…al treilea invitat special al meu este RENATE ROCA-ROZENBERG.

…renate este, de departe, unul dintre cei mai buni profesionişti în PR pe care îi cunosc. şi dacă nu aş fi crezut asta, tot aş fi scris-o pentru că, fiind un PR atât de bun, a ştiut cum să mă determinte să scriu cuvintele magice. e suficient să îi citiţi textul şi veţi înţelege. 😀 lăsând gluma la o parte, renate chiar e un PR pe care eu îl apreciez foarte mult. să vă spun de ce.

pentru că înţelege perfect ce înseamnă un deadline şi îţi trimite întotdeauna în timp util ce îi ceri. pentru că îţi dă răspunsuri precise la întrebări şi nu o scaldă cu bla bla-uri de doi bani. pentru că nu se roagă de tine să îi publici un comunicat şi nici nu te sună fără rost sau doar din interes. pentru că nu te asaltează pe mail cu tot felul de tâmpenii irelevante şi îţi trimite comunicate doar atunci când chiar are ceva de spus. pentru că nu tratează presa de sus, pentru că nu e niciodată nervoasă când o suni, pentru că nu face pe deşteapta cum fac alţi PR-i. şi ar mai fi câteva chestii, dar mă gândesc că nu e cazul să-i ridic o statuie.

cât despre renate-femeia, ca să zic aşa… nu ştiu niciodată când mă întâlnesc cu ea ce culoare de păr va avea. ba e portocaliu, ba roz, ba şaten-alună, ba roşcat, ba te miri ce altă culoare. râde sănătos (asta îmi place) şi fumează mult (asta nu-mi place). nu o interesează gura lumii şi face exact ce îi pică ei bine. e zodia mea, a Gemenilor, şi se vede de la o poştă. poate şi de-asta ne-am intersectat la un moment, pentru scurt timp, pe un segment de mai puţin veselă amintire al vieţii mele şi poate de-asta l-am depăşit fără să ne certăm şi ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. de fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nu ştiu dacă ea ştie asta. 😀

(ps: îţi place introducerea, tânără doamnă? m-am descurcat onorabil? 😀 )

iar acum, doamnelor şi domnilor, textul:

Fără titlu

Recunosc că scriu acest post doar ca să vad ce introducere imi face Laura. Despre Cora a scris foarte frumos, dar ele sunt prietene vechi, deci nu pot să iau ca model de referinţă. Pe mine mă cunoaşte mai mult profesional şi, totuşi, sper că nu va scrie că « Renate este unul din cei mai buni profesionişti în PR pe care i-am cunoscut vreodată ». Nu de altceva, dar ştim cu toţii asta.

Eu nu cred că o cunosc bine pe Laura. Sunt sigură că ne înţelegem bine, că ne cade bine din cînd în cînd câte o cafea băută împreună (îţi multumesc că nu ai comentat niciodată că te tîrăsc în cele mai fumăcioase locaţii din Cluj), dar dacă mă cheamă cineva în instanţă să depun mărturie în favoarea ta va trebui, dragă Laura, să-mi şopteşti cîte ceva, ca să fiu cât mai credibilă şi să nu mă repet. Dar îmi place de Laura pentru că e un pic ca mine. Adică foarte directă, foarte radicală în părerile ei (măcar pentru 5 minute) şi că, mulţumită ei, am aflat cel mai bun site de horoscoape din lume (www.astrologyzone.com).

Staţi aşa, că de fapt nu vroiam să scriu un post despre Laura. Vroiam să vă explic doar de ce mă găsiţi pe blog-ul ei.

Sunt aici să vă rog să sprijiniţi programul « Copacul de hartie ». Sunt sigură că majoritatea dintre voi ştie deja despre ce e vorba, dacă nu ştiţi puteţi afla foarte uşor (www.copaculdehartie.ro). Mie îmi place la nebunie programul ăsta şi de anul trecut este prezent şi în Cluj. Mă gîndesc că majoritatea dintre voi lucrează în redacţii în care zilnic se strîng zeci de ziare ce vor fi aruncate apoi la gunoi. Dacă nu vă deranjează să reciclaţi, puneţi-le deoparte, donaţi-le « Copacului » şi măcar veţi dormi liniştiţi că din banii obţinuţi se vor cumpăra şi planta copaci. Iar dacă e prea mare efortul, puneţi deoparte din banii de bere 10, 50, 100 RON, în funcţie de cîtă bere beţi, şi donaţi-i pur şi simplu. Au mare nevoie de ajutor financiar, nu doar de hîrtie.

Moment publicitar : Vizitaţi www.prandmore.ro, veţi descoperi cea mai deşteaptă agenţie de PR din Cluj.

Gata.

…cred că sunt singura (sau, mă rog, printre foarte puţinii români) care şi-a dat azi-noapte ceasul înapoi cu o oră şi nu înainte. şi nu doar ceasul de la telefon, ci toate ceasurile din casă. asta ca nu cumva să întârziu la job. de bună seamă că am întârziat. m-am trezit instinctiv exact la ora la care ar fi trebuit să fiu în redacţie. adică la 7.33 în timp ce toate orologiile, mecanice sau electronice, din locuinţa mea de vară arătau 5.33. ceasu’ rău, vorba aia.

şi apropo de ora asta. m-am tot întrebat de ce naiba peste tot, ziare, tv, radio, se dă exemplul “ora 3.00 devine ora 4.00”? de ce nu se spune “ora 12.00 devine ora 1.00” sau “ora 7.00 devine ora 8.00”? cum de s-a ajuns la 3-ul ăla şi care e rostul lui? răspunsul colegilor din redacţie a fost “ceva cu trenurile”, da’ CE cu trenurile? şi, mai ales, DE CE şi CINE a stabilit fix ora 3.00? mi se pare ciudat. sau nu e?

…am câteva piese care îmi scot la iveală tot felul de stări, de culori şi de imagini. ştiu, toţi avem. doar că eu am acum chef să le adun şi să vi le pun spre ascultare. cu explicaţiile de rigoare, ca să ştiţi şi voi cam ce-mi trece mie prin cap când le aud.

–  asta e piesa pe care aş face un drum lung, cu maşina, spre portugalia, atunci când portocalii sunt în floare şi aerul e îmbibat puternic cu mirosul lor. un drum într-o cabrio şi cu soarele în ochi, îmbrăcată într-o rochie subţire de vară, cu mărgele multe şi colorate la gât şi balerini uşori în picioare. ciudat, prima culoare care îmi vine în minte când o ascult e galben, şi nu portocaliu, cum ar fi de aşteptat.

– când ascult această piesă îmi vine mereu cheful să fac curat în casă. habar n-am de ce, dar atunci am un imbold puternic de a deschide geamul, de a-mi aranja lucrurile prin sertare şi dulap, de a şterge praful şi de a aspira. parcă totul merge mai repede şi mai cu spor pe piesa asta. şi văd totul în purpuriu în timpul ăsta.

– asta e, în mod claaaar, melodia care îmi stârneşte pofta de flirt. e suficient să îi aud primele acorduri în nuanţe de roz, ciclamen şi lila şi mă apucă un chef nebun de ieşit cu fetele într-un club, de băut drambuie sau hoegaarden, de flirtat cu bărbaţi frumoşi, amuzanţi şi inteligenţi şi de dansat până dimineaţa pe rupte. da, da, şi sex. 🙂

– pe bucata asta de culoare verde închis aş sta întinsă în iarbă, undeva la munte, şi m-aş uita la cer ore în şir. mi-aş lăsa mintea să zboare aiurea sau aş număra norii, iar mai apoi stelele căzătoare (pe o melodie de-asta musai să fie stele căzătoare). ba chiar aş şi adormi un pic, obosită de atâta numărat.

– ăsta e cântecul care mă face să îmi doresc să văd filme hollywoodiene din anii ’40- ’50. de-alea semnate george cukor, billy wilder, frank capra, stanley kramer, victor fleming, elia kazan şi alţii de calibru lor. sunt mai multe culori care îmi vin în minte când o ascult, mai exact combinaţii de maro cu bleu sau cu roz stins, galben pai cu gri sau alb cu negru.

– când ascult piesa asta cu nuanţe argintii mă ia dorul de colindat oraşul, pe timp de ploaie. îmi vine să-mi trag o pereche de cizme de cauciuc în picioare, să-mi arunc un trenci pe umeri şi un basc pe cap şi să bântuie pe străduţe pustii. şi să mă opresc apoi la casa cuiva drag, pentru un ceai şi o poveste.

– iar  asta e piesa de culoare albă pe care mi-aş lua rămas bun de la lume. adică să se audă atunci când îmi va fi cenuşa împrăştiată în văzduh. nu ştiu dacă am mai scris asta aici, dar nu doresc să fiu îngropată. incinerarea e cea mai bună soluţie pentru claustrofobica din mine.  cenuşă, o mână de prieteni şi o slujbă scurtă. atât. şi bucata asta de edith piaf, evident.

…al doilea invitat special al meu este CORA SEVIANU.

…cora e de o precizie nemţească. nu ştiu dacă i se trage de la germana în care a făcut şcoala or de la zodia care o guvernează – Fecioară, ştiu doar că în cazul ei lucrurile trebuie făcute temeinic şi exact atunci când le-ai planificat. nu prea încap jumătăţi de măsură. e altfel decât toate femeile pe care le ştiu. cora nu se pisiceşte, nu se alintă, nu are fiţe în cap. e critică şi ironică şi, din cauza asta, e singura persoană căreia mi-a fost jenă să-i spun că am blog. iar când a aflat, am rugat-o să nu-l citească pentru că mi-era ruşine de câte inepţii scrisesem acolo. s-a ţinut de cuvânt.

am cunoscut-o în 2000, când a luat naştere “clujeanul”, şi de atunci şi până astăzi am rămas fascinată de cât de puţin vorbeşte. e persoana care spune multe în cuvinte puţine. nu ştiu cum reuşeşte, dar reuşeşte. în timp ce eu turui într-una, ea vine şi punctează. şi te uimeşte. şi mai are câteva chestii care mă lasă de fiecare dată cu gura căscată. spre exemplu, ştie precis cum gândesc bărbaţii în timp ce eu doar îmi dau cu presupusul. am testat chestia asta şi e pe bune.

în plus, e genul căruia îi puteţi lăsa liniştit casa pe mână pentru decorat, cu siguranţă va scoate o bijuterie din ea. ca să nu mai spun că are un stil vestimentar mai mult decât original şi are darul de a găsi chestii faine în magazinele second. tocmai de-asta, în curând, îşi va deschide un magazin virtual de haine vintage. fiţi pe fază. veţi fi uimiţi ce minunăţii sunt acolo.

iar acum, doamnelor şi domnilor, textul:

Pînă acum cîteva zile, nici măcar nu aveam voie să citesc acest blog. Aşa am promis. Acum, de cînd cu guest star-ul zilei, am ajuns să scriu.

Din blog in blog

Nu am blog şi nici nu mi-am dorit nici măcar o secundă unul. Nu-mi place să vorbesc cu oameni pe care nu-i cunosc. De fapt, în ultimul timp, nu-mi mai place să vorbesc deloc. Sînt din ce în ce mai sălbatică. În schimb, m-am apucat să citesc bloguri. Mă tot dau pe net pe blogurile oamenilor. Cunoscuţi si necunoscuţi. Din blogroll în blogroll. Cele mai amuzante sînt, de departe, blogurile despre “nimic”, dupa modelul Bridget Jones, scrise de gagici. Cele cu copii şi animale sînt delicioase. Autoironia e cuvîntul de ordine, se iau foarte rar în serios (doar atunci cînd s-au săturat de ceva, sau nu mai pot ceva etc). Cînd se plîng. Dar le trece surprinzător de repede. Cu “băieţii”, în schimb, e altă poveste. Pe blogurile lor, ei vor să explice, să protesteze, să semnaleze, să dezbată, să schimbe lumea. Sînt mult mai didactice şi mai pline de probleme globale. Şi mult mai impersonale. Intersante uneori.

Şi acum, marea problemă:  comentariile. Nu vorbesc de cele interesante sau de bun simţ. Dar există o categorie (mie mi se pare foarte numeroasă), de “proştiviolenţi” care nu are ceva mai bun de făcut decît să-ţi intre pe blog şi să te insulte, înjure, jignească. Pe cei mai mulţi îi găsesc în fiecare zi prezenţi cu comentarii în josul paginii ziarelor pe care le citesc on line. E ca şi cum ai deschide ziarul pe un tomberon. Cum e posibil? Sau ca şi cum ai invita pe cineva la tine în casă şi el scuipă pe jos, te înjură, ba poate că-ţi mai şi trage una, ca să înţelegi odată cît eşti tu de prost şi cîtă dreptate are el. Ce dezbatere, polemică, schimb de idei? Direct la “argument”. Şi ca bonus, îi mai scuipă şi înjură şi pe ceilalţi invitaţi, pînă cînd totul devine o bătaie generală.

Sigur nu-mi fac blog. Dar problema e că nici nu-mi mai vine să citesc.

…de câţiva ani buni mă gândesc să îmi fac un tatuaj. “mă gândesc” ăsta nu ştiu dacă e chiar cel mai bun cuvânt. poate ar merge mai degrabă “îmi trece prin cap” sau “cochetez cu ideea” pentru că, de fapt, nu reuşesc să-mi cristalizez o chestie concretă în minte. nu ştiu exact dacă vreau sau nu vreau? şi dacă vreau, unde îl vreau şi mai ales, cum îl vreau? dar, mai presus de toate, de ce îl vreau?

o mulţime de întrebări la care, în timp, am dat tot felul de răspunsuri. spre exemplu, mi-am zis “îl vreau într-un loc discret, dar nu intim şi, pe cât se poate, să fie vara la vedere”. pentru asta am bifat talpa piciorului, glezna, un loc mic după ureche,  interiorul încheieturii mâinii şi spaţiul de la baza gâtului, pe spate. păreau cele mai bune locuri, dar niciunul dintre ele nu mi s-a părut, totuşi, “cel mai bun”.

după care m-am tot gândit ce anume vreau să fie desenat. mi-am închipuit flori discrete, zâne delicate, licurici amuzanţi,  libelule vesele, aripi diafane, mămăruţe simpatice, cărţi deschise, cuvinte speciale şi cam atât. nimic însă nu mi-a picat cu tronc şi nu m-a mulţumit. singura chestie sigură era că, dacă va fi, va fi colorat. dar va fi?

pentru că una dintre marile mele probleme (în afara faptului că mă va durea la execuţie), e că tatuajul ăla va arăta ca dracu’ după ce voi îmbătrâni şi mi se va fleşcăi şi rida pielea. ştiu că există ceva metode de ştergere, dar nu mi se pare că rezultatele sunt satisfăcătoare. şi nici nu cred că, pe partea asta, se vor înregistra cine ştie ce progrese ale tehnicii până îmbătrânesc eu. oricum, nu mai sunt aşa mulţi ani până atunci. 😀

în plus, aş vrea să îmi definesc precis în minte de ce naiba vreau eu un tatuaj? de ce mă tot bântuie ideea asta? mi se pare o chestie sexy? – n-aş putea spune asta cu mâna pe inimă. am ceva de zis cu el? – poate, dar ce? e forma mea adolescentină de teribilism şi răzvrătire faţă de cutume pe care, până acum, nu am bifat-o? – ar fi un răspuns, dar care sunt regulile ăstea care mă revoltă aşa, că nu-mi dau seama? sufăr de exhibiţionism într-o formă uşoară? – s-ar putea, dat fiind că am şi blog, dar parcă totuşi nu.

o mulţime de întrebări fără răspunsuri concrete. ei, dacă reuşesc să rezolv toate dilemele ăstea, poate ajung să mă hotărăsc şi unde şi ce tatuaj vreau. până atunci mai dau, uneori, câte un ochi pe miami ink. 🙂

…de parcă mai era nevoie, ieri m-am convins din nou că serialele bbc sunt muuult mai faine decât cele americane. şi nu mă refer la sitcomuri, ci la cele mai serioase, ca să spun aşa. după ce m-am delectat cu life on mars, state of play, torchwood şi jane eyre, a venit rândul unei alte mini-serii bbc care să mă entuziasmeze.

este vorba de the state within, un serial de 6 episoade făcut prin 2006. intrigă de actualitate, scenariu inteligent şi alert, actori care formează o echipă omogenă tocmai pentru că sunt character actors, nu vedete. nu am observat derapaje de joc sau găuri în scenariu, totul e construit deştept şi posibil, fără să ai impresia că trăieşti într-un film.

eu zic că merită văzut, mai ales că poate fi închiriat (ca şi celelalte, de altfel) de la hm&f. (asta ca să nu mai comenteze prodan că furăm filme). şi, apropo de “state of play” – am văzut că americanii l-au preluat şi l-au transformat anul ăsta în lung metraj, cu russell crowe şi ben affleck pe afiş. poate că le-a ieşit, dar tot mai bine originalul. vorba aia, eu încă mai susţin că hong-kongonezul infernal affairs e mult mai bun decât copia lui scorsese, the departed.

…după cum spuneam mai jos, de azi înainte voi avea invitaţi speciali. primul dintre ei, DANIEL SUR.

orădean la origini, cu liceu de informatică şi facultatea de istorie şi  filosofie la activ, sur a fost iniţial ziarist. aşa l-am cunoscut eu, în ’98, la “ziarul de cluj”. lucra pe investigaţii, sub mâna lui viorel nistor, şi îi plăcea să-mi spună “laura-VIP” din cauză că pe atunci eu eram pe monden.”vipule” mă strigă el şi acum, de altfel.

după ce a plecat de la “ziaru”, sur a ajuns expert în ministerul informaţiilor publice, apoi la agenţia pentru strategii guvernamentale, iar acum e la institutul cultural român. nu ştiu exact ce face acolo (trebuie să-l întreb), dar ştiu că are publicată, din 2006, o carte de poezie – “Texte de sedus femei prea romanţioase” (am fost la lansare!) şi mai are un scenariu de desene animate “Întoarcerea Solomonarilor”, care a câştigat, în 2008, finanţare de la CNC. în plus, a mai scris teatru (finalist la concursul organizat de teatru imposibil acum trei ani), poezie, eseuri, proză în câteva reviste literare şi suplimente şi are şi un roman pe care îl tot plimbă pe la edituri.

lui sur îi plac, în ordinea asta: femeia (nu femeile!), filosofia şi literatura şi nu-i prea place că s-a născut aici. l-am rugat să-mi spună câte ceva despre el şi iată ce a ieşit: “Am un 1,90 m. Părul lung. Creţ şi blond. Dar sunt genul latino.  Port 45 la picior şi 60 în talie. Seamăn izbitor cu brad pitt şi aş juca alături de angelica jolie. Cred că înţelegi de ce – buzele. Idolul meu: instalatorul polonez. Modelul meu: două pe faţă, două pe dos. Săritura mea preferată: cu prăjina. Sportul preferat: “judoul” pe tatami. Ce să mai zic? Cred că am spus destul”. şi eu cred. 🙂

sur a ales să scrie cu culoarea albastră şi tot el a dorit ca postul lui să aibă şi o fotografie, pe care mi-a şi trimis-o.

iar acum, doamnelor şi domnilor, textul:

Marinarul din metrou

„O să vedeţi voi cine sunt eu”, şopteşte lângă mine o voce groasă de bărbat. „Eu am văzut oceanu’, nu ca voi…”. Apoi tace. Un ghem de tăcere care nu duhănea şi căruia nici nu-i păsa ce se întâmplă în jurul său. Doi ochi fosforescenţi se opresc un moment asupra mea, după care alunecă într-o preocupare mistuitoare. Pare cel mai nenorocit bărbat din lume, aducând mai curând cu o găină mică, decrepită, printre noi, găinile mari, descumpănite. Era un om scund, cu piept puternic dezvoltat şi căpăţâna pierdută între umeri; gura mare, buze late şi cărnoase, părul creţ şi sur, care ieşea în evidenţă. „O să vedeţi ce voi face… la timpul potrivit.” Fiindcă nu ajunge la mânerele de plastic ale metroului, îşi ţine mâinile îmbufnat în sân. Curbele şi frânele neanunţate ale trenului îl fac să execute un dans dezordonat. Îşi ţine capul puţin aplecat într-o parte, de parc-ar fi tras cu urechea, apoi îşi lasă privirea spre vârful pantofilor sport, care au fost cândva albi. Chipul lui plutea parcă-n extaz; umbra şi lumina îl înveleau rând pe rând, după cum se mişca vagonul. Nu ştiu de ce eram convins că e marinar. Un marinar de modă veche, care tocmai a coborât de pe un transatlantic cu velă, după ce a plutit, fără lumini şi fără zgomot, luni de zile. „O să vedeţi voi, mă!” Cuvintele sunt însoţite de un gest energic, oarecum agresiv, al uriaşelor sale palme şi doamna care stătea pe scaun în faţa lui, a avut fără voie o tresărire de teamă.

Urcase şi se oprise lângă mine la Obor. Iar de atunci nu încetase să mormăie fraze nervoase, din ce în ce mai inteligibile. Când revolta lui împotriva acelui cineva invizibil atingea temperaturi din ce în ce mai înalte, privirea îi devenea ageră, senzuală, degajată şi plină de încredere în sine, neîmpovărată de şovăieli, privind toate lucrurile din jurul său în toată goliciunea. Dar siguranţa dispărea în câteva secunde, iar bărbatul o lua de la capăt: căuta din nou cu dibuieli de lunatic geamandurile care semnalizează canalul portului, până când busolele sale îşi reveneau, fiindcă, probabil pentru el, stâncile civiliei sunt mai periculoase şi mai fatale decât cele propriu zis, de care dacă te izbeşti, te faci ţăndări şi te scufunzi fără nici un zgomot. Pe când o ciocnire cu Bucureştiul poate duce la putrezirea minţii. Un oraş plin de contrabandişti de vorbe, cu recife moarte în loc de străzi, o dezordine dementă de culori şi arome, un acvariu tern, un golf năpădit de papagali strălucitori cu guşa plină de înjurături, o viaţă sumbră, intermitentă, cu aceeaşi ţintă greşită pe care, cu siguranţă, a văzut-o şi în alte locuri. O balenă de ciment, mâncată de vicii. O ciocnire ca asta poate încremeni de groază până şi dinozaurii. Poate şi de aceea ţinea să se îmbărbăteze: „o să vedeţi voi cine sunt eu!” sau un „da’ de unde!”. Îşi mai trage sufletul, oftează, de parcă în loc să stea în picioare ar fi alergat, cu răsuflarea plină de praf, analizat de toţi din vagon, arătat cu degetul de o fetiţă blondă cu un basc roz şi o bunică impacientată, în vreme ce vocea îi devenea tot mai groasă şi începea să uite de ce s-a urcat în metrou. Pe scurt, se numără şi el printre acei oameni sortiţi s-ajungă victime sigure ale marilor oraşe, căci nu sunt în stare nici să reziste presiunii străzii, cum se întâmplă cu locuitorii oraşelor mici, nici să se împace până la capăt cu ritmul de viaţă şi distanţele mari, cum se întâmplă cu oamenii nesiguri. „Da’ ce credeţi voi!? Ia’ dă-te mai încolo ! Ce mi te bagi în suflet. O să vedeţi voi cine sunt eu. Eu am văzut oceanu’, nu ca voi…”

…am încercat să îmi închid, pentru o vreme, blogul. da, din nou. şi asta pentru că nu mai îmi place cum scriu. m-am plictisit eu de mine. nu mai am motivaţia de a bate tastatura, nu mai am idei, nu mai am chef. am vreo 5 posturi începute şi lăsate de izbelişte. aşa că, am zis să stau deoparte că e mai bine.

doar că m-am trezit că trebuie să dau lămuriri. prima în ordinea numerelor de pe tricou a fost schumitza. mi-a trimis mail de dimineaţă să mă întrebe dacă mi l-am parolat. “nu, doar m-am plictisit”. “ok. să-ţi revii da?”. “sper”. apoi, a urmat hossu. de data asta pe mess. “s-a întâmplat o chestie. când am vrut să-ţi accesez blogul, mi-a cerut pinul. ca la atm”. “nu mai am nervi de el”. “putem vorbi de o criză a blogurilor?”, a vrut să ştie jurnalistul din el. “putem”. 🙂

a urmat apoi ana, care în dulcea limbă americană m-a întrebat “laurici, wuss up? what happened to your blog?”. i-am explicat şi ei. cam în acelaşi timp, pe mess, mă luau la întrebări pushu şi sur. acesta din urmă a fost cel mai insistent şi neînduplecat. “să-mi furi tu tabietul meu cel mai plăcut! când citeam, aveam senzaţia că intru în vacanţă. insist să-l deschizi!”. degeaba i-am explicat că nu mai am chef. nu am avut cui.

aşa că, am stat şi ne-am gândit amândoi cum să facem să am şi blog deschis şi nici să nu îmi bat capul, deocamdată, cu el. şi am găsit: de azi înainte voi avea invitaţi speciali pe blog. mai exact, voi posta câte un text al oamenilor la care ţin şi care vor fi dispuşi să scrie pe blogul meu. despre ce vor ei şi când vor ei. dacă vor o singură dată, atunci o singură dată. dacă vor periodic, periodic. cum le cade lor bine.

modalitatea de lucru e simplă: ori îmi trimit ei textul pe mail, ori le dau eu parola şi pot posta direct. cum doreşte inima lor. pot chiar să pună fotografii la text (chit că eu nu fac asta) şi îşi pot alege şi culoarea cu care să scrie. superofertă! în felul ăsta, blogul trăieşte, iar eu scap de o grijă. evident, nu voi renunţa la invitaţi nici când mă voi reapuca de scris. va fi chiar mai minunat aşa. eu zic că o să vă placă.

şi cum sur a fost inima acestei acţiuni, ca să zic aşa, el va fi primul meu invitat special. am să-i pun textul un pic mai târziu, cum ajung acasă. până atunci, enjoy!

…doamnelor, astăzi vom vorbi despre fineţuri. şi aici nu mă refer la fineţuri literare, muzicale, gastronomice sau mai ştiu eu de care, ci la ceva muuuult mai înalt şi mult mai greu de atins de femeile de rând, ca noi. astăzi vom vorbi despre EI, bărbaţii. şi nu oricare bărbaţi, ci – atenţie! – cei mai sexy intelectuali ai ţării.

sunteţi la curent, bănuiesc, cu demersul academiei caţavencu, o iniţiativă lăudabilă, de altfel. e plină ţara de cocalari şi manelişti (niciodată nu am ştiut dacă aceste două noţiuni se suprapun perfect sau e vreo diferenţă între ele), aşa că era vreme ca, undeva, cineva să scoată la lumină, precum diamantele din mină, şi adevăratele valori masculine ale ţărişoarei ăsteia. nu pot decât să mă bucur când văd astfel de iniţiative! mai avem şi noi cu ce ne clăti ochii, nu?

doar că, după ce am aruncat o privire EXTREM de atentă peste feţele nominalizaţilor (pe unii dintre ei, recunosc, nu-i cunoşteam), m-am revoltat din toţi rărunchii mei de femeie cu pretenţii de bun gust, rafinament, clasă, stil şi ce mai vreţi voi acolo (las modestia deoparte că nu-şi are locul aici). şi cum să nu mă revolt şi să mi se urce sângele la cap când văd lista “sexoşilor”?!? ia aruncaţi şi voi o privire atentă aici.

şi acum spuneţi-mi sincer: ce găsiţi sexy în alura de gâscan al lui patapievici? dar în acest costi rogozanu care parcă are părul uns tot timpul? de altfel, la fel de unsuros arată şi un alt intelectual român de pe listă, numitul sever voinescu, care numai sexy nu poate fi numit. şi, spuneţi-mi, sincer, cât de mult sex-appeal are cezar paul-bădescu cu privirea lui mereu plângăcioasă?

sau poate vă transmite vreun impuls sexual micuţul şi îndesatul cristi mungiu? dar acel cristea enache, care nu arată nicicum? dar ce îmi puteţi spune, din punct de vedere al sex-appeal-ului, evident, de puştiul matei martin, neterminat deocamdată ca bărbat? sau vă simţiţi excitate când îl vedeţi pe theodor paleologu, care e chiar urâţel, între noi fie vorba?

nici nu vreau să mai amintesc de grăsuţul pleşu, obişnuitul florin iaru, cuminţelul mihail neamţu şi clasicul mihai răzvan ungureanu. iar cireaşa de pe tort, neagu djuvara, un aristocrat în adevăratul sens al cuvântului, pentru care am o mare stimă, dar pe care îl consider mult prea bătrân să poată candida într-un astfel de top. există şi în sex-appeal-ul ăsta o limită de vârstă, totuşi.

şi acum stau şi mă întreb: oamenii ăştia de la caţavencu chiar nu au habar ce înseamnă “sexy”? sunt mult prea intelectuali pentru a simţi această noţiune derizorie? sau au ţinut morţiş să facă un top de 50 şi atunci au adunat ce au putut? ăştia să fie toţi intelectualii sexoşi din ţara noastră? mă cam îndoiesc.

din punctul meu de vedere, pe lista asta ar fi trebuit să rămână doar mugur ciumăgeanu, marius chivu, dragoş bucurenci, mircea vasilescu, cătălin ştefănescu, liviu papadima,  hanno hoffer, răzvan ţupa, cristi puiu, cristian neagoe, florin lăzărescu şi tudor giurgiu. bărbaţii ăştia chiar transmit ceva sexual (mai ales primii trei). au acel je ne sais quoi esenţial pentru a putea fi declaraţi drept “sexy”.

restu’ din listă, să-mi fie cu iertare, sunt doar intelectuali şi atât.

(lavi şi iza, acest post vă este dedicat 😉 )

later update: mihnea tocmai mi-a zis câştigătorii, anunţaţi pe guerilla. locul 1. mircea vasilescu, 2. marius chivu şi 3. mugur ciumăgeanu. uite că m-am apropiat cât de cât. not bad, not bad 😀

…ieri, unul dintre personajele pe care le am eu în mess avea la status ceva de genul “m-am înscris la roblogfest. votaţi-mă!”. mi-a stârnit curiozitatea, aşa că am intrat să văd ce clujeni s-au înscris la ediţia din anul ăsta. m-am trezit că eram printre ei. cum eu, una, nu m-am înscris şi nici nu aveam de gând s-o fac, am o curiozitate: care dintre voi m-aţi trecut pe listă?