Blogul Licuricei

…postul ăsta a pornit de la un mail pe care mi l-a trimis ana ieri. la subject era trecut „let’s make some money!!!”, iar când vezi un astfel de titlu (şi încă şi cu trei semne de exclamare în el), nu stai prea mult pe gânduri până-l deschizi, indiferent cât de nematerialistă te ţii. iar eu mă ţin. 🙂

înăuntru era doar atât: „licurici, iaca linku”. şi linkul în cauză, evident. între două tranzacţii sau consilieri sau ce o face ea pe-acolo, ana nu avea timp să-mi explice mai mult. iar eu, între două texte de editat, telefoane şi discuţii cu cei din redacţie, nu am avut timp să citesc decât pe diagonală conţinutul paginei respective.

era vorba despre un concurs iniţiat de hotcity, la care pot participa femeile din blogosferă, cu un text pe o temă comună. câştig: 1.000 de euro. tema de început: „totul e de vânzare?”. prima mea reacţie a fost de respingere. „ana, dragă, eu nu cred că pot scrie pe o temă dată”, am zis de parcă nu aş fi ziaristă. „dar mă voi gândi în weekend să văd ce şi cum”.

ajunsă acasă, am deschis iar pagina cu concursul şi am citit regulamentul. că exista un regulament, de bună seamă. hotcity cerea link pe blogul tău la pagina lor (foamea asta de trafic 🙂 ), să argumentezi pe tema respectivă, să te înscrii, să votezi etc. iar banii nu îţi erau trimişi, ci erai remunerată virtual. cum ar veni, de o mie de euro îţi era linkuit blogul pe alte site-uri.

nu m-a prea încântat ideea. dacă aş fi primit 1.000 de euro cash, era altă mâncare de peşte. suna deja a vacanţă de vară fără bătăi de cap. dar să mă vând virtual pentru bani virtuali… încă nu am ajuns la această înţelepciune de viaţă. nu cred că linkurile alea mi-ar fi adus apoi publicitate pe termen lung, aşa că la ce bun? am închis pagina şi m-am uitat la un film.

dimineaţă, în drum spre redacţie, mi-am amintit de tema concursului şi, ca să nu mă plictisesc, am început să mă gândesc dacă aş fi scris, ce-aş fi scris. primul gând a fost că aş fi putut întoarce tema în „totul e de cumpărat!” şi aş fi putut concura cu postul „să vină criza!”. dar mi-am amintit că nu e voie să trişezi, iar cum postul meu era scris înainte de a afla de concurs, mă descalificam.

apoi mi-am zis că aş fi putut face un fel de sondaj printre prieteni cu întrebarea dată, le-aş fi scris răspunsurile şi, iaca!, aveam un post. scăpam oarecum ieftin ca volum de muncă, dar nu ştiu cum stătea treaba când venea vorba de calitate şi, ca urmare, de luarea premiului. că nu concurez doar de dragul concuratului, nu?

a treia variantă de text ce mi-a venit în minte făcea speculaţii pe răspunsul „depinde cine te cumpără”. nu de alta, dar de-a lungul vremii mi-am dat seama că textele cu „eu nu îmi vând dragostea” sau „sufletul nu e de vânzare” sunt chiar numai texte.

s-a dovedit de n ori că un artist boem şi frumos de care te-ai îndrăgostit pt că, nu-i aşa?, tu „nu-ţi vinzi dragostea sau sufletul pe bani”, poate fi un escroc sentimental care te-a cumpărat cu vorbe dulci şi pe tine, şi pe altele. iar altul cu bani, pe care l-ai respins pt că părea că te cumpără cu tot felul de atenţii şi cadouri (adică într-un mod condamnabil, cum ar veni), e un tip care chiar are ceva în cap, se descurcă în viaţă şi te mai şi respectă, culmea!

ca să nu mai zic de cei mai mari cumpărători de suflete pe care îi ştiu eu (nu personal, dar am tot auzit de ei). unul îţi oferă, în schimbul sufletului, mântuirea şi un loc în rai, iar celălalt o viaţă pământeană cum alţii n-au. oricum ai lua-o, unuia tot ajungi, la un moment dat, să-ţi dai sufletul.

dar asta era o variantă de text muuult prea clasică şi fumată ca să aibă succes. iar alta nu mi-a venit în minte. şi cum, între timp, ajunsesem în redacţie şi aveam altceva de făcut, am renunţat la ideea de a construi scenarii care să-mi aducă o anumită bunăstare virtuală, concretizată în „unici”, noua unitate de măsură a succesului.