18

cougar woman

…de la mrs robinson a început totul. da, acea mrs robinson care îl seducea pe prospătura de dustin hoffman în the graduate. atunci a fost lansat cu succes pe piaţă modelul cougar. what is a cougar woman? acea femeie care se simte atrasă de bărbaţii mult mai tineri decât ea. evident, există şi cealaltă versiune, femeia care preferă compania bărbaţilor mai în vârstă. acest gen se numeşte pisi, însă despre ea vom discuta cu o altă ocazie.

poate pentru mulţi e o surpriză, dar e plină lumea  de cougar women. dacă ar fi să dau doar câteva nume celebre: susan sarandon, geena davis, helen mirren, meryl streep, hally barry, naomi watts, demi moore, sandra bullock, eva longoria, cameron diaz, hillary clinton sau madonna. numai una şi una, nu? la noi nu prea ştiu astfel de specimene vip, dar pare-se că mihaela rădulescu s-a înscris în trend. doar că, orice s-ar spune, nu are fineţea sau stilul niciuneia din cele de mai sus. zic eu.

de ce discutăm azi despre cougar women? pentru că e stabilit: I am a cougar. fără să vreau, evident, şi fără să mă justific cu asta, mă trag dintr-o familie de cougars. bunică-mea a fost mai în vârstă decât bunicul, mama e mai mare decât taică-meu, iar eu, de când mă ştiu şi cu o singură excepţie, am avut iubiţi mai tineri decât mine. excepţia era de aceeaşi vârstă cu mine. 🙂

ce să fac? nu mă pot îndrăgosti de bărbaţi mai în vârstă oricât aş încerca. nu mă atrag în niciun fel. fetele chiar se amuză pe seama mea pentru că, de multe ori, m-au surprins spunând despre câte un tip, fără să-mi deau seama de paradoxul situaţiei, “tipul ăla bătrân, de vreo 42-43 de ani”. asta în condiţiile în care eu aveam 37 sau 38 de ani.

şi nu e o chestie studiată. involuntar gândesc aşa. de ce se întâmplă asta, habar n-am. poate pentru că eu niciodată nu mi-am simţit vârsta biologică, iar genele m-au ajutat să nu mi-o arăt din punct de vedere fizic. sau poate pentru că o relaţie cu un bărbat mai în vârstă ar implica mult prea multe responsabilităţi şi inconştient fug de asta. sau poate că e chestie de karma. cine ştie…

oricum ar fi, eu mă simt bine în pielea mea de pumă. păcat că începe să se lase 😀

6

not fair

… nu mă pot abţine să nu remarc o chestie stupidă şi nedreaptă, care m-a scos aseară din sărite: pe ecranul televizorului, în tot timpul meciului, a stat scris steaua – CLUJ. aşa au găsit de cuviinţă marii jurnalişti de la antena 1 să noteze. păi, cum vine asta? din câte ştiu eu, steaua a jucat ieri cu CFR, nu cu CLUJUL. şi, din câte mai ştiu eu, în cluj mai există o echipă de fotbal, U pe numele ei, care cu siguranţă nu a fost pe teren ieri. şi nici nu cred că fanii ei s-au simţit fericiţi văzând scris CLUJ acolo.

nu sunt fan CFR, nu sunt fan U şi nici nu măcar nu mă dau în vânt după fotbal. am ajuns să văd meciul din întâmplare. dar e o dovadă de neprofesionalism, în primul rând, şi de desconsiderare, în al doilea. ca să nu mai zic că şi comentatorii sufereau de aceeaşi boală, preferând a zice “clujul” în locul “cfr-ului”. cum ar veni, pentru deştepţii de la capitală, toate echipele din provincie sunt o apă şi un pământ.

am înţeles de la cunoscători că nu e prima oară când apare aşa. s-a mai întâmplat asta şi la meciuri cu echipe din alte judeţe. nu contează cu cine joacă steaua sau rapid sau dinamo, câtă vreme nu-s echipe din capitală nu li se trece numele. păi, în cazul ăsta, de ce nu scriu domnii respectivi bucureşti-ardeal sau bucureşti-banat? măcar să ştim o treabă. şi, uite aşa, regionalizarea va începe din fotbal. 🙂


ps: în mod normal, aş fi scris despre cum mi-a distrus regele mihai visele, fiind de acord cu candidatura lui duda. dar sunt atât de tristă din acest motiv şi deziluzionată încât nu-mi vine nici să-i scriu numele cu majuscule, cum obişnuiam, darămite să mai povestesc despre asta. ar putea însă să-i fie ruşine atunci când se uită în oglindă sau când se plimbă prin peleş.

30

unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?

…nu am copii şi văd că nici nu mă înghesui să fac. aşa că o să vorbesc oarecum ca un outsider în ale educaţiei lor şi, probabil, mi se vor face observaţii. dar, cu tot riscul, nu mă pot abţine să nu remarc (şi să dezaprob, în acelaşi timp) o chestie pe care o întâlnesc din ce în ce mai des: părinţii de vârsta mea şi care au o situaţie materială decentă exagerează când vine vorba de pregătirea-educaţia-studiile copiilor.

să fiu mai precisă. nu cunosc un singur copil până la 8-10 ani, născut din categoria de părinţi mai sus amintită, care să nu facă zilnic o mie şi o sută de cursuri. toţi, dar absolut toţi puştii pe care îi ştiu fac atât engleză, cât şi înot şi tenis şi pian şi balet. iar dacă nu fac engleză, fac germană, dacă nu fac pian, fac chitară şi dacă nu fac balet, fac pictură. aşa se face că, de pe la 4 ani jumate, copiii ăştia ajung să muncească (pentru că nu e o joacă asta, oricine ce ar spune) de la 9 la 17. ca un om mare.

nu ştiu la ce se gândesc părinţii când le încarcă programul în halul ăsta. probabil că ei sunt bine intenţionaţi şi vor să scoată din odraslele lor “oameni multilaterali dezvoltaţi”. sau vor să recupereze astfel tot ceea ce nu au făcut ei în viaţă. dar din punctul meu de vedere, toată chestia asta a ajuns muuult prea departe. li se pun în cârcă ăstor mici mai mult decât ar fi normal pentru vârsta lor să ducă.

lăsaţi-i, oameni buni, să respire! să se joace! să fugă de dimineaţa până seara prin faţa blocului, să cadă şi să-şi zdrelească genunchii, să se dea cu bicicleta, să croiască haine la păpuşi, să se urce în pomii din faţa scării, să spargă geamuri cu mingea, să meargă în expediţii prin grădinile altora sau la furat de liliac. lăsaţi-i să piardă timpul dacă au chef. să nu facă nimic, pur şi simplu. să se plictisească de atâta timp liber încât să-şi inventeze singuri jocuri. dacă nu sunt liberi ca pasărea cerului acum, atunci când?

nu le daţi porţie de joacă în funcţie de alte lecţii. nu le umpleţi ziua cu tot felul de repetiţii pentru cursurile de a doua zi. eu sunt convinsă că au timp să le înveţe pe toate şi mai târziu. viaţa e suficient de lungă pentru asta. sunteţi chiar atât de siguri că ajung mai departe dacă le fac pe toate de când încep să meargă? eu mă îndoiesc sincer. le drămuiţi fiecare clipă şi fiecare oră de parcă în lecţiile de engleză, pian sau tenis făcute de mici stă cheia succesului în viaţă.

spuneţi-mi, ajungeaţi mai departe dacă la 6 ani le făceaţi pe toate astea? aţi pierdut ceva din viaţă pentru că la 5 ani nu aţi învăţat să jucaţi tenis? sau pentru că la 7 ani nu vorbeaţi bine engleza? vă întrebaţi vreodată dacă puştii voştri chiar au chef să meargă şi la tenis şi la înot şi la balet şi la engleză şi la cine ştie ce alte ore? de fapt, ştiu ei cu exactitate ce le place să facă la vârsta asta sau fac toate chestiile ăstea pentru că îi convingeţi că e bine să le facă?

evident că o să-mi spuneţi să fac copii şi să mi-i educ cum cred eu de cuviinţă. sau că, oricum, ai voştri au timp şi să se joace. la prima răspund că nu îi voi face, îi voi înfia. 🙂 iar de încărcat viaţa în halul ăsta nu, în mod clar n-am să o fac. şi de ciudă! 🙂 iar la a doua afirmaţie spun cu mâna pe inimă: niciodată nu e suficient timp pentru joacă! dar absolut niciodată!

ps. dacă vă întrebaţi ce dracu’ mi-a venit de am scris asta, iaca, vă spun. m-am întâlnit ieri după-masă cu un amic, care îmi povestea că fusese să-şi ia fetiţa (care are patru ani şi un pic) de la pian ca să o ducă la o zi onomastică. şi că puştoaica mai face şi tenis, şi înot, şi.. şi… iar în timp ce el povestea, eu mi-am dat seama că aproape toţi copiii cunoscuţilor mei au un astfel de program. şi m-am îngrozit. 😀


11

în care se arată cum viaţa bate, în mod clar, filmul

…totul începe într-o vineri 13. acum 36 de ani, în octombrie. un avion cu 45 de pasageri, o echipă de tineri rugbyşti, prieteni şi câteva rude de ale lor, pleacă din uruguay spre chile. în anzi, din cauza vremii proaste, avionul se prăbuşeşte. în urma impactului, 30 dintre ei rămân în viaţă. după care începe lupta pentru supravieţuire.

iar asta înseamnă 72 (!!!) de zile în munţi, într-o jumătate de carcasă de avion îngropată în zăpadă, la început cu câteva sticle de vin şi nişte ciocolată.  în ăstea 72 de zile, mai mor 6 din cauza rănilor, iar alţi 8 sunt ucişi de o avalanşă care vine peste ei pe neaşteptate, într-o noapte.

după 10 zile în care rabdă de foame, n-au încotro şi decid să se hrănească din trupurile celor morţi. carne îngheţată, tăiată felii şi mâncată crudă, puţin câte puţin. rezistă aşa până când se mai încălzeşte vremea şi doi dintre ei, nando parrado şi roberto canessa, se hotărăsc să străbată anzii ca să aducă ajutoare. şi reuşesc!

chestia asta s-a întâmplat cu adevărat. eu am aflat de ea ieri, cu totul întâmplător, uitându-mă la filmul făcut pe baza poveştii, în urmă cu vreo 16 ani. filmul se numeşte alive, iar la realizarea lui, nando parrado a fost consultant tehnic. rolul lui e jucat în film de ethan hawke. nu ai ce admira în interpretarea actorilor, dar nici nu ai nevoie. povestea în sine e atât de dramatică încât nu ai timp de fineţuri actoriceşti.

nu poţi să nu-i admiri pe acei tineri rugbyşti. de altfel, parrado spunea că dacă ar fi fost echipă de fotbal nu ar fi scăpat cu viaţă. 🙂 am căutat informaţii despre ei şi am aflat că 15 dintre ei au familii, mulţi au devenit oameni de afaceri şi sunt invitaţi să ţină conferinţe şi workshopuri pe tema supravieţuirii şi a leadershipului. roberto canessa e cardiolog şi a candidat în 1994 la preşedinţia uruguayului. nando parrado e producător tv şi are propria sa staţie de televiziune.

toată povestea are o pagină de web, unde sunt şi o grămadă de poze, şi a avut parte de o updatare şi în national geographic, de bună seamă. dar pe mine, partea legată de canibalism m-a pus pe gânduri. e clar că nu vreau să fiu pusă în situaţia să iau o astfel de decizie vreodată, dar nu pot să nu mă întreb dacă, ajunsă acolo, aş fi capabilă să o fac sau nu? probabil că, la limită, aş face-o. dar după aia, după ce eşti salvat, cum trăieşti cu gândul ăsta?

ai mustrări de conştiinţă sau o iei ca pe un dat, o chestie care trebuia făcută şi pe care ţi-o ştergi din memorie mai apoi? mai poţi mânca altceva? când mănânci carne de orice fel nu îţi aminteşti acele zile şi nu îţi stă în gât totul? probabil devii vegetarian. dar cum te uiţi la rudele celor pe care i-ai mâncat? e limpede că nu ai făcut-o din plăcere, dar totuşi…?

mi-ar fi plăcut să pot sta de vorbă cu unul dintre supravieţuitori să îmi spună cum se gândeşte acum la toată acea experienţă. oare să le scriu un mail? după 36 de ani e cam aiurea. dar ăsta e genul de interviu pe care îl savurezi când îl faci, de-abia aştepţi să-l porneşti, iar când te apuci să-l scrii îţi dai seama că nu îţi găseşti cuvintele atât eşti de copleşit de poveste.

mda. până la urmă, dacă ai zile, scapi. asta nu înseamnă că mă voi mai sui într-un avion curând. 🙂

6

cutia cu bijuterii (5)

…după ce i-am deschis pofta de scris (ce-mi tihneşte! 🙂 ), pushu recidivează azi cu un text de actualitate jurnalistică.

(completare pentru prodan: da, chiar pushu a scris postul ăsta. cu mâna lui. ca şi pe primul, de altfel).


Moldova. Rămâne cum am stabilit.


Notă: Textul acesta l-am scris la începutul recentelor proteste de la Chişinău, convins că „rebelii” nu au nicio şansă să schimbe regimul comunist al lui Voronin. În seara acelei zile, însă, pentru câteva ore, surprins de amploarea protestelor, am crezut că mă înşel. Din păcate nu a fost aşa: revolta de la Chişinău se stinge, secerată de ciocanul regimului, sub un mormânt de flori, la fel de frumoase şi inutile ca şi cele cu care am făcut poduri peste Prut.

Acum fix şapte ani, motivat la o bere pe terasa Melody de un gazetar maghiar de la Kronika, am luat calea Chişinăului, să relatez de acolo despre manifestaţiile în stradă pe care le organiza opoziţia unionistă în favoarea limbii române.

A fost o excursie iniţiatică pentru mine. Întâlneam, pentru prima oară cu adevărat  realităţile din spaţiul (ex-)sovietic. Le mai întâlnisem şi în 1989, într-o tabără de pionieri organizată în Ucraina, dar, la 14 ani, nu cred că înţelesesem prea multe, cu toate că mă surprinsese faptul că însoţitoarea de vagon – moldoveancă de felul ei – nu a vorbit cu noi în română decât când am scos-o din ţâţâni cu comportamentul nostru. „Gios, daţi-vă gios”, a început să zbiere, pe româneşte, individa, spre descumpănirea noastră, care săream ca nişte maimuţe printre paturile supraetajate.

La această amintire nebuloasă se adăuga faptul că, doar cu o zi înainte de a pleca la drum cu autocarul, sediul unui ziar din Chişinău fusese atacat cu o grenadă. Tot cam atunci, mai mulţi români care voiau să intre în Moldova fuseseră întorşi de la graniţă. Am ajuns însă cu bine la Chişinău, după câteva peripeţii la graniţa de la Sculeni. Am stat trei sau patru zile în Republică, cât să-mi fie de ajuns pentru următorii 15-20 de ani.

Cu toată bunăvoinţa, nu pot să spun decât că nu am simţit nici măcar de la cei care se aflau în stradă o voinţă reală de modernizare. Mai degrabă, toţi erau dominaţi de un fatalism de margine a Europei pe care nimeni nu o ia în seamă. Două studente pe care le-am cunoscut, reprezentative pentru tânăra generaţie de intelectuali formaţi în Moldova, erau cuprinse de o profundă lehamite faţă de ceea ce se întâmpla, dar se gândeau mai degrabă cum să vină în România decât cum să schimbe ceva acolo.

Chişinăul, prin liderii politici, ai gazetăriei sau ai societăţii civile cu care am stat de vorbă, mi-a lăsat impresia unui oraş abătut şi resemnat, fără perspective şi fără oameni dornici să-l schimbe fundamental, prinşi într-o retorică patriotic-sforăitoate, fără niciun fel de soluţie pentru o ţară apatică, refugiată în amintirea unui Eminescu şi a unui Ştefan, mitizaţi şi hiperbolizaţi.

Clujul îngheţat în încremenire al acelor ani mi se părea o oază de efervescenţă, în comparaţie cu Chişinăul. Senzaţia apăsătoare de disperare combinată cu resemnare pe care mi-a lăsat-o capitala Basarabiei nu mi-am putut-o schimba, iar rezultatul ultimelor alegeri îmi confirmă percepţia pe care o am de atunci despre Republica Moldova: este o fată frumoasă roasă de cancer. Deşi boala i-a ajuns în stadiu terminal, ea se încăpăţânează să se trateze la vraci, nu la doctor.

20

basarbia? care basarabia?

…bătrâna basarabie a pierdut ultimul tren. şi asta pentru că nimeni nu a vrut să o ajute la bagaje ca să poată urca, în sfârşit, în vagon. noi ăştia, europenii, nu mai avem timp de politeţuri şi alte sentimentalisme învechite. să se descurce fiecare cum poate, că doar viaţa-i nedreaptă şi la tăţi ni-i greu. în noua ordine mondială, ipocrita europă preferă să se împace cu ruşii, nu să ridice bagajele unei bătrâne amărâte, putinista rusie preferă să îngraşe comunismul şi să ocupe singură toate vagoanele, iar superficiala românie se preferă pe sine şi atât.

bătrâna basarabie e împinsă în sus, pe scările vagonului, doar de nepoţii ei, tineri, pătimaşi şi năvalnici. ei, însă, nu se descurcă prea bine cu bagajele. ei ştiu două chestii clare: să folosească twitterul şi că vor să scape de comunişti. programele politice, bagajele, le-au lăsat altora, mai luminaţi, chipurile, sperând că ştiu ce să facă cu ele odată ce ei, copiii, vor îndepărta comuniştii de pe peron şi vor urca bătrânica în tren. doar că oamenii cu programe politice, părinţii lor, cum ar veni, s-au dovedit umili, plecaţi şi fricoşi în faţa şefului de gară. aproape că şi-au cerut scuze că şi-au scăpat fiii şi fiicele de sub mână şi ăştia au făcut un pic de deranj.

degeaba au pus ei, tinerii basarabeni, steagul românesc pe clădirea parlamentului. nimănui nu-i pasă. nici celor de acasă, nici celor de peste prut. unire? ce unire? cu moldova? aţi înnebunit? adică, să ne unim cu nişte sărăntoci, comunişti şi înapoiaţi, care nici măcar nu vorbesc corect româneşte? nu ne e suficient de greu şi aşa, să ne fie şi mai greu? lasă-i să stea la ei în ţară. să se descurce. nu ne trebuie. eventual, ne unim cu ei în europa, dar nu aşa. ce dacă ni se aruncă ei în braţe şi vor să fie de-ai noştri?! dragoste cu sila nu se poate, vă e clar?? cu atât mai mult cu cât, odată europeni fiind, am renunţat la orice pretenţii teritoriale. jucăm în altă ligă. iar în liga asta “nu se face” să te uneşti cu alţii.

vă sună cunoscut tot ce am zis mai sus? nu mă mir. doar asta e atitudinea celor mai mulţi români din românia. aşa încât, tineri basarabeni, treziţi-vă! românilor li se rupe de moldova! nu o vor. li se rupe şi de ştefan, chit că l-au votat drept cel mai mare român şi l-au mai şi sfinţit. degeaba urlaţi voi din toţi rărunchii în piaţa aia a voastra, pe care aţi denumit-o pompos “a marii adunări naţionale”, degeaba fluturaţi steaguri româneşti şi degeaba atârnaţi hărţi cu românia dodoloaţă. românia nu vă vrea! va trebui să vă obişnuiţi cu gândul ăsta şi să încercaţi să găsiţi o altă soluţie.

românilor li se pare amuzant să vadă la televizor ce se întâmplă pe la voi şi să chibiţeze, oarecum satisfăcuţi, “he, he, am trecut şi noi prin asta”, după care să schimbe canalul (că au peste 90 de canale, nu doar o televiziune de stat) sau să iasă pe terasă, la bere, şi să-şi facă planuri de vacanţă în europa (că doar pot pleca oricând pentru că sunt, nu-i aşa?, europeni).

mai mult de atât nu cereţi de la români. nu au de unde da. iar până o să învăţaţi asta, o să ajungeţi suficient de mari încât să vă faceţi programele voastre politice, diferite de ale părinţilor voştri, şi să încercaţi să duceţi ţara aia într-o altă gară. una mai prietenoasă, cu scări la nivelul peronului, care se pot urca uşor şi fără să aveţi nevoie de ajutor la bagaje. poate că atunci vom urca şi noi în vagoane. dar numai “poate”.

5

cutia cu bijuterii (4)

…al patrulea invitat special al meu este BOGDAN STANCIU.

…i se spune, de fapt, puşu/pushu. ortografic, varianta a doua îmi place mai mult, dar nu ştiu de ce. pe pushu îl ştiu de o groază de vreme şi am lucrat împreună la clujeanul, evenimentul zilei şi acum la adevărul. el şi fumi îmi sunt cei mai buni prieteni băieţi, cărora le-am spus o mulţime de chestii despre mine de-a lungul anilor şi care mi-au dat cele mai ok sfaturi când a fost cazul.

pe cât sunt eu de îndrăgostită de transilvania saxonă, pe atât e el de ţara haţegului. ba şi mai tare, pot zice. de altfel, pushu m-a învăţat cum să scriu pe wikipedia despre dumbrăveni, după ce el făcuse o operă de artă din zona haţegului. uitaţi aici. e fascinat de istorie şi are o memorie fantastică legată de date şi nume, iubeşte tot ce ne-a lăsat imperiu amintire, plus că ştie o mulţime de lucruri despre uniunea europeană, şi nu numai, şi le scoate din memorie exact când ai nevoie de ele.

ca să nu mai spun că e pasionat de genealogie şi se trage (pe linie maternă) dintr-o familie de nobili români maramureşeni mutaţi în partium şi din boieri făgărăşeni. nu sunt poveşti, are acasă copia după diploma nobiliară a strămoşilor, originalul fiind păstrat în arhivă la budapesta. blazonul reprezintă o căprioară cu trei munţi în spate: gutâi, ţibleş şi oaş.

când vine vorba de presă, pushu e un ziarist de şcoală veche, dar cu o deschidere totală către nou. îi place tot ce înseamnă new media şi se ştie la chestii de-astea. am un foarte mare respect pentru el ca ziarist şi printre cele mai plăcute amintiri de-ale mele din presă se numără articolele făcute împreună.

iar acum, doamnelor şi domnilor, textul:


Săru’mâna tanti Maria

tanti1

Foto: David Sugár

Tanti Maria Roşca este o bătrânică în vârstă de 70 de ani din Chinteni, care a luat calea Clujului pentru a cumpăra ceva pentru nepoţelul ei, care azi-mâine face şapte ani. Nu i-a luat telefon mobil, nici iPod, nici iPhone, nici vreun alt gadget de ultimă oră, ci trei plase de cărţi de la Târgul „Gaudeamus”, pentru care a rupt câteva sute de lei din banii, nu mulţi, cu care îşi duce bătrâneţea.

Femeia a povestit în cuvinte simple, de femeie ale cărei mâini vorbesc mai mult decât ea, că a  cam citit toate acele cărţi, dar le cumpără se le aibă şi nepoţelul ei în bibliotecă.

Nu ştiu cine e nepoţelul ei, dar sunt convins că un iPod i-ar fi plăcut mai mult, astăzi. Şi e normal să fie aşa. Însă, mâine, poimâine, sau peste câţiva ani, când se va lăsa legănat de cuvintele strânse în paginile foşnitoare ale uneia din cărţile cumpărate de tanti Maria, nu cred că, măcar pentru o clipă, nu se va îndrepta cu gândul, recunoscător, spre bătrânica simplă, adusă de spate, care, într-o zi strălucitoare de primăvară, s-a întors acasă împovărată de trei plase de cărţi pentru el, puştiul care şi-ar fi dorit, atunci, un iPod.

Stingheră printre „domnii” de la oraş, înghesuită pe stradă de neciopliţi şi nesimţiţi, strivită pe autobuz de mârlănie şi miserupism, o bătrânică de la ţară a făcut astăzi un gest care m-a tulburat prin curăţenia lui. Săru’mâna tanti Maria.

8

primăvară de primăvară

…tocmai ce-am venit de la împăduriri. am fost cu cora, la monariu, lângă bistriţa. o acţiune pusă la cale de cei de la tăşuleasa social, prieteni vechi de-ai corei. o zi de primăvară perfectă, în jur de 200 de adolescenţi, 1,5 ha împădurite cu circa 7.500 de puieţi de molid şi stejar. de vis! eu nu ştiu exact câţi puieţi am plantat că nu i-am numărat, dar câteva zeci tot or fi fost.

chit că sunt obosită frântă acum, nu pot să nu remarc o chestie: noi, generaţia expirată, nu e cazul să disperăm. în generaţia aşteptată, în afară de piţipoance şi cocalari, sunt o mulţime de adolescenţi frumoşi la suflet, de foarte mult bun simţ şi care gândesc mai departe de vârful nasului. eu, una, m-am liniştit. copiii ăştia or să crească şi or să ştie ce să facă din ţara asta. chiar mai bine decât noi.


2

designul salvează ziarele

…dacă există ceva ce poate salva ziarele, atunci acel ceva e designul. n-o zic eu, o spune unul dintre cei mai buni designer/art director de ziare din lume, fostul arhitect polonez jacek utko. am văzut mai înainte prezentarea lui din februarie, de la conferinţa ted, şi mi-a plăcut extrem de mult ce i-a ieşit din mâini. sunt postere, de-a dreptul, nu ziare.

nu dau prea multe detalii, doar vă spun că a fost inspirat de un spectacol al celebrului “cirque du soleil” şi că ziarele la care a pus el umărul, odată redesenate (şi nu numai, vezi prezentarea), şi-au crescut vânzările vertiginos. în bulgaria, de exemplu, cu 100%. speechul lui ţine doar 6 minute. merită urmărit. şi vă pun şi nişte coperţi făcute de el, ca să vă fac poftă. cum ar veni, se poate!!

şi vreau să ştiu, aţi cumpăra astfel de ziare?

ziar63 ziar-111

ziar1 ziar-161

ziar-4




0

I like Sir Ken Robinson

…în urmă cu vreo trei ani, am descoperit întâmplător TED şi, de atunci, ascult cu regularitate ideile celor mai fascinanţi gânditori ai planetei. aşa am aflat de la jurnalistul slovac sasa vucinic de ce presa liberă e cea mai bună investiţie şi cum 83% din populaţia lumii trăieşte într-o societate fără presă liberă; de la economistul danez bjorn lomborg că, dacă ai 50 de bilioane de dolari pentru salvarea planetei, nu e cel mai bun lucru să te ocupi de rezolvarea încălzirii globale, ci de cu totul altceva (vă las să aflaţi singuri de ce anume); iar de la dr. stuart brown că există o legătură puternică între succesul în viaţă şi joaca din copilărie şi că este extrem de important să te joci, indiferent de vârstă (by the way, în speechul lui brown este o parte foarte faină despre un urs polar şi o femelă de husky. enjoy! 🙂 ).

am ascultat zeci de oameni, dar preferatul meu a rămas sir ken robinson, printre primii pe care i-am descoperit pe TED. sir ken este creativity expert. pe lângă faptul că ştie ce vorbeşte, e elegant în stil, plăcut ca prezenţă şi extrem de amuzant pe tot timpul prezentării. tipul ăsta are un simţ al umorului cu totul special, iar accentul british îi întregeşte discursul şi îi dă savoare.

dar ce zice sir ken? numai chestii de bun simţ, vă asigur. cum ar fi că sistemele de învăţământ din întreaga lume pregătesc, mai degrabă, muncitori competenţi şi nu gânditori care să mustească de creativitate. mai spune că, în şcoli, materiile care se studiază mai abitir sunt matematica şi literatura, iar dansul sau arta dramatică sunt lăsate la urmă, deşi omul este în egală măsură minte şi trup.

în plus, sir ken este de părere că dacă nu eşti pregătit să faci greşeli, nu vei veni niciodată cu ceva original. copiii sunt cei mai creativi, explică el şi dă câteva exemple delicioase. partea proastă e că, pe măsură ce cresc, copiii îşi pierd capacitatea de a fi creativi şi ajung să se teamă să facă greşeli, iar asta din cauza felului în care sunt struniţi şi educaţi de şcoala. dar şi de părinţi, implicit.

sir ken îşi pigmentează speechul cu tot felul de poveşti, una dintre ele fiind despre coregrafa gillian lynne, cea care a lucrat cu andrew lloyd webber la musicalurile cats sau fantoma de la opera. e o poveste foarte simpatica şi plină de învăţăminte, dar cea care mi-a plăcut cel mai mult e una care are drept eroină o fetiţă de grădiniţă.

fetiţa asta era la ora de desen, singura parte din timp în care stătea cât de cât liniştită. desena de zor când educatoarea o întreabă:

– ce desenezi acolo?

– îl desenez pe dumnezeu, răspunde copila.

– bine, dar nimeni nu ştie cum arată dumnezeu!, se miră educatoarea.

– vor şti într-un minut.

😀 😀

una peste alta, recomandarea lui sir ken robinson este să regândim din temelii principiile după care ne educăm copiii şi asta cât mai repede. şi încheie cu o pildă: “dacă toate insectele din lume vor dispărea, în 50 de ani toate formele de viaţa de pe pământ vor muri. dacă toţi oamenii din lume vor dispărea, în 50 de ani toate formele de viaţă de pe pământ vor înflori”. spuneţi voi, cum să nu-l iubeşti pe sir ken? 🙂