Blogul Licuricei

…de când cu basarabeni în redacţie, aflu şi eu tot felul de lucruri despre republică. astăzi, spre exemplu, patricia şi denis mi-au spus că fiul lui vornin, oleg, are cetăţenie română. habar n-aveam. adică, de unit cu românia nu vor, da’ cetăţenia le convine. şmecheri kgb-işti ăştia.

nu ştiam nici că, în fapt, numele lor de familie e cioară. cum cioară în rusă se spune vorona, s-au transformat (sau au fost transformaţi) în voronin. sună mai bine, ce-i drept, dar tot cioară rămân la origini.

denis, care tocmai a devenit cetăţean român, nu că asta ar avea vreo legătură cu ce urmează să scriu 🙂 , mi-a mai spus că bunicul lui vladimir voronin (bunelul, cum se spune în româna de peste prut), a fost hărţuit toată viaţa de bolşevici şi i-a detestat sincer pe aceştia. pe când nepotu-so îşi trage seva din ei. ironia sorţii.

noul cetăţean al patriei mi-a dat şi un link către un interviu luat bunelului, în 1943. las deoparte strania coincidenţă care a făcut ca un reporter, în urmă cu 60 de ani, să aleagă să-l intervieveze fix pe bunicul viitorului preşedinte al republicii. nu îmi pot explica defel astfel de întâmplări. sunt deasupra înţelegerii mele.

dar nu pot să nu mă leg de vorbele folosite atât de bunel, cât şi de redactorul care a scris articolul. sunt un pic obişnuită cu unele expresii moldoveneşti de prin redacţie (denis zice „mai îndată” în loc de „imediat”, ca un exemplu), dar când am citit articolul cu bunelul parcă eram în cu totul altă lume.

câtă splendoare şi greutate în cuvinte şi expresii! cine mai spune astăzi „viaţă canonită”, „îşi mai căta în suflet ducându-se la biserică”, „nu voiau să mă primească nici măcar cu vederea”, „nu mă por vârî nicăurea în slujbă”, „un pahar de cinste” sau „mă înţăleg în vorbă”? nimeni, pe aici.

am sărăcit cu totul şi am înlocuit frumosul cu practicul. forwardăm, manageriem, dăm click, vorbim afacereză (cine naiba de la next sau money express a mai inventat şi hidoşenia asta de cuvânt care nici în glumă nu sună bine?), ne exprimăm cât mai simplu şi cât mai repede.

nu avem timp de cuvinte. le pocim, le pervertim, le uităm, le îngropăm cu zile. cele care ne-au rămas sunt din ce în ce mai slabe şi fără putere. îşi pierd greutatea văzând cu ochii, de parcă ar fi la niscaiva cură de slăbire.

pe ici, pe colo, mai găseşti câte un artizan care încearcă să împletească vorbele şi să le aurească. dar asta în romanele pe care se zbat, cu greu, să le scoată sub tipar. în vorbirea de zi cu zi, în ziare, pe bloguri (şi aici mă includ şi pe mine), cuvintele meşteşugite şi expresiile savuroase parcă au murit cu totul.

şi când te gândeşti că, la început, a fost Cuvântul….