13

read books not blogs

…cariera mea de cititor de bloguri se încheie astăzi. de doi ani întregi îmi pierd minim două ore pe zi citind flecărelile, visele, ideile, cliseele, minciunile sau adevărurile altora, fără să aflu nimic esenţial, în fapt. am pierdut o groază de timp şi pentru ce?

s-a schimbat ceva profund în mine de când stau fixată cu ochii în virtual? nu s-a schimbat nimic. iar eu am obosit să văd cum toţi le ştiu pe toate şi cum nimeni nu vine cu ceva nou, care să mă scuture suficient de mult încât să ajung să gândesc, din rădăcini, altfel decât până acum.

cu infinită aroganţă spun că m-am săturat de piticii oamenilor şi am decis să-i apreciez doar pe ai mei. nu mai am răbdare de textele altora şi m-am săturat eu de mine, cea care stau în faţa calculatorului şi citesc bloguri. am dezvoltat o boală nouă, blogofobie, care se manifestă deocamdată doar într-o singură direcţie: de a nu citi. că de scris voi scrie.

de-acum înainte mă voi limita la ziare, reviste şi ştirile de la tv. ştiu, am prieteni cu bloguri minunate, dar voi acţiona fără discriminare. nici chiar pe ei nu îi voi mai răsfoi. ba chiar îi voi şterge din blogroll ca să nu existe vreo tentaţie. se vor supăra sau nu pe asta, e decizia lor. eu, pur şi simplu, nu mai doresc să citesc bloguri. mi-a ajuns.

cuvântul de ordine de acum înainte va fi: read books not blogs! o să fiu mai câştigată aşa. veţi vedea.

16

vreau să fiu prinţesă!

eu, printesa

…astăzi e ziua aia în care aş fi vrut să fiu prinţesă. adică să am o mulţime de bani, de servitori şi nicio responsabilitate – cam la atâta se reduce în mintea mea statutul de prinţesă. de altfel, e o responsabilitate destul de mare să cheltui banii şi să dai de lucru la nişte servitori, la ce mai îmi trebuie altele?

recunosc demn că dorinţa de a fi prinţesă m-a lovit încă de aseară, obosită şi plictisită fiind de viaţa mea de până acum, şi sătulă de a munci pe bani nu foarte mulţi. ok, nu mă plâng de cât câştig pentru că nu e chiar aşa de grav, sunt conştientă că alţii o duc mai rău, dar mi-ar plăcea extreeeem de mult să fiu suficient de bogată încât să muncesc doar din plăcere şi doar când am chef.

aşa că, aseară m-am culcat cu dorinţa secretă de a mă trezi astăzi prinţesă. nu m-am trezit. adică, m-am trezit, da’ nu prinţesă. iar asta mă întristează amarnic. 🙁 nu era minunat dacă eu eram acum într-un castel cu zeci de camere şi de servitori, având o singură preocupare: oare ce să fac azi? oare ce să mănânc? oare cu ce să mă îmbrac? oare ce să mai îmi cumpăr? oare cu cine să mă întâlnesc? oare unde să mă mai duc? oare cum să-mi umplu timpul?

erau întrebări absolut esenţiale despre lume şi viaţă, al căror răspuns mi-ar fi făcut ziua de zece mii de ori mai frumoasă. prinţesă fiind mi-aş fi putut permite să trag o fugă până la mahe, în insulele seychelles, şi să lenevesc la soare, o vreme, în faţa unei băuturi reci şi delicioase. sau aş fi putut merge la cumpărături în soho, spre exemplu.

de fapt, ce vorbesc prostii?! nu aş fi mers la cumpărături EU, Prinţesa, ci ar fi venit casele de modă la mine. mi-ar fi adus tot felul de rochii, pantofi, genţi, bijuterii, parfumuri, creme şi farduri, care mai de care mai extraordinare şi mai exclusiviste. aş fi probat toată dimineaţa minunăţiile ălea şi le-aş fi invitat şi pe fete (prietenele mele, evident) să-şi aleagă orice ar dori de acolo.

şi cum prinţesele sunt răsfăţate tot timpul, şi la propriu şi la figurat, m-aş fi răsfaţat cu un masaj din tălpi până în picioare şi cu un somn adânc şi colorat. că după atâta oboseală de la probat hăiniţe, nu văd cum altfel mi-aş fi putut păstra tenul luminos şi fără de cearcăne, riduri sau mai ştiu ce alte pete pe care adevăratele prinţese nu le au niciodată.

oooo, şi după asta aş mai fi făcut o mie de chestii pe care le pot face numai prinţesele şi nimeni altcineva pe lumea asta. doar că n-a fost să fie. 🙁 poate data viitoare. pentru eu chiar vreau să fiu prinţesă!!

7

hamletul din mine

…mi-e plină masa de cărţi pe care le cumpăr sau împrumut, citesc 50-100 de pagini din ele, după care nu mai ajung să le duc până la capăt pentru că mă uit la filme. e o bătălie continuă în mintea mea între a sta în fotoliu şi a citi pe îndelete, ca pe vremuri, sau a sta în pat şi a vedea orice film care apare sau care l-am mai văzut. pentru că, indiferent că filmul ăla are 3 sau 9 stele pe imdb, eu mă uit.

trebuie să recunosc deschis că, uneori, mi-e poftă să mă uit la filme proaste. nu pot citi cărţi proaste, dar pot vedea filme proaste. habar nu am de ce. cert e că mă relaxează teribil o tâmpenie prost-făcută şi, de multe ori, râd chiar mai bine decât la o comedie de oscar. am şi eu piticii mei.

revenind la cărţi, însă, am la o mână distanţă de mine vreo patru cărţi, începute şi abandonate. ”imperium” de robert harris, ”memoriile” lui anania, ”sfânta alianţă” a lui eric frattini şi ”îndrăzneala de a spera” a lui obama. stau toate acolo, una peste alta, şi aşteaptă să le termin. primul în stivă a fost  imperium, un roman istoric bine închegat şi documentat despre ascensiunea lui cicero, unul dintre cei mai desăvârşiţi oratori pe care i-a avut roma vreodată.

cartea e scrisă bine, iar robert harris e unul dintre jurnaliştii deveniţi scriitori care chiar îmi plac. am mai citit câteva cărţi ale lui (vaterland, arhanghelsk şi pompei) şi pot zice că e quite ok, şi nu doar pentru vremuri de vacanţă şi relaxare. din păcate, timpul pentru imperium mi-a fost furat de n-ori până acum de tot felul de filme, mai slabe sau mai bune, în funcţie de noroc.

spre exemplu, acu’ vreo două zile a fost la concurenţă cu gran torino a lui clint eastwood şi cel din urmă a câştigat. minunat film, ce-i drept, dar cum rămâne cu imperium? să-l pun în bibliotecă pentru o vreme sau să-l mai las la îndemână? sau ce să fac cu memoriile lui anania? mi le-am comandat pe net, chiar înainte de a apărea la librăriile din cluj. am citit primele 168 de pagini pe nerăsuflate, curioasă în a afla ce e în sufletul acestui mitropolit.

mărturisesc că am pornit cu prejudecăţi. nu-mi place anania pentru că se opune cu vehemenţă retrocedării corecte a bisericilor greco-catolicilor, iar pentru mine ăsta nu e semn de creştinism. din păcate, paginile citite nu mi-au spulberat prejudecăţile. ba mai mult, mi-am dat seama că modul în care a ajuns să-şi trăiască viaţa e mai degrabă o chestie de destin, şi nu de chemare duhovnicească. aşa i s-a întâmplat, nu aşa şi-a dorit. aşa că i-am abandonat istoria şi l-am înlocuit cu obama.

ăsta are clar chemare, dar spre politică. n-am apucat să citesc prea mult din îndrăzneala de a spera (tot din cauza filmelor, evident), dar mi-a plăcut autoironia şi sinceritatea autorului. şi am rămas uimită cât de bine scrie obama, de fapt. simplu, neplictisitor, precis, direct şi sincer – cam ăsta îi e stilul.  şi zău că merită să îi termin cartea. doar că nu ştiu dacă de ea să mă apuc acum sau de sfânta alianţă a lui frattini?

aici e vorba de istoria a 500 de ani de spionaj la vatican, de operaţiuni ascunse ale serviciului de spionaj (sfânta alianţă) şi contra-spionaj (sodalitium pianum) papal, de acţiuni reale şi nu imaginare. cum să nu citesc aşa ceva? e ciocolată, de-a dreptul. doar că tocmai mi-am luat două filme pe care le-am mai văzut, recunosc, dar de care mi-era dor: sabrina (varianta clasică, mult mai bună decât cea nouă, zic eu) şi cândva pe-aici trecea un râu (adică redford regizându-l pe brăduţ. de vis).

so, în condiţiile date, ce să ştiu face? a citi sau a viziona? asta e întrebarea.

9

”the soviet red army is your only friend”

…în primăvara lui 1940, timp de o lună şi ceva, poliţia secretă sovietică (NKVD) a ucis aproximativ 22.000 de prizonieri polonezi, dintre care 8.000 de ofiţeri. cam 300-400 pe zi. o parte au fost împuşcaţi pe rând, în cap, într-o cameră izolată fonic. alţii direct în faţa unei gropi comune, într-o pădure.

vorbim aici de uciderea a jumătate (!) din corpul ofiţerilor polonezi din acea vreme. toţi erau intelectuali pentru că, potrivit sistemului polonez de recrutare de atunci, absolvenţii de universităţi trebuiau să devină ofiţeri în rezervă. pactul molotov-ribbentrop era la început, nemţii şi ruşii invadaseră fiecare partea lui de polonie, iar stalin a decis că aşa poate scăpa foarte uşor de intelectualitatea poloneză şi de militarii de carieră ce i-ar putea crea probleme mai târziu.

după ce şi-au făcut treaba şi s-a aflat, ruşii au dat vina pe nemţi. de-abia în 1989 cercetătorii sovietici au spus că stalin a dat ordinul de masacrare a polonezilor. un an mai târziu, gorbaciov a recunoscut că NKVD-ul a executat ordinul. timp de 10 ani, autorităţile ruse au făcute cercetări, iar la sfârşit, în 2005, au declarat că nu este vorba de genocid sau de crimă împotriva umanităţii şi au clasificat informaţiile. tipic rusesc.

povestea masacrului este impecabil filmată de andrzej wajda, iar filmul poartă numele pădurii ruseşti în care au fost îngropaţi mare parte dintre polonezi: katyn. nu e de mirare că wajda s-a apucat de filmul ăsta şi nici că filmul a ieşit atât de bine. tatăl regizorului, jakub wajda, căpitan în regimentul 72 infanterie, a fost împuşcat la katyn. avea 40 de ani, iar andrzej 13. pe pagina lui de web, wajda spune că până în 1989 familia nu a avut voie să scrie pe piatra funerară faptul că jakub wajda a fost ucis la katyn.

am văzut filmul sâmbătă, graţie lui denis, şi îmi va rămâne mult timp de acum încolo în minte. ultimele 20 de minute, cel puţin, le-am trăit ca şi cum aş fi fost acolo. de fapt, şi alte scene m-au marcat puternic. una dintre ele e chiar începutul filmului care sintetizează în câteva cadre toată drama poloniei: refugiaţii polonezi intrând pe un pod de fier din ambele capete, întâlnindu-se la mijlocul podului, disperaţi şi debusolaţi şi întrebându-se unii pe alţii unde să se ducă deoarece dintr-o parte veneau nemţii, iar din cealaltă ruşii. sau scena cu soldaţii ruşii care dau jos de pe o instituţie steagul poloniei (alb-roşu), rup jumătatea albă şi îşi înfăşoară picioarele în ea, iar steagul roşu nou-obţinut îl atârnă la loc. comunismul sosise în toată splendoarea lui.

ori de câte ori citesc sau văd ceva despre al doilea război mondial, ajung să mă întreb cum era mai bine, să câştige nemţii sau ruşii războiul? cred că la fel de rău, dar cu nemţii probabil aveam parte de un rău mai “stilat”, ca să zic aşa. mai wagnerian. cert e că ei s-au mai schimbat în ultimii 50 de ani. ruşii, însă, sunt convinsă că, la o adică, ar fi la fel de violenţi, la fel de duri şi la fel de primitivi ca în timpul celui de-al doilea război mondial. nu văd să fi evoluat cumva.

în fine. ideea de la care pornisem era că filmul lui wajda chiar merită văzut. dacă din cele opt-zece filme pe care le-am vizionat săptămâna care a trecut (printre care appaloosa, igor, pride and glory, changeling, vicky cristina barcelona, the wackness, frecquency, closing the ring – câteva chiar faine de tot), de ăsta am simţit nevoia să scriu, înseamnă că e ceva de capul lui. trust me. 🙂

23

a te vinde virtual

…postul ăsta a pornit de la un mail pe care mi l-a trimis ana ieri. la subject era trecut “let’s make some money!!!”, iar când vezi un astfel de titlu (şi încă şi cu trei semne de exclamare în el), nu stai prea mult pe gânduri până-l deschizi, indiferent cât de nematerialistă te ţii. iar eu mă ţin. 🙂

înăuntru era doar atât: “licurici, iaca linku”. şi linkul în cauză, evident. între două tranzacţii sau consilieri sau ce o face ea pe-acolo, ana nu avea timp să-mi explice mai mult. iar eu, între două texte de editat, telefoane şi discuţii cu cei din redacţie, nu am avut timp să citesc decât pe diagonală conţinutul paginei respective.

era vorba despre un concurs iniţiat de hotcity, la care pot participa femeile din blogosferă, cu un text pe o temă comună. câştig: 1.000 de euro. tema de început: “totul e de vânzare?”. prima mea reacţie a fost de respingere. “ana, dragă, eu nu cred că pot scrie pe o temă dată”, am zis de parcă nu aş fi ziaristă. “dar mă voi gândi în weekend să văd ce şi cum”.

ajunsă acasă, am deschis iar pagina cu concursul şi am citit regulamentul. că exista un regulament, de bună seamă. hotcity cerea link pe blogul tău la pagina lor (foamea asta de trafic 🙂 ), să argumentezi pe tema respectivă, să te înscrii, să votezi etc. iar banii nu îţi erau trimişi, ci erai remunerată virtual. cum ar veni, de o mie de euro îţi era linkuit blogul pe alte site-uri.

nu m-a prea încântat ideea. dacă aş fi primit 1.000 de euro cash, era altă mâncare de peşte. suna deja a vacanţă de vară fără bătăi de cap. dar să mă vând virtual pentru bani virtuali… încă nu am ajuns la această înţelepciune de viaţă. nu cred că linkurile alea mi-ar fi adus apoi publicitate pe termen lung, aşa că la ce bun? am închis pagina şi m-am uitat la un film.

dimineaţă, în drum spre redacţie, mi-am amintit de tema concursului şi, ca să nu mă plictisesc, am început să mă gândesc dacă aş fi scris, ce-aş fi scris. primul gând a fost că aş fi putut întoarce tema în “totul e de cumpărat!” şi aş fi putut concura cu postul “să vină criza!”. dar mi-am amintit că nu e voie să trişezi, iar cum postul meu era scris înainte de a afla de concurs, mă descalificam.

apoi mi-am zis că aş fi putut face un fel de sondaj printre prieteni cu întrebarea dată, le-aş fi scris răspunsurile şi, iaca!, aveam un post. scăpam oarecum ieftin ca volum de muncă, dar nu ştiu cum stătea treaba când venea vorba de calitate şi, ca urmare, de luarea premiului. că nu concurez doar de dragul concuratului, nu?

a treia variantă de text ce mi-a venit în minte făcea speculaţii pe răspunsul “depinde cine te cumpără”. nu de alta, dar de-a lungul vremii mi-am dat seama că textele cu “eu nu îmi vând dragostea” sau “sufletul nu e de vânzare” sunt chiar numai texte.

s-a dovedit de n ori că un artist boem şi frumos de care te-ai îndrăgostit pt că, nu-i aşa?, tu “nu-ţi vinzi dragostea sau sufletul pe bani”, poate fi un escroc sentimental care te-a cumpărat cu vorbe dulci şi pe tine, şi pe altele. iar altul cu bani, pe care l-ai respins pt că părea că te cumpără cu tot felul de atenţii şi cadouri (adică într-un mod condamnabil, cum ar veni), e un tip care chiar are ceva în cap, se descurcă în viaţă şi te mai şi respectă, culmea!

ca să nu mai zic de cei mai mari cumpărători de suflete pe care îi ştiu eu (nu personal, dar am tot auzit de ei). unul îţi oferă, în schimbul sufletului, mântuirea şi un loc în rai, iar celălalt o viaţă pământeană cum alţii n-au. oricum ai lua-o, unuia tot ajungi, la un moment dat, să-ţi dai sufletul.

dar asta era o variantă de text muuult prea clasică şi fumată ca să aibă succes. iar alta nu mi-a venit în minte. şi cum, între timp, ajunsesem în redacţie şi aveam altceva de făcut, am renunţat la ideea de a construi scenarii care să-mi aducă o anumită bunăstare virtuală, concretizată în “unici”, noua unitate de măsură a succesului.

41

să vină criza!

…doamnelor şi domnilor, anul acesta am decis să sfidez criza. sunt sătulă până peste cap de cuvântul ăsta, aproape că fac alergie la el, aşa că am hotărât să adopt o atitudine sfidătoare şi tupeistă, cu atât mai mult cu cât, în străfundurile mele, cred că e o criză mai degrabă întreţinută artificial decât reală.

pe scurt, în toată această perioadă neagră financiar (sau gri sau cum o fi) pentru omenire, eu voi cheltui bani pe ce mi se năzare. nu sunt fan al mersului la cumpărături, dar îmi voi cultiva, pentru o perioadă, această pasiune. mai exact, o dată la două-trei zile îmi voi adăuga ceva la inventar. cât de mic, acolo, numai să fie.

am început deja acest război personal cu criza care ne cotropeşte pământul şi, în ultimele zile, mi-am luat următoarele: o geantă de piele întoarsă, cu lac, culoarea vişinii putrede (absolut minunată!), o pereche de pantofi roşu stins, de piele, cu toc (n-am mai purtat tocuri de ani de zile, e vremea să o fac), o pereche de mănuşi mov închis (nu aveam nevoie mare de ele, dar orşicât), un fel de bască, de culoare roz murdar, cu paiete discrete (asta chiar a fost un moft, dar un moft glamour), precum şi un set de brăţări pe nuanţe de maro-sidef, argintiu şi culoarea asta cu care scriu acum şi care nu ştiu cum se numeşte.

şi ca totul să fie perfect, am decis să nu îmi mai vopsesc părul sau să îmi mai fac manichiura singură, acasă, aşa că m-am dus, în acest weekend care a trecut, la profesionişti. şi o voi face de-acum lunar pentru că s-a dovedit că ăştia chiar ştiu să vopsească. cu alte cuvinte, nimic nu e prea scump pentru a întâmpina criza cum se cuvine. 🙂

şi nu, nu mi-e deloc ruşine că alţii nu au ce mânca şi eu cheltui bani pe “prostii”. şi da, am o stare de bine când ajung acasă cu câte o chestie nou cumpărată şi mă tot uit la ea cât e de minunată şi izbutită. are cineva ceva de comentat? :))))

9

frici de licurici

…aseară mi-am descoperit o mică pată pe corp pe care ştiu sigur că până acum nu o aveam. e micuţă, cât un sfert de unghie, uşor maronie şi are textura unei arsuri. nu m-am ars niciodată în locul ăla, aşa că nu ştiu cum şi de ce a apărut. în cursul zilei, m-am gândit de câteva ori la ea. şi mi-am dat seama că, aşa vitează cum mă ţin, am o grămadă de spaime. într-o ordine aleatoare, iată-le:

1. mi-e frică foarte tare că am să mor de cancer. mă sperie cumplit boala asta pe care tot mai multă lume pare să o aibă şi de multe ori sunt convinsă că nu am cum să o ocolesc. mă tem pentru că ştiu că doare ca dracu’ şi pentru că te face să realizezi, ceas cu ceas, că mori. aş vrea să mor în somn, brusc, dacă s-ar putea.

2. mi-e teamă de şerpi. de fapt, de orice fel de reptilă. nu stau să psihanalizez de e o chestie ancestrală au ba, cert e că mi-e frică. chit că, până acum, nu am văzut niciodată un şarpe aproape de mine, indiferent pe ce dealuri, munţi sau câmpii am bântuit. dar sunt cumva sigură că primul pe care îl voi întâlni, va fi veninos şi mă va muşca. şi nu voi ajunge în timp util la spital etc etc etc.

3. am o groază teribilă de ziua în care mama mea va muri. chiar dacă nu o văd decât maxim o oră pe zi şi chiar dacă nu am răbdare să discut cu ea după cum i-ar place, îmi este imposibil să-mi imaginez viaţa fără ea. probabil voi supravieţui, dar o mare parte din mine va fi altfel.

4. asta am mai zis-o: mi-e frică să zbor. încerc tot mai des să mă conving că e singurul mod comod în care pot ajunge să văd tot ceea ce mi-am pus în gând să văd, dar degeaba. în momentul în care chiar trebuie să pornesc într-un loc ceva mai îndepărtat, caut tot felul de soluţii să ajung acolo pe alte căi. iar dacă nu reuşesc, zborul devine pentru mine un chin. îmbătrânesc un an, într-o oră.

5. mi-e frică să mă las de job de tot. îmi doresc să nu mai fac asta nici măcar o singură zi în viaţa mea, să stau să lenevesc, poate chiar să scriu o carte, să călătoresc, dar sunt prea fricoasă. undeva în mine mă gândesc că m-aş descurca eu financiar cumva, dar nu am atâtea coaie încât să renunţ la nişte bani siguri. din acest motiv, oricât de mult mi-am dorit, nu am avut curajul să las totul la o parte şi să pornesc singură în jurul lumii, o vreme.

6. mă tem să mă mut în altă ţară şi să o iau de la capăt. nu cred că m-aş descurca deloc. niciodată nu am fost talentată la limbi străine şi chiar dacă înţeleg bine câteva, nu mă înghesui să le vorbesc. iar ăsta e un foarte mare handicap peste care nu cred că am să trec curând. şi chiar dacă aş trece, nu aş avea ce munci. în afară de presă, nu ştiu să fac nimic altceva.

7. mă sperie ideea că, atunci când va fi să trag linie, nu voi avea după ce. nu voi fi făcut nimic remarcabil şi care să rămână de referinţă în lumea asta (şi nu mă refer aici la copii, că aia nu mă voi înghesui niciodată să-i fac). mă tem că nici măcar nu am să mă ratez grandios, dacă tot o să mă ratez. o voi face ”călduţ”, aşa cum am trăit. de plict.

mda. oi fi eu independentă, dar dacă mă scuturi un pic mai bine, nu e mare lucru de capu’ meu.

şi nu, nu sunt deprimată pt că nu am niciun fel de motive să fiu. doar pata aia ce m-a pus un pic pe gânduri. cât de un articol. 🙂




13

bunelul lui voronin

…de când cu basarabeni în redacţie, aflu şi eu tot felul de lucruri despre republică. astăzi, spre exemplu, patricia şi denis mi-au spus că fiul lui vornin, oleg, are cetăţenie română. habar n-aveam. adică, de unit cu românia nu vor, da’ cetăţenia le convine. şmecheri kgb-işti ăştia.

nu ştiam nici că, în fapt, numele lor de familie e cioară. cum cioară în rusă se spune vorona, s-au transformat (sau au fost transformaţi) în voronin. sună mai bine, ce-i drept, dar tot cioară rămân la origini.

denis, care tocmai a devenit cetăţean român, nu că asta ar avea vreo legătură cu ce urmează să scriu 🙂 , mi-a mai spus că bunicul lui vladimir voronin (bunelul, cum se spune în româna de peste prut), a fost hărţuit toată viaţa de bolşevici şi i-a detestat sincer pe aceştia. pe când nepotu-so îşi trage seva din ei. ironia sorţii.

noul cetăţean al patriei mi-a dat şi un link către un interviu luat bunelului, în 1943. las deoparte strania coincidenţă care a făcut ca un reporter, în urmă cu 60 de ani, să aleagă să-l intervieveze fix pe bunicul viitorului preşedinte al republicii. nu îmi pot explica defel astfel de întâmplări. sunt deasupra înţelegerii mele.

dar nu pot să nu mă leg de vorbele folosite atât de bunel, cât şi de redactorul care a scris articolul. sunt un pic obişnuită cu unele expresii moldoveneşti de prin redacţie (denis zice “mai îndată” în loc de “imediat”, ca un exemplu), dar când am citit articolul cu bunelul parcă eram în cu totul altă lume.

câtă splendoare şi greutate în cuvinte şi expresii! cine mai spune astăzi “viaţă canonită”, “îşi mai căta în suflet ducându-se la biserică”, “nu voiau să mă primească nici măcar cu vederea”, “nu mă por vârî nicăurea în slujbă”, “un pahar de cinste” sau “mă înţăleg în vorbă”? nimeni, pe aici.

am sărăcit cu totul şi am înlocuit frumosul cu practicul. forwardăm, manageriem, dăm click, vorbim afacereză (cine naiba de la next sau money express a mai inventat şi hidoşenia asta de cuvânt care nici în glumă nu sună bine?), ne exprimăm cât mai simplu şi cât mai repede.

nu avem timp de cuvinte. le pocim, le pervertim, le uităm, le îngropăm cu zile. cele care ne-au rămas sunt din ce în ce mai slabe şi fără putere. îşi pierd greutatea văzând cu ochii, de parcă ar fi la niscaiva cură de slăbire.

pe ici, pe colo, mai găseşti câte un artizan care încearcă să împletească vorbele şi să le aurească. dar asta în romanele pe care se zbat, cu greu, să le scoată sub tipar. în vorbirea de zi cu zi, în ziare, pe bloguri (şi aici mă includ şi pe mine), cuvintele meşteşugite şi expresiile savuroase parcă au murit cu totul.

şi când te gândeşti că, la început, a fost Cuvântul….

15

old russian tradition

…nikita mihalkov este un povestitor desăvârşit al lucrurilor simple. m-am convins de chestia asta zilele trecute, când am revăzut o parte din filmele lui. nu ştiu exact cum izbuteşte asta, dar cred că secretul e că încă îi pasă de “mărunţişurile” vieţii: dragoste, familie, tradiţie.

cu un bunic fost guvernator imperial al oraşului yaroslavl şi o mamă prinţesă, provenind dintr-o veche familie nobiliară rusă, mihalkov nu poate fi altfel decât un aristocrat al cinematografiei ruse, la propriu şi la figurat. nu are încotro, cum ar veni. de-asta mi-e greu să înţeleg prietenia lui cu putin – pe care eu, una, nu-l simpatizez deloc, dar i-o trec cu vederea. mai greşesc şi aristocraţii, ce să-i faci?

omul ăsta, mihalkov, are eleganţă, stil, patimă, limpezime a ideilor, ironie, convingeri puternice, credinţă şi un simţ al realului ieşit din comun, iar asta sare în ochi de la o poştă. nu am văzut încă un film de-al lui care să nu-mi placă. şi am văzut destule. de fapt, uneori am impresia că, în general, ruşii (ca şi cehii, de altfel) nu pot greşi când fac film.

iar asta e, într-un fel, ciudat. eu, care nu savurez defel romanele ruseşti indiferent de autor (spre exemplu, am început de cel puţin patru ori “maestrul şi margareta” până am reuşit să îl termin), mă uit fascinată la orice film care vine de pe meleagurile ălea. şi toate mi se par bune.

n-am o explicaţie pentru asta. poate pentru că nu fac ei chiar atât de multe filme. sau poate că ajung la mine doar ălea care merită, deşi e cam exagerat să cred aşa ceva. cert e că îmi plac. până şi limba aia aspră şi bolovănoasă îmi place atunci când o aud pe ecran.

dar revenind la mihalkov. am (re)văzut de curând “bărbierul din siberia” şi “piesă neterminată pentru pianină mecanică“. filme de dragoste, evident. de altfel, regizorul însuşi declara odată că toate filmele lui sunt de dragoste, aşa că nu e vina mea că m-am uitat la “siropuri”. :))

dacă “piesa…” este desăvârşit prin delicateţea lui, ceea ce e un paradox ţinând cont că toate personajele sunt extrem de gălăgioase în filmul ăla, “bărbierul…” e jucăuş, sensibil şi pătimaş în acelaşi timp. începutul mi-a lăsat impresia unui vodevil, amuzant pus în scenă de mihalkov, dar apoi pasiunea dramatică a ruşilor şi-a pus amprenta peste tot. mi-a foarte plăcut.

adevărul e că de orice îi poţi acuza pe ruşi, dar nu că nu ştiu să iubească. deşi, sinceră să fiu, nu ştiu dacă mi-aş dori să fiu iubită de un rus, fie el mujic, bolşevic sau aristocrat. nu vreau să mă gândesc ce mi s-ar întâmpla dacă l-aş părăsi şi ar deveni brusc gelos şi răzbunător. dar, priviţi de departe, ruşii sunt cool. :))

şi pentru că mi-am deschis apetitul cu mihalkov, am revăzut şi “moscova nu crede în lacrimi“. ei bine, uitându-mă la filmul lui menshov, m-am înduioşat rău şi mi s-a făcut dor de trecut. de trecutul ăla ce înseamnă copilăria mea şi care, cu toate timpurile roşii, nu a fost chiar aşa de rea.

mi s-a făcut dor de garoafe, florile care defineau sistemul dinainte de ’89 pentru că altele nu erau, dor de sufrageriile cu bibelouri în vitrine şi pe mileuri, dor de telefoanele masive, cu furcă, care tronau pe măsuţe special cumpărate, dor de sticlele de lapte lăsate la poartă şi acoperite cu simpaticele capace din staniol, dor de bananele puse pe dulap la îngălbenit şi niciodată coapte îndeajuns. dor de mine, atunci.

ca să vezi ce scot ruşii din om. 🙂


17

un an de bine

…noah, bun. au fost suficiente două săptămâni de vacanţă blândă, calină şi lenevenitoare (ştiu, nu există cuvântul ăsta, dar aveam nevoie de el. sună într-un fel :)) ). e vremea să revenim pe baricade şi să scriem, scriem, scriem. orice, numai să avem trafic.

nu ştiu la ce e bun traficul, că doar nu vreau să scot bani din blog, dar cică e bine să ai trafic. dacă e bine, atunci să facem tot posibilul să-l avem. :))) ok. glumesc. nu sunt atât de determinată încât să scriu zilnic, nici nu aş avea ce, dar a fost şi asta un fel de introducere până îmi reintru în mână. :))

so, uitându-mă însă peste umăr, 2008 a fost un an în care am mai trecut nişte praguri spre completa mea maturizare emoţională. e ciudat să constat că totul merge atât de încet, dat fiind că am numărat nişte ani şi mă puteam şi eu maturiza mai repede, dar iaca, aşa se întâmplă.

nu ştiu dacă a fi matur emoţional e un semn de înţelepciune, de îmbătrânire a spiritului sau de resemnare. yoghinii zic că maturitatea emoţională, împreună cu aia morală, dau un tot numit maturitate spirituală, iar ăsta e semn de inteligenţă spirituală. o fi.

cert e că, dacă acum vreun an pe vremea asta, încă mai aveam reacţii adolescentine şi imature, cum ar veni, vreo 12 puncte pe scala friedmann, anul ăsta am ajuns la 18,5, adică la un “nivel mediu de maturizare”. e şi ăsta un pas înainte.

dar şi fără teste e evident, chiar şi pentru superficiala de mine, că am ajuns la un anumit echilibru interior şi o oarecare împăcare afectivă şi emoţională. în plus, am depăşit stadiul de “totul sau nimic”, nu mă mai autocompătimesc, nu mai spun aşa multe lucruri pe care să le regret şi nici nu mai încerc să îmi impun punctul de vedere cu orice preţ.

dar continui să îmi ies din fire atunci când văd că unii dintre interlocutorii mei sunt nedrepţi, stupizi, insistenţi, băgăcioşi, parşivi sau chiar proşti. mă mai rănesc încă uşor cuvintele oamenilor şi încă mai plâng la filme (de chestia asta nu o să scap aşa uşor, de fapt).

şi mai sunt şi alte chestii la care trebuie să lucrez ca să trec pragul maturizării emoţionale complete. dacă păstrez ritmul de acum, peste vreun an jumate sunt gata maturizată. mă întreb dacă nu o să fie super plicticoasă viaţa atunci. 🙂 om vedea. până ajung acolo, mai este.

so, una peste alta, nu mă plâng. 2008 a fost un an de bine. mai ales în a doua lui jumătate. pentru ăsta care tocmai a început, nu îmi doresc nimic. să fie cum o fi. vorba aia, bucuroşi le-om duce toate… vedeţi ce matură emoţional am devenit? :))