Blogul Licuricei

…în primăvara lui 1940, timp de o lună şi ceva, poliţia secretă sovietică (NKVD) a ucis aproximativ 22.000 de prizonieri polonezi, dintre care 8.000 de ofiţeri. cam 300-400 pe zi. o parte au fost împuşcaţi pe rând, în cap, într-o cameră izolată fonic. alţii direct în faţa unei gropi comune, într-o pădure.

vorbim aici de uciderea a jumătate (!) din corpul ofiţerilor polonezi din acea vreme. toţi erau intelectuali pentru că, potrivit sistemului polonez de recrutare de atunci, absolvenţii de universităţi trebuiau să devină ofiţeri în rezervă. pactul molotov-ribbentrop era la început, nemţii şi ruşii invadaseră fiecare partea lui de polonie, iar stalin a decis că aşa poate scăpa foarte uşor de intelectualitatea poloneză şi de militarii de carieră ce i-ar putea crea probleme mai târziu.

după ce şi-au făcut treaba şi s-a aflat, ruşii au dat vina pe nemţi. de-abia în 1989 cercetătorii sovietici au spus că stalin a dat ordinul de masacrare a polonezilor. un an mai târziu, gorbaciov a recunoscut că NKVD-ul a executat ordinul. timp de 10 ani, autorităţile ruse au făcute cercetări, iar la sfârşit, în 2005, au declarat că nu este vorba de genocid sau de crimă împotriva umanităţii şi au clasificat informaţiile. tipic rusesc.

povestea masacrului este impecabil filmată de andrzej wajda, iar filmul poartă numele pădurii ruseşti în care au fost îngropaţi mare parte dintre polonezi: katyn. nu e de mirare că wajda s-a apucat de filmul ăsta şi nici că filmul a ieşit atât de bine. tatăl regizorului, jakub wajda, căpitan în regimentul 72 infanterie, a fost împuşcat la katyn. avea 40 de ani, iar andrzej 13. pe pagina lui de web, wajda spune că până în 1989 familia nu a avut voie să scrie pe piatra funerară faptul că jakub wajda a fost ucis la katyn.

am văzut filmul sâmbătă, graţie lui denis, şi îmi va rămâne mult timp de acum încolo în minte. ultimele 20 de minute, cel puţin, le-am trăit ca şi cum aş fi fost acolo. de fapt, şi alte scene m-au marcat puternic. una dintre ele e chiar începutul filmului care sintetizează în câteva cadre toată drama poloniei: refugiaţii polonezi intrând pe un pod de fier din ambele capete, întâlnindu-se la mijlocul podului, disperaţi şi debusolaţi şi întrebându-se unii pe alţii unde să se ducă deoarece dintr-o parte veneau nemţii, iar din cealaltă ruşii. sau scena cu soldaţii ruşii care dau jos de pe o instituţie steagul poloniei (alb-roşu), rup jumătatea albă şi îşi înfăşoară picioarele în ea, iar steagul roşu nou-obţinut îl atârnă la loc. comunismul sosise în toată splendoarea lui.

ori de câte ori citesc sau văd ceva despre al doilea război mondial, ajung să mă întreb cum era mai bine, să câştige nemţii sau ruşii războiul? cred că la fel de rău, dar cu nemţii probabil aveam parte de un rău mai „stilat”, ca să zic aşa. mai wagnerian. cert e că ei s-au mai schimbat în ultimii 50 de ani. ruşii, însă, sunt convinsă că, la o adică, ar fi la fel de violenţi, la fel de duri şi la fel de primitivi ca în timpul celui de-al doilea război mondial. nu văd să fi evoluat cumva.

în fine. ideea de la care pornisem era că filmul lui wajda chiar merită văzut. dacă din cele opt-zece filme pe care le-am vizionat săptămâna care a trecut (printre care appaloosa, igor, pride and glory, changeling, vicky cristina barcelona, the wackness, frecquency, closing the ring – câteva chiar faine de tot), de ăsta am simţit nevoia să scriu, înseamnă că e ceva de capul lui. trust me. 🙂