…totul începe într-o vineri 13. acum 36 de ani, în octombrie. un avion cu 45 de pasageri, o echipă de tineri rugbyşti, prieteni şi câteva rude de ale lor, pleacă din uruguay spre chile. în anzi, din cauza vremii proaste, avionul se prăbuşeşte. în urma impactului, 30 dintre ei rămân în viaţă. după care începe lupta pentru supravieţuire.
iar asta înseamnă 72 (!!!) de zile în munţi, într-o jumătate de carcasă de avion îngropată în zăpadă, la început cu câteva sticle de vin şi nişte ciocolată. în ăstea 72 de zile, mai mor 6 din cauza rănilor, iar alţi 8 sunt ucişi de o avalanşă care vine peste ei pe neaşteptate, într-o noapte.
după 10 zile în care rabdă de foame, n-au încotro şi decid să se hrănească din trupurile celor morţi. carne îngheţată, tăiată felii şi mâncată crudă, puţin câte puţin. rezistă aşa până când se mai încălzeşte vremea şi doi dintre ei, nando parrado şi roberto canessa, se hotărăsc să străbată anzii ca să aducă ajutoare. şi reuşesc!
chestia asta s-a întâmplat cu adevărat. eu am aflat de ea ieri, cu totul întâmplător, uitându-mă la filmul făcut pe baza poveştii, în urmă cu vreo 16 ani. filmul se numeşte alive, iar la realizarea lui, nando parrado a fost consultant tehnic. rolul lui e jucat în film de ethan hawke. nu ai ce admira în interpretarea actorilor, dar nici nu ai nevoie. povestea în sine e atât de dramatică încât nu ai timp de fineţuri actoriceşti.
nu poţi să nu-i admiri pe acei tineri rugbyşti. de altfel, parrado spunea că dacă ar fi fost echipă de fotbal nu ar fi scăpat cu viaţă. 🙂 am căutat informaţii despre ei şi am aflat că 15 dintre ei au familii, mulţi au devenit oameni de afaceri şi sunt invitaţi să ţină conferinţe şi workshopuri pe tema supravieţuirii şi a leadershipului. roberto canessa e cardiolog şi a candidat în 1994 la preşedinţia uruguayului. nando parrado e producător tv şi are propria sa staţie de televiziune.
toată povestea are o pagină de web, unde sunt şi o grămadă de poze, şi a avut parte de o updatare şi în national geographic, de bună seamă. dar pe mine, partea legată de canibalism m-a pus pe gânduri. e clar că nu vreau să fiu pusă în situaţia să iau o astfel de decizie vreodată, dar nu pot să nu mă întreb dacă, ajunsă acolo, aş fi capabilă să o fac sau nu? probabil că, la limită, aş face-o. dar după aia, după ce eşti salvat, cum trăieşti cu gândul ăsta?
ai mustrări de conştiinţă sau o iei ca pe un dat, o chestie care trebuia făcută şi pe care ţi-o ştergi din memorie mai apoi? mai poţi mânca altceva? când mănânci carne de orice fel nu îţi aminteşti acele zile şi nu îţi stă în gât totul? probabil devii vegetarian. dar cum te uiţi la rudele celor pe care i-ai mâncat? e limpede că nu ai făcut-o din plăcere, dar totuşi…?
mi-ar fi plăcut să pot sta de vorbă cu unul dintre supravieţuitori să îmi spună cum se gândeşte acum la toată acea experienţă. oare să le scriu un mail? după 36 de ani e cam aiurea. dar ăsta e genul de interviu pe care îl savurezi când îl faci, de-abia aştepţi să-l porneşti, iar când te apuci să-l scrii îţi dai seama că nu îţi găseşti cuvintele atât eşti de copleşit de poveste.
mda. până la urmă, dacă ai zile, scapi. asta nu înseamnă că mă voi mai sui într-un avion curând. 🙂
…citea Ana, in timp ce-si rumega linistita cerealele…
burghezo!! 😀
…in sensul ca mi-au cam stat in gat.
bun şi efectul ăsta 😀
Am citit cartea acum doi ani, in urma unui interviu cu autorul ei pe care il vazusem la TV, am cautat-o, am gasit-o, initial am cumparat-o sa o fac cadou, am facut-o si am luat-o cu nerusinare inapoi (mi-am permis, era in familie), nu vreau sa o pierd, e cea mai zguduitoare „poveste” pe care am citit-o in viata mea, nu am plans dar starea era aceeasi. In acelasi timp e marturia vie ca, uneori, chiar si in cele mai disperate situatii, exista o speranta, o solutie si, poate, Dumnezeu. Dar si ca viata poate fi neasteptat de dura si nedreapta si ca trebuie s-o traiesti frumos si iubind, nu uitand sa-i iubesti pe cei dragi.
Trebuie sa citesti cartea, cand o vei gasi, nu stiu daca s-a publicat in Romania, poate ca da. In franceza se numeste „Miracle dans les Andes”, Nando Parrado, editura GRASSET, Paris 2007, ISBN 978-2-246-68981-2. Senzatiile oferite de lectura sunt mult mai puternice decat cele de la vizionarea filmului, asta si pentru ca problemele de constiinta legate de canibalism sunt explicate sau macar comentate. Nu mai era vorba de vinovatie ci de supravietuire, dar au fost atat de delicati si cu suflet in nenorocirea lor incat au refuzat sa se atinga de corpurile mamei si surorii lui NP, chiar daca mureau literalmente de foame. Lectorul simte frigul, durerea, foamea, disperarea, vantul inghetat, determinarea de a gasi o solutie, ultima bucatica de ciocolata sau o aluna uitata intr-un buzunar si mancata timp de o zi, noptile nesfarsite, moartea care pandea aproape. Au supravietuit datorita conditiei fizice exceptionale si a celei psihice si… datorita canibalismului. Este, cred, singura data cand, cititor, nu poti condamna asta si intelegi, profund, sensul lucrurilor, al vietii, al supravietuirii. M-am ambalat aici, stiu, dar m-a marcat enorm. Nu e insa o carte care poate fi citita sau suportata de oricine, sunt oameni care nu au putut-o citi din cauza ca totul s-a intamplat aievea.
Da, ma gandesc si eu, de atunci, cand urc in avion, la grozavii, mai mult decat inainte.
nu am văzut cartea în librăriile noastre, dar o să o iau dacă apare. nu ai cum să-i condamni pentru ce au făcut, de bună seamă, dar eu sunt curioasă de cum au reuşit ei să treacă peste partea cu canibalismul după ce au revenit în civilizaţie. pentru că era imposbil să nu-i marcheze într-un fel sau altul. cred că e greu să trăieşti cu gândul ăsta. sau nu?
Ai dreptate, eu si tu si toti cei pe care ii cunoastem, in situatia in care nu am fost confruntati niciodata cu ceva asa de dramatic, am spune, clar, ca nu se poate trai stiind ca ai „mancat-o” pe prietena, mama, pe vecinul de scaun, Doamne-Dumnezeule, ce spun aici? Am stat mult si m-am gandit, cred ca ei au putut trai cu gandul asta. Un detaliu important e ca erau, toti, foare religiosi si sanatosi la trup si la minte si tineau foarte mult unii la altii, deci decizia n-a fost usor de luat. Cred ca fiecare dintre ei a reflectat mult dupa ce lucrurile s-au terminat, faptul ca au ramas in continuare uniti si ca au reusit in viata si in viata de familie arata si (sau numai) faptul ca au inteles ca daca sunt inca in viata, atunci nu au dreptul sa isi bata joc de ea. Cred ca ceea ce i-a marcat in egala masura a fost si suferinta fizica atroce, nu aveau haine deloc, foamea – a durat mult pana sa se atinga de corpuriile celor decedati, au incercat inainte sa manance husele de piele ale scaunelor sau au facut pur si simplu foamea. In final si cei mai reticenti au acceptat „carnea”, o vedeau doar ca pe o sursa de proteine, refuzau sa vada altceva pt ca ar fi fost de nesuportat. Imi amintesc ca „masa” nu era nici festin, nici bucurie. M-a impresionat un moment anume, cand acceptasera sa moara, intr-un final, de foame, pentru a nu se atinge de ultimele doua corpuri ramase, mama si sora lui Nando. Orice am spune, cred ca e greu de comentat pentru ca punctul nostru de vedere nu are cum sa fie aproape de al lor. M-am gandit la un moment dat daca scopul, viata in acest caz, scuza mijloacele, poate ca da. A fost canibalism dar nu din placere, nu din nebunie ci din disperare, si in final ei nu au ucis pe nimeni. Un lucru important este si faptul ca au fost reacceptati in comunitatea lor, in familii si in tara fara reprosuri, fara comentarii, ci cu uimire, iubire si multa umilinta, poate altii in locul lor nu ar fi supravietuit, nu ar fi gasit vointa necesara, inteligenta…
„Tata mi-a spus: Tu vei avea un viitor, vei avea o viata! Gandindu-ma la cuvintele lui, am inteles ca ma inselam considerand catastrofa ca pe o teribila eroare, ca pe o deviatie imprevizibila a vietii fericite care ma astepta. In prezent incepeam sa inteleg ca proba pe care o indurasrm in Anzi nu era o intrerupere a destinului meu sau o perversiune. Era pur si simplu viata mea, si viitorul care ma astepta era singurul disponibil. Daca alegeam sa traiesc in amaraciune si furie, asta m-ar fi impiedicat sa traiesc cu adevarat. Inainte de crash, tineam mult la lucrurile obtinute, dar muntii mi-au aratat ca viata, oricare ar fi forma pe care o ia, este un miracol. Or acum, prin miracol, ma vedeam avand o a doua sansa. Sigur, nu era viata pe care mi-as fi dorit-o, dar intelegeam de acum inainte ca trebuia s-o traiesc in toata bogatia ei si cu toata speranta de care eram capabil. Mi-am promis sa incerc. Urma sa traiesc cu pasiune si curiozitate, ramaneam deschis tuturor posibilitatilor. Ma bucuram de fiecare clipa si ma fortam, zi dupa zi, sa fiu mai uman si mai viu. Daca ma multumeam cu mai putin, aceasta ar fi fost o insulta la adresa celor care nu au supravietuit, si nu puteam sa nu inteleg asta decat foarte bine. Am luat aceste angajamente fara sa ma astept sa fiu fericit. Simteam doar ca era de datoria mea sa profit la maxim de sansa care imi fusese data. M-am deschis, deci, vietii, si spre marea mea fericire, noua mea existenta a inceput”.
Dumnezeu a fost in permanenta prezent in povestea lor, in sufletul lor. E socant pentru ca in astfel de incercari logic ar fi ca Dumnezeu sa fie pierdut. Cred ca ce s-a intamplat le-a aratat ca viata este un miracol care nu trebuie ingnorat sau tratat cu usurinta ci trait din plin, aproape cu responsabilitate, iar pentru asta trebuie sa fii, cum NP spunea, deschis tuturor posibilitatilor, pentru ca toate fac parte din VIATA, asa cum e ea.
Cordialement, cum se spune pe-aici 🙂
Oana
de fapt, atunci când am scris postul am vrut să înlocuiesc cuvântul canibalism cu un altul, pentru că mi-am dat seama că nu era deloc potrivit pentru ce se întâmplase. am realizat din film că nu le făcuse plăcere să mănânce acele trupuri şi nici nu era un mod de viaţă pentru ei, aşa că era forţat „canibalism”. dar, din păcate, în limba română nu există un alt cuvânt care să exprime acel act, aşa că…
oricum, e fascinantă povestea în sine şi mai ales puterea de care dă dovadă omul în momentele limită. după o istorie ca asta îţi dai seama că nu ne folosim organismul nici 10% din cât ar putea fi folosit. avem resurse nebănuite. bine de ştiut. 🙂
Da, ai dreptate.
Sper sa apara cartea si in romaneste, intr-o traducere buna – m-ai facut sa ma intreb daca NP a folosit cuvantul canibalism sau nu, nu stiu! Asta pentru ca lectura mea a fost foarte imaginativa, eram cu totul deep inside, sufeream, aveam emotii, „vedeam” si „simteam” frigul, vantul, noaptea, distanta de lumea civilizata, moartea omniprezenta, degeraturile, zapada, cerul albastru si rece si mai ales sentimentele lor, o sa incerc sa vad cum a intors el textul, cand o sa am timp.
Am vazut si filmul, e ok, dar nu „bate” cartea – destul de normal, cred, pt ca e greu de redat asa ceva.
Daca nu ma insel, cartea a fost scrisa prin 1991, la maturitate si e bine datorita analizei vietii si intamplarilor facuta de la distanta in timp.
Totusi timpul nu a sters nici un detaliu, emotiile sunt ca si proaspete, vii, banuiesc ca nu i-a fost simplu, mai ales ca nu a scris-o din proprie initiativa ci la rugamintea unui ziarist (pare-mi-se, nu mai stiu, am uitat).
Multumesc pt site, am fost sa vad pozele, sunt mai multe decat in carte.
Numai bine,
Oana