Blogul Licuricei

În liceu, când am citit cartea lui Dumas cu titlul de mai sus, cei 20 de ani mi se păreau o groază de timp. Nu-mi închipuiam vreodată că voi ajunge să zic „acum douăzeci de ani…“. Ei, bine, ieri a fost ziua în care am trăit s-o zic şi pe asta. Acum douăzeci de ani am avut parte de ceea ce se cheamă coup de foudre. Sau love at first sight. Sau dragoste la prima vedere. Cum vreţi voi să-i spuneţi. A fost a doua mea relaţie, dar niciodată până atunci şi niciodată de atunci încolo nu mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc atât de brusc şi de iremediabil.

O chestie de-asta la prima privire te loveşte precum un tsunami şi, nu ştiu cum se întâmplă, dar momentele ălea trăite în timp ce pluteşti rămân fixate în mintea ta până în cele mai mici detalii. Iar când deschizi sertarul în care s-au tupilat timp de 20 de ani, ajungi să simţi chiar şi gustul sărat al mării pe buze şi firele de nisip dintre degete. Asta dacă ai norocul să te îndrăgosteşti iremediabil pe ţărmul mării, cum mi s-a întâmplat mie.

Vara în care mi s-au înmuiat pentru prima dată genunchii în faţa unui băiat a durat un an şi-un pic. A fost cea mai frumoasă şi tumultoasă vară. Cu drumuri, scrisori, speranţe, pasiune, tandreţuri şi o mare ceartă, care a încheiat totul. S-a lăsat cu bagaje făcute rapid, urcat în tren spre casă şi rupt orice legătură posibilă. Mai puţin scrisorile, care au fost puse cu grijă într-un sertar şi recitite pentru prima oară de-abia după vreo cinci ani de la despărţire. Până în ziua de azi, sunt singurele scrisori de dragoste păstrate. Altele de atunci încolo au fost rupte şi aruncate sau, mai nou, şterse din inbox.

Nici măcar un moment nu am crezut că voi ajunge să deschid sertarul ăsta. Dar ieri, căutând un anume cuvânt pe google, pentru ziar, am dat total întâmplător de cel care a fost iubirea mea de-o vară lungă. Stătea acolo, pe tărâm american, râzăcios şi frumos, exact aşa cum îl ţineam minte. Nişte mici riduri în colţul ochilor, dar în rest neschimbat. Nici măcar un kilogram în plus sau în minus, şi trecuseră, totuşi, douăzeci de ani.

M-am simţit dintr-odată pe plaja de la Costineşti şi plină de energie, precum un iepuraş Duracell, am început să caut mai multe date în virtual. Cu greu am găsit o adresă de mail, despre care nu ştiam dacă e bună sau nu. O vreme am stat şi m-am gândit dacă are rost să o folosesc. Părea a fi o chestie deplasată. Dar am riscat. Câteva rânduri de salut. Atât. Nu mă întrebaţi de ce am făcut-o, pentru că nu ştiu. Poate pentru că, odată sertarul deschis, gustul sărat al mării mi-a năvălit în gură şi m-am simţit un moment cea de-atunci. Sau poate pentru că cei douăzeci de ani se cereau sărbătoriţi cumva. Naiba ştie. Cert e că am făcut-o.

Vreţi să ştiţi continuarea? Ei bine, nu are nimic de-a face cu o dragoste în vreme holerei, dacă în vreun fel v-a dus gândul într-acolo. Lucrurile stau mai aşezat şi cu totul şi cu totul normal, ca să spun aşa. Da, mi-a răspuns. Am găsit un om fericit, cu o familie frumoasă. Departe de ţara asta, undeva unde au marea şi plaja la picioare tot timpul. Mă aşteptam la altceva? Nu. Dar, ca o femeie ce sunt, nu m-am putut abţine, totuşi, să nu mă întreb cum ar fi fost dacă…