur voi face) ii dau la dans sportiv. am si eu o fixa, dar mai mult decat atat numai daca va dori sau cand va creste mai mare. dar oricum nu ma gandesc sa il pun sa faca asa ceva decat dupa 6-7 ani.
cat despre calculator..sa-si puna pofta in cui, ca si asa stau eu destul pentru toti..
Am un cadou pentru tine, apropo de subiectul acesta:
http://bucurestiuldevis.blogspot.com/2009/04/un-eveniment-senzational.html
Sper sa-ti placa 🙂