Blogul Licuricei

…după cum spuneam mai jos, de azi înainte voi avea invitaţi speciali. primul dintre ei, DANIEL SUR.

orădean la origini, cu liceu de informatică şi facultatea de istorie şi  filosofie la activ, sur a fost iniţial ziarist. aşa l-am cunoscut eu, în ’98, la „ziarul de cluj”. lucra pe investigaţii, sub mâna lui viorel nistor, şi îi plăcea să-mi spună „laura-VIP” din cauză că pe atunci eu eram pe monden.”vipule” mă strigă el şi acum, de altfel.

după ce a plecat de la „ziaru”, sur a ajuns expert în ministerul informaţiilor publice, apoi la agenţia pentru strategii guvernamentale, iar acum e la institutul cultural român. nu ştiu exact ce face acolo (trebuie să-l întreb), dar ştiu că are publicată, din 2006, o carte de poezie – „Texte de sedus femei prea romanţioase” (am fost la lansare!) şi mai are un scenariu de desene animate „Întoarcerea Solomonarilor”, care a câştigat, în 2008, finanţare de la CNC. în plus, a mai scris teatru (finalist la concursul organizat de teatru imposibil acum trei ani), poezie, eseuri, proză în câteva reviste literare şi suplimente şi are şi un roman pe care îl tot plimbă pe la edituri.

lui sur îi plac, în ordinea asta: femeia (nu femeile!), filosofia şi literatura şi nu-i prea place că s-a născut aici. l-am rugat să-mi spună câte ceva despre el şi iată ce a ieşit: „Am un 1,90 m. Părul lung. Creţ şi blond. Dar sunt genul latino.  Port 45 la picior şi 60 în talie. Seamăn izbitor cu brad pitt şi aş juca alături de angelica jolie. Cred că înţelegi de ce – buzele. Idolul meu: instalatorul polonez. Modelul meu: două pe faţă, două pe dos. Săritura mea preferată: cu prăjina. Sportul preferat: “judoul” pe tatami. Ce să mai zic? Cred că am spus destul”. şi eu cred. 🙂

sur a ales să scrie cu culoarea albastră şi tot el a dorit ca postul lui să aibă şi o fotografie, pe care mi-a şi trimis-o.

iar acum, doamnelor şi domnilor, textul:

Marinarul din metrou

„O să vedeţi voi cine sunt eu”, şopteşte lângă mine o voce groasă de bărbat. „Eu am văzut oceanu’, nu ca voi…”. Apoi tace. Un ghem de tăcere care nu duhănea şi căruia nici nu-i păsa ce se întâmplă în jurul său. Doi ochi fosforescenţi se opresc un moment asupra mea, după care alunecă într-o preocupare mistuitoare. Pare cel mai nenorocit bărbat din lume, aducând mai curând cu o găină mică, decrepită, printre noi, găinile mari, descumpănite. Era un om scund, cu piept puternic dezvoltat şi căpăţâna pierdută între umeri; gura mare, buze late şi cărnoase, părul creţ şi sur, care ieşea în evidenţă. „O să vedeţi ce voi face… la timpul potrivit.” Fiindcă nu ajunge la mânerele de plastic ale metroului, îşi ţine mâinile îmbufnat în sân. Curbele şi frânele neanunţate ale trenului îl fac să execute un dans dezordonat. Îşi ţine capul puţin aplecat într-o parte, de parc-ar fi tras cu urechea, apoi îşi lasă privirea spre vârful pantofilor sport, care au fost cândva albi. Chipul lui plutea parcă-n extaz; umbra şi lumina îl înveleau rând pe rând, după cum se mişca vagonul. Nu ştiu de ce eram convins că e marinar. Un marinar de modă veche, care tocmai a coborât de pe un transatlantic cu velă, după ce a plutit, fără lumini şi fără zgomot, luni de zile. „O să vedeţi voi, mă!” Cuvintele sunt însoţite de un gest energic, oarecum agresiv, al uriaşelor sale palme şi doamna care stătea pe scaun în faţa lui, a avut fără voie o tresărire de teamă.

Urcase şi se oprise lângă mine la Obor. Iar de atunci nu încetase să mormăie fraze nervoase, din ce în ce mai inteligibile. Când revolta lui împotriva acelui cineva invizibil atingea temperaturi din ce în ce mai înalte, privirea îi devenea ageră, senzuală, degajată şi plină de încredere în sine, neîmpovărată de şovăieli, privind toate lucrurile din jurul său în toată goliciunea. Dar siguranţa dispărea în câteva secunde, iar bărbatul o lua de la capăt: căuta din nou cu dibuieli de lunatic geamandurile care semnalizează canalul portului, până când busolele sale îşi reveneau, fiindcă, probabil pentru el, stâncile civiliei sunt mai periculoase şi mai fatale decât cele propriu zis, de care dacă te izbeşti, te faci ţăndări şi te scufunzi fără nici un zgomot. Pe când o ciocnire cu Bucureştiul poate duce la putrezirea minţii. Un oraş plin de contrabandişti de vorbe, cu recife moarte în loc de străzi, o dezordine dementă de culori şi arome, un acvariu tern, un golf năpădit de papagali strălucitori cu guşa plină de înjurături, o viaţă sumbră, intermitentă, cu aceeaşi ţintă greşită pe care, cu siguranţă, a văzut-o şi în alte locuri. O balenă de ciment, mâncată de vicii. O ciocnire ca asta poate încremeni de groază până şi dinozaurii. Poate şi de aceea ţinea să se îmbărbăteze: „o să vedeţi voi cine sunt eu!” sau un „da’ de unde!”. Îşi mai trage sufletul, oftează, de parcă în loc să stea în picioare ar fi alergat, cu răsuflarea plină de praf, analizat de toţi din vagon, arătat cu degetul de o fetiţă blondă cu un basc roz şi o bunică impacientată, în vreme ce vocea îi devenea tot mai groasă şi începea să uite de ce s-a urcat în metrou. Pe scurt, se numără şi el printre acei oameni sortiţi s-ajungă victime sigure ale marilor oraşe, căci nu sunt în stare nici să reziste presiunii străzii, cum se întâmplă cu locuitorii oraşelor mici, nici să se împace până la capăt cu ritmul de viaţă şi distanţele mari, cum se întâmplă cu oamenii nesiguri. „Da’ ce credeţi voi!? Ia’ dă-te mai încolo ! Ce mi te bagi în suflet. O să vedeţi voi cine sunt eu. Eu am văzut oceanu’, nu ca voi…”