8

şi a mai trecut o zi

…dacă mă deranjează ceva la tiff e modul în care s-a tipărit anul acesta programul filmelor. anii trecuţi exista un catalog în care erau structurate filmele pe secţiunile la care participă, cinematografe, ore, plus un mic sinopsis. luai programul, stăteai o oră să îl buchiseşti, încercuiai ce vroiai să vezi şi gata. ştiai unde să mergi şi când.

ei, anul acesta, pauză. filme mai multe, buget mai redus şi, ca urmare, program împărţit în două. mai exact, sinopsisul în prima ediţie a aperitiffului, iar filmele pe ore şi cinematografele (fără să fie împărţite pe secţiuni) într-un mic pliant alb. nu-mi place deloc. te complici inutil şi ai tot felul de pliante după tine.

e drept că nici nu am apucat să văd niciun film în afara celui de deschidere, dar un program ca lumea mi-ar tihni. de fapt, anul ăsta am cam ratat şi nişte chefuri. nu ştiu cum s-a făcut, dar am plecat acasă înainte de a începe distracţia. spre exemplu, vineri, am fost la city plaza la dineu, dar mi s-a făcut somn şi nu am mai mers la my way, unde era concert nightlosers, şi nici în diesel, unde lavi mi-a zis că au fost “greii”. am dormit că eram frântă.

iar ieri, după ce am sărbătorit-o pe lavi în booha bar (LA MUUULŢI AAAANI!!!), am ajuns toţii în broadway, dar, la scurt timp, eu şi cora am plecat acasă. era frig şi nu se întâmpla nimic interesant. evident că, DUPĂ ce am plecat, au venit tiffangii şi a început marele chef. care a ţinut până la 6 dimineaţa!!! asta ştim de la lavi, care nu a ratat nici de data asta manifestarea. dacă şi-a luat concediu pentru tiff, nu ca alţii… 🙂

dar am fost, totuşi, la 5, la tiff lounge-ul lui mihnea, mai precis la discuţiile cu mungiu. care s-a dovedit foarte ok, povestitor şi nemulţumit de sonorizarea de la “amintiri…”. pe bună dreptate. nu s-a înţeles mai nimic şi trebuia să citeşti replicile în engleză ca să le ghiceşti pe cele româneşti. vina a fost dată de mungiu pe proiector şi pe organizatori, care au trimis proiectorul mobil, cel bun, cum ar veni, în altă parte, neglijând filmul de deschidere.

ce a mai zis mungiu? că pentru scenariu a adunat mai multe legende urbane, cea mai spectaculoasă fiind cea a cărătorilor de cadavre (o explic la cerere), dar a renunţat la ele pentru că era greu de redat contextul comunist. că nu prea are vreme de văzut filme, că scrie scenarii chiar dacă nu mai ajunge să le facă film, că nu îi place să discute despre proiectele la care lucrează, că speră ca festivalul să nu fie scăpat din mână şi să îşi uite locul şi menirea, acela de a fi un festival de public.

şi a mai zis o groază de chestii faine. dar mai bine citiţi la mihnea, că el a fost moderatorul şi sigur el va scrie mai mult pe tema asta. după discuţia cu mungiu, am tras cu cora o fugă şi la fashion cafe, unde era o discuţie pe tema celebrului il divo , pe care nu l-am văzut că la 11.00 când rula, eu munceam. 🙁

am prins ultima juma de oră de dezbateri, adică replicile lui tudor chirilă, pe care nu-l prea simpatizez, chit că e născut în aceeaşi zi cu mine. dar tipul a fost foarte ok de data asta şi a zis o chestie faină: “să fim serioşi, e jenantă comparaţia dintre corupţia italiană şi cea de la noi. italienii erau nişte rafinaţi, domnilor!”. pe bună dreptate. 😀 când a venit la vorbitor un anume jurnalist clujean, ne-am tirat cu cora. nu zicea nimic.

so, voi încerca să ajung şi azi la tiff lounge pentru că e întâlnirea cu chirilov, după care, de la 20.30, mă voi duce la gomora. la republica, evident. e tiiiiffffff!!!!! 😀

13

salvaţi cinema republica!

…cutremul din martie ’77 ne-a prins la focşani. în epicentru, cum ar veni. acolo locuiam cu ai mei, dat fiind că, deşi din sibiu, taică-meu fusese numit şeful poligonului militar din oraşul cu pricina. în 4 martie, eram în clasa a doua, eram răcită şi maică-mea tocmai îmi pusese compot de vişine într-o cană când pământul a început să urle. eram doar noi două, pentru că tata era în ceva aplicaţie în insula mare a brăilei.

mama s-a speriat peste poate, la câteva zile după cutremur plângea pe stradă fără motiv, aşa că în iunie, când a moştenit o casă, a decis să ne mutăm în cluj. aici nu erau cutremure. dar peste gardul casei mele, în grădina imensă, plină de corcoduşi, erau mulţi copii. printre ei, o fetiţă cu ten măsliniu, ochi ca şi mura şi păr negru-corb, vorbăreaţă şi cu mult aplomb. avea cu un an mai puţin ca mine, adică 9.

în ziua în care am sărit prima oară gardul să mă joc cu ei de-a hoţii şi vardiştii, m-a luat de mână şi mi-a zis: “tu, fetiţă, hai cu mine!”. de atunci m-am dus cu ea peste tot. nicoleta, pentru restul, eta pentru mine, a devenit cea mai bună şi  dragă prietenă a mea. acasă la ea mă simţeam ca acasă la mine, iar tatăl ei, nenea gogu, un profesor de fizică mucalit şi simpatic, era preferatul meu.

ţineam la el mai mult decât la taică-meu, care era mai tot timpul plecat, aşa că, în ziua când, împreună cu el şi mama etei, tanti olga, ne-am pornit să vedem filmul “campionul“, la cinema republica (era prin 1980, cred) mi s-a părut normal să anunţ de pe drum că eu stau lângă nenea gogu la cinema. eta nu a avut nimic de comentat, aşa că eram foarte fericită şi toată numai un zâmbet.

doar că niciodată planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg. atunci când am ajuns în sală, care era full de oameni, eta nu a mai vrut nici în ruptul capului să mă lase să stau lângă nenea gogu. ne-am certat de numa şi ne-am pus amândouă pe un plâns soră cu moartea. ea a avut câştig de cauză cu textul “e taică-meu, eu stau lângă el”. argumentul ăsta trăgea mai mult la cântar decât ce-mi promisese pe drum.

aşa că, eu am stat lângă tanti olga şi ea lângă nenea gogu. de-a lungul anilor m-am întrebat de ce naiba nu l-am aşezat pe gogu la mijloc, dar nu am un răspuns. probabil că aşa era regula, copiii să stea flancaţi de părinţi, ca să fie apăraţi de rele. 🙂 în fine, cert e că noi am plâns bine înainte de film, iar la sfârşit, în timp ce toţi ceilalţi plângeau de sărea cămaşa pe ei, noi ne râdeam, habar nu am de ce.

de povestea asta mi-am adus aminte aseară, la deschiderea oficială a tiff, în timp ce tudor giurgiu prezenta campania “salvaţi cinema republica”. cinematograful în care am crescut, în care am am văzut cele mai tari filme până nu s-au inventat multiplexurile şi nu a apărut torrente, şi în care am simţit pulsul tiff-ului în toate cele 7 ediţii, e pe moarte.

din aproape 800 de spectatori pe zi în 2002, a ajuns să aibă azi 70 (!!!). adică 7 oameni pe film!! e drept că scaunele sunt proaste şi îţi amorţesc picioarele pentru că nu ai loc să ţi le mişti, e drept că nu există aer condiţionat şi când e năduşeală, leşini, iar când e frig, te răceşti, e drept că sonorizarea e extreeem de proastă şi nu înţelegi jumate din film, dacă e românesc, dar chiar nu am de gând să las să moară o parte însemnată a copilăriei şi adolescenţei mele.

aşa că, am decis: o dată la două săptămâni am să merg la film la republica. e noua mea cauză. şi cred în ea.

şi cum să nu cred când republica a fost aseară, din nou, plină ochi? se stătea pe jos, pe scări, pe lângă pereţi, oriunde era un petec de loc liber. cred că au fost peste 900 de persoane venite să vadă filmul de deschidere al festivalului, “amintiri din epoca de aur” (era să scriu “piatră” :D). plin de vedete, parcă mai multe ca în alţi ani, începând cu ctp-ul, hurezeanu, mihaiu, adelin petrişor şi terminând cu chirilă, bucurenci şi iubita lui, amalia enache. sau începând cu chirilă, bucurenci etc şi terminând cu ctp-ul, hurezeanu etc. cum vreţi voi. 🙂

s-a murit de cald, dar s-a râs şi s-a aplaudat cu poftă la toate cele şase filme scurte care formau colajul “amintiri…”. personal, am savurat patru dintre ele: legenda inspecţiei înainte de venirea coloanei oficiale, cea a fotografului oficial, activistului determinat să-i înveţe pe alţii carte şi cea a miliţianul lacom. celelalte două m-au plictisit şi mi s-au părut fără sare şi piper. e drept că erau şi cele mai triste.

oricum, a fost foarte ok. partea simpatică e însă că, după ce, timp de 7 ani, am fost acreditată ca şi ziarist, anul acesta pe acreditarea mea scrie altceva: blogger. 🙂 asta graţie echipei de pr a tiff, din care face parte şi renate. nu ştiu dacă se poate numi o “evoluţie în carieră”, dar cert e că nu mai reprezint nicio instituţie, vorba lui pushu, ci mă reprezint pe mine. quiet ok.

a fost distractiv atunci când m-am dus şi mi-am ridicat badge-ul şi voluntarii care mi-l căutau m-au întrebat “de la presă?”. am răspuns fâstâcită “un fel de”, ceea ce i-a cam nedumerit. când am zis “blogger” s-au luminat la faţă 😀 so, timp de 10 zile voi încerca să vă ţin la curent cu ce se întâmplă pe la tiff, atât cât reuşesc să văd ţinând cont că mai şi lucrez în presa reală. până atunci, clujenilor, vă dau o adresă: [email protected] scrieţi acolo o poveste despre cinema republica şi salvaţi-l! pe el, cinematograful. zău că merită.

ps. la tiff mai sunt acreditaţi ca şi bloggeri mihnea, vasile, prodan, aroneţ şi iftene.  pentru mine e foarte interesant să citesc ce scriu ei pentru că realizez ce diferit receptăm acelaşi eveniment şi văd ce are importanţă pentru unul şi ce pentru altul.

18

să tot fie 40!

…după cum spuneam, ieri am avut câteva ceasuri mai puţin bune. de reflexie, să le zicem. aşa se face că, pe la ora 17, eram mai degrabă deprimată, decât binedispusă. stabilisem de cu o zi înainte că mă voi întâlni cu fetele la o poveste, dar nu decisesem ora şi locul. era ceva de genul “după-masă, pe undeva”. şi cu specificaţia clară “fără cadouri pentru că nu avem ce sărbători”.

aşa că m-am apucat să mă gândesc pe unde ar vrea fetele să mergem. ploaia de afară nu ne dădea prea multe opţiuni, euphoria şi insomnia fiind printre preferatele noastre. fana vroia, euphoria, iza spunea ca ar prefera ea cu lavi, insomnia, cora nu era de găsit, cred că dormea, dani era de acord cu oricare variantă, iar codruţa nu era sigură că ajunge din cauza fetiţei. am hotărât singură, într-un final, insomnia, ora 19. după care m-am apucat să trimit mesaje să le anunţ decizia.

însă, la scurt timp, fetele au schimbat ora. că ar fi mai bine pe 8, că ele n-ajung, mi-a zis iza. ok, pe 8 să fie. oricum, de plâns mă pot plânge şi cu o oră mai târziu, nu? pe la 7 fără ceva, mă sună cora că vine după mine să mergem împreună la insomnia. era cu cătălin cu maşina, numai bine mă luau şi pe mine şi ne lăsa pe urmă el la locul faptei. zis şi făcut.

la 7.30 fix, cora mi-a bătut în geam cu un braţ de trandafiri galbeni, de grădină, în mână. i-am pus rapid în apă şi am ieşit din casă. aflu pe ultima sută de metri că trebuie să trecem să o luăm şi pe dani, de la barul pe care ea şi soţul ei îl vor inaugura azi, pe piezişei. nu mă deranja ocolul. oricum, în maşină am avut surpriza să mă trezesc cu cadouri de la cătălin şi cora, aşa că era o plăcere să le desfac în timp ce mergeam spre dani.după ce le primeşti şi mai sunt şi faine, uiţi că ai zis “fără cadouri”. 🙂

dintr-o felicitare în alta, cătălin ne lasă un pic mai jos de barul cu pricina şi pleacă la tuns, nu înainte de îmi spune că, dacă îl primesc, vine şi el la o bere după. pentru o fracţiune de secundă, mi s-a părut ciudat să zică asta, el fiind un discret şi respectând întâlnirile femeilor, dar am zis “ok. cu tot dragul dacă nu te deranjează să stai cu atâtea muieri la un loc”. nu-l deranja. 🙂

so, ajungem la bar, dăm de dani care vorbea la telefon şi ne pofteşte înăuntru. mă uit în jur şi mă minunez cât de super fain e făcut locul în care, nu demult, erau birourile de la american experience, firma lui mihai. în mod clar, booha bar va deveni unul dintre punctele noastre referinţă de acum înainte. şi, în timp ce admiram prima încăpere, o aud pe dani strigând “mihaaai!”.

iar în secunda următoare: “SUUUUUURPRIIIIISE!!!!!” de după bar, de după coloane şi din alte încăperi răsar o grămadă de prieteni care strigau cât îi ţinea gura. am înlemnit. am văzut în filme chestia asta, dar nu am trăit-o pe propria-mi piele niciodată. e o senzaţie absolut copleşitoare. ţi se taie picioarele şi, instantaneu, ţi se umplu ochii de lacrimi. e, ceea ce se cheamă, un şoc.

să faci 40 de ani şi să vezi adunaţi la un loc prieteni pe care nu i-ai mai văzut de ani sau luni de zile, e cel mai minunat lucru care ţi se poate întâmpla. a fost plin. au fost dani cu mihai, adi, fratele lui mihai, cora şi cătălin, fana şi prietenul ei călin, lavi cu iza şi virgil, mirela şi cristi grindean, tudor mărghidanu, costi cu prietena lui, cervi cu anne nebert, călin măgurean, anca şi cu akos, roxana cu marci, gloria mică şi claudiu, bakşi, ţoca şi doctoru’ tudor, plus cei care intrau să bea o bere pt că locul arăta minunat.

am primit o grămadă de cadouri şi flori, şi am avut chiar şi tort. scria pe el “la mulţi ani, licurici!”. anne nebert i-a făcut poză, după ce mi-o trimite, o pun pe blog. să îl admiraţi doar, că de terminat s-a terminat repede. a fost delicios, zic ei, că eu nu am apucat să mânânc. mi-era uscată gura de emoţie şi nu puteam înghiţi nimic. am primit şi telefoane de la fetele din străinătate, ana şi leti, şi de la alţii de la care nu mă aşteptam. şi, mai mult de atât, după ce am petrecut acolo, am ajuns în my way, graţie lui cătălin şi corei, care mi-au luat bilet la concertul lui lance lopez.

pe scurt: am Prieteni. cui îi mai pasă acum de middle age crisis? 😀

ps. erau semne vagi că mi se pregăteşte ceva, dar nu m-am chinuit să le aprofundez. dar despre toate astea şi despre cum s-au organizat fetele şi eu le-am dat peste cap, fără să vreau, de câteva ori planurile, va povesti lavi, la un moment dat. a promis că o face. cred că se va ţine de cuvânt. 🙂

[Update]: au sosit pozele de la anne nebert. acum mi-a picat fisa că s-au făcut doar cinci fotografii. două sunt mişcate, iar două le pun aici. una o păstrez 🙂

tortul

tort

15

forty sau dama cu gardenie

…c’est moi. şi asta pentru că maică-mea mi-a dăruit o gardenie azi, de ziua mea. se află într-un ghiveci alb şi are o singură floare mare, albă, plus câţiva boboci. am pus-o în apropierea sofalei şi dinspre ea adie, din când în când, un miros preţios şi puţintel îmbătător.

cum e la 40? ciudat. o parte din mine conştientizează că “am o vârstă”, cealaltă se simte în continuare ca la 28-30 de ani. azi, pentru câteva ore bune, am lăsat prima parte să mă copleşească şi să mă pună pe gânduri. nu au fost gânduri foarte vesele, dar le-am făcut faţă. sunt încă în viaţă.

singurul regret cu adevărat regret, ca să zic aşa, e că nu am făcut mai multe. nu ca şi carieră, că nu am avut niciodată înclinaţii de-astea. mi-ar fi plăcut, în schimb, să am o viaţă mai plină. să trăiesc mai intens, să experimentez mai mult, să evadez din mine şi să am curajul atingerii orizontului. dar asta ar fi însemnat să renunţ la comoditate. greu, ba chiar imposibil pentru leneşa din mine.

ok. nu mă plâng. practic, 40 e bine. e decent. e chiar funny, mai ales când nu îţi prea arăţi vârsta (chestie de genetică). în matematică 40 e un număr semiperfect, ca şi 28, preferatul meu. cum ar veni, e jumătatea căii spre perfecţiunii. unii, precum fumi, spun că viaţa de-abia acum începe, pentru că ei au trecut pe acolo şi ştiu. 🙂 aşa o fi. voi trăi şi voi vedea. sper 😀

middle age crisis? here I am! 🙂


16

un tiff cu totul aparte

…tiff-ul de anul ăsta e mai mult decât special. şi asta nu pentru că vine claudia cardinale, ci dintr-un motiv foarte personal, ca să zic aşa. prietena mea, leti, va apărea un moment pe ecranele clujene, în ultimele secvenţe ale filmului mar nero. de fapt, pe parcursul filmului ăsta ea a fost asistent de regie şi asistenta protagonistelor (dorotheea petre şi maia morgenstern).

doar că, la un moment dat, fiind o tipă simpatică, a făcut şi figuraţie. şi nu orice figuraţie, ci una cheie. aş zice mai mult, da’ mai bine vedeţi filmul. 🙂 o să fie amuzant să îi văd chipul pe tot ecranul. oare să mă apuc atunci să strig cât mă ţin plămânii “leeeetiiiiiii!!!” sau o fac de râs dacă mă manifest prea zgomotos? mă mai gândesc. 🙂

3

poza de duminică

…de când am văzut-o prima oară mi s-a părut cu totul nefirească. şi chit că m-am tot uitat apoi la ea, tot aceeaşi senzaţie mi-a dat. ca şi cum ceva nu era la locul lui. nefirescul vine din faptul că dacă aş întâlni aceşti oameni în cu totul altă ipostază, aş băga mâna în foc că nu ştiu să citească. iar asta înseamnă că am prejudecăţi. mari de tot. poza asta îmi atrage atenţia iar şi iar că lucrurile nu sunt niciodată ce par a fi şi că e foarte important să nu te iei după aparenţe atunci când judeci un om.

ps: tot uitându-mă la poza de azi realizez că regula golden mean se potriveşte de minune cu cromatica fotografiei. golden peste tot 🙂

ps2: de fapt, trebuie să spun că atunci când vine vorba de fotografii sunt de acord cu ce zicea ansel adams că “nu există reguli de compoziţie în fotografie, există doar fotografii bune”.

pelerini

pelgrims /foto: pauline dekker

7

o dimineaţă de sâmbătă ca oricare alta

…aş fi făcut ochi pe la 10 dacă nu ar fi fost pusi. are prostul obicei de a mieuna lângă tine la ore imposibile, ca să primească de mâncare şi apoi să-şi vadă de-ale ei, aşa că la 8.24 eram deja trează. m-am dus ca teleghidată până în bucătărie, i-am pus kite kat în farfurie şi m-am întors din nou în pat.

nu am mai putut adormi la loc, dar am mai stat încă vreo oră în aşternuturi, întorcându-mă de pe o parte pe alta şi sperând că se leagă somnul de mine. fără succes. soarele începea deja să încingă jaluzele, aşa că am renunţat la pat şi m-am dus să mă spăl. între timp, maică-mea se apucase să facă micul dejun. foarte rar mâncăm împreună dimineaţa şi cum ea savurează pe deplin clipele astea, am stat la masă mai mult ca de obicei, povestind nimicuri.

am lăsat-o să strângă prin bucătărie şi am revenit în camera mea să-mi fac patul şi să-mi aranjez hainele în dulap. sunt cel mai dezordonat om din lume. ori de câte ori vin de undeva îmi arunc lucrurile pe un fotoliu care, la sfârşitul săptămânii, nu se mai zăreşte de sub muntele de haine. sâmbăta, când sunt liberă, le iau una câte una şi le sortez: o parte la “murdare”, iar alta prin sertare sau dulapuri.

nu e genul de activitate care să mă solicite cine ştie cât, aşa că între timp mai aruncam câte un ochi şi la televizor, să nu mă plictisesc. după ce am terminat, am trecut la partea cu ştersul prafului şi aspiratul. urăsc să aspir – aş călca oricând kilograme de haine în loc să dau cu aspiratorul, dar musai să fac şi asta. într-un final, am scăpat de corvoadă şi m-am dus să fac duş.

cum mi-era dor să stau în piaţa muzeului şi să citesc, mi-am tras rapid o rochie pe mine şi o pereche de sandale în picioare şi am început să caut printre cărţi. asta în timp ce, pentru a mia oară în cursul unei singure dimineţi, claxoanele celor care mergeau la cununie în parc îmi spărgeau timpanele. m-am enervat instantaneu, am deschis geamul larg şi am început să strig la ei să nu mai claxoneze. vreau linişte măcar o dată pe săptămână! am aşa mari pretenţii?!?

şoferii s-au arătat destul de uimiţi că nu mă bucuram de bucuria lor, unul a protestat cu “păi, e nuntă, doamnă!”, iar eu l-am înjurat în gând pe apostu pentru toată ţigăneala pe care a adus-o în parcul central. am închis geamul trândindu-l şi am revenit la rafturile cu cărţi. vreo 20 de minute am luat în mână aproape toate cărţile cumpărate şi încă necitite. majoritatea din colecţia cotidianul. niciuna nu m-a atras foarte tare.

într-un final, am ales “soarele gol” al lui asimov, am pus-o în geantă şi am ieşit din casă. după primii cinci paşi, mi-am dat seama că e o sâmbătă dimineaţa aproape perfectă, aşa că am uitat de claxoanele idioţilor de nuntaşi. în drum spre piaţa muzeului m-am oprit în două locuri: la loto să pun biletul vieţii (cine ştie, poate am noroc la joc, dacă nu am în dragoste) şi la poştă să plătesc telefonul.

am ajuns apoi în piaţa muzeului şi mi-am ales o masă la soare, aproape de biserica franciscană. e locul meu preferat când vine vorba de citit în oraş, aşa că mi-am petrecut următoarea oră jumate urmărindu-l pe elijah baley cum anchetează crima din solaria (asimov rulz).

între timp, am băut vreo trei sucuri de portocale şi, din când în când, am mai ciulit urechile şi la discursul maghiarilor care se adunaseră în piaţă. cereau inscripţionarea şi în limba maghiară a plăcuţelor de pe monumentele istorice, un lucru de bun simţ, de altfel.

cum sunt perfect de acord cu ei, m-am gândit să semnez şi eu listele care trebuie depuse apoi la primărie, doar că am aflat că autorităţile au scăldat-o şi nu le dăduseră încă formularele respective. le vor avea de-abia peste câteva zile. l-am înjurat din nou în gând pe apostu, care habar nu are ce înseamnă să fii clujean, dar s-a trezit primar peste cluj, după care am renunţ la citit şi m-am dus să-mi închiriez nişte filme.

pe drum spre centrul de închirieri, m-am oprit, aşa cum fac în fiecare zi în ultimele două săptămâni, să-mi cumpăr o îngheţată de fistic de la “bistro viena” şi l-am admirat a n-a oară. îl consider, de departe, cel mai fain loc din clujul vechi, la ora asta. e făcut cu atâta bun gust şi atenţie la detalii încât nu-mi vine să cred că e chiar aici şi nu într-un oraş de dincolo. cum ar veni, se poate.

într-un final, am ajuns la hm&f. nu am stat mult pe gânduri şi am luat primele filme de pe raftul de noutăţi – mirrors şi chromophobia. nu le văzusem. le-am plătit şi m-am îndreptat alene şi fericită spre casă. fusese o dimineaţă frumoasă, una peste alta.


18

cum poţi să faci un senator de râs

…când fumi, cu de la el putere, a decis să pună textul meu despre cluj pe blogul lui de la cotidianul, m-am simţit uşor jenată. chit că am doi ani de blogărit şi ştiu că sunt câteva sute de persoane care mă citesc zilnic, ideea să îmi apară scrisele în altă parte mi-a creat un anume disconfort. părerile mele erau, mai degrabă, pentru prieteni, nu pentru toţi cititorii cotidianului (un ziar respectabil, de altfel).

nu m-am supărat însă, pentru că fumi ştie cum să preia un text. mai exact, citează autorul. e drept că, dacă stau să mă gândesc, mi-ar fi plăcut să fiu întrebată înainte de a-mi pune textul la el, dar cum ce scriu aici e oricum public şi el e un prieten foarte bun de-al meu, am trecut cu vederea disconfortul şi teama de cititorii lui.

m-am întristat însă astăzi, când codruţa mi-a dat linkul de la comentariul lui marius nicoară (fost preşedinte al consiliului judeţean cluj, actual senator) apărut astăzi pe citynews.ro. adică cel de aici. l-am citit şi nu mi-a venit a crede. idei şi propoziţii întregi din postul meu (cel despre care ziceam mai sus), erau copiate, curăţate de unele cuvinte sau reîntoarse, şi prezentate ca fiind ale lui nicoară!!

spre exemplu:

eu: din acest motiv ne-am trezit cu o statuie care cântă şi luminează, cu o ghilotină cu clopot pe pietonală, cu un cub imens de beton cu cruce în parc

el: Şi asa ne-am pricopsit cu o statuie care canta si lumineaza, cu o ghilotina cu clopot, un cub de beton cu o cruce.

sau

eu: problema e că aceşti domni nu-şi dau seama că stau prost la capitolul ăsta, iar dacă îşi dau seama nu recunosc şi nu lasă designul şi arhitectura oraşului pe mâna celor care au habar.

el: Problema e ca niciunul din cei trei edili sefi ai orasului nu pare sa fi acceptat faptul ca e nevoie de simt estetic si de priceperea necesara pentru a ii reda centrului istoric istoria. Si daca ei stau prost la capitolul asta, nu o recunosc si nu lasa designul si arhitectura orasului pe mana celor care au habar.

sau

eu: arhitecţii clujului care se înţeleg bine cu primăria şi câştigă toate proiectele, nu sunt nici ei mai buni. au uitat de estetică şi bun gust (dacă l-au avut vreodată), şi înghit orice propunere a primarului, ca nu cumva să piardă viitoarele afaceri.

el: Si ce e mai grav, unii arhitecti ai Clujului, care par sa se inteleaga foarte bine cu Primaria si castiga toate proiectele, nu sunt, nici ei, mai buni. Au uitat de estetica si bun gust si inghit orice propunere a primarului, ca nu cumva sa piarda viitoarele afaceri.

sau

eu: din punctul meu de vedere, frumuseţea unui oraş stă în detalii. dacă nu eşti atent la fineţuri, dacă nu faci în aşa fel încât să surprinzi ochiul cu mici amănunte care par, la scară mare, lipsite de importanţă, nu ai să reuşeşti să dai cetăţii acel aer “altfel”, acel “je ne sais quoi” care te va face să nu o uiţi şi să revii iar şi iar la ea.

el: Frumusetea unui oras sta in detalii, in fineturile care dau cetatii acel aer de “altfel” si de “nu stiu ce” care te face sa-ti doresti sa revii.

cred că e destul de evident că ăsta e copy-paste. mă rog semi copy-paste, că nu e chiar mot-a-mot. dar, orşicât. probabil că ar trebui să mă mândresc că sunt sursă de inspiraţie pentru senator. recunosc că, pe undeva, mă simt bine la gândul ăsta, doar oameni suntem. dar de fapt m-am întristat foarte tare când mi-am dat seama că cineva îl ia pe nicoară de prost şi îl pune în situaţii de doi bani.

pentru că sunt convinsă că el habar nu are de blogul meu, iar textul este scris de vreun om din cabinetul lui. mă întreb însă cum dracu’  îşi alege el oamenii din subordine? şi cât poate fi de naiv (sau prost?) un astfel de consilier încât să nu se gândească, măcar un minut, că astfel de lucruri se află? şi, mai mult, cât respect are un astfel de om pentru imaginea lui nicoară? aşa pune el umărul la consolidarea ei, mânjind-o?

mie, una, nicoară mi-era simpatic. dar văzând ce fel de oameni are în jurul lui şi pe mâna cui se lasă, nici nu mă mai mir că a pierdut alegerile. cum îţi aşterni, aşa dormi, se zice. nicoară şi-a aşternut prost. so, sfatul meu de om care l-a inspirat, vorba aceea, este următorul: domnule senator, faceţi curat în jur şi alegeţi-vă oameni de calitate, cărora le pasă pentru cine lucrează. iar dacă nu aveţi timp să scrieţi texte pentru ziare, plătiţi blogării. e mai cinstit.


later update: între timp cei de la citynews.ro s-au autosesizat şi i-au cerut lui nicoară părerea asupra similarităţilor din texte. răspunsul lui amplu, de om politic, îl puteţi citi aici. în esenţă se rezumă la “avem viziuni comune” şi că e mândru că e contemporan cu mine. măi să fie! şi eu care credeam că m-a copiat şi-şi cere scuze. oare pe ce lume trăiesc?


later update 2: m-a sunat marius nicoară şi şi-a cerut scuze. mi-a şi explicat cum s-a întâmplat: a cerut colaboratorilor un text pe tema clujului urât, a trasat câteva linii directoare, ei l-au scris şi asta a ieşit. nicoară s-a uitat peste el, a mai schimbat pe ici, pe colo, dar evident că nu ştia de blogul meu, aşa că nu a văzut nimic dubios. după cum bănuiam. răspunsul de pe citynews a fost scris tot de colaboratorii în cauză, după ce ziarul a solicitat un punct de vedere. şi asta bănuiam. noah, cam aşa se întâmplă când laşi lucrurile pe mâna altora. 🙂

1

fantoma din fotografie

…tocmai am văzut shutter. filmul nu e cine ştie ce realizare cinematografică, e chiar slab, de fapt, dar mi-a stârnit o curiozitate: se poate capta oare energia emoţională pe film/hârtie foto? mai exact, chiar există fantome în fotografii sau petele albe care apar pe diferite imagini sunt defecte ale filmului sau ale aparatului?

până acum am luat de bune chestiile astea, dat fiind că le-am tot văzut prin filme şi documentare. dacă se tot vorbeşte atât de ele, trebuie să fie ceva sâmbure de adevăr acolo. ştiu că există sau existau culturi în care se considera că fotografia îţi fură sufletul. mă gândesc că nu ziceau oamenii ăia de pomană chestia asta, că nu e doar o superstiţie a unei populaţii mai puţin evoluate tehnologic.

personal însă nu am avut în mână nici măcar o astfel de fotografie. mă gândesc totuşi că, la câţi fotografi sunt prin jur, unul tot o fi prins sau a văzut vreodată o astfel de imagine. aveţi ştiinţă de aşa ceva? şi, dacă aţi văzut sau auzit de o astfel de fotografie, mai ştiţi în ce context a fost ea făcută şi cine se bănuieşte că ar fi fantoma din ea? şi cum se explică partea tehnică a chestii ăsteia, de fapt? de ce aparatul poate capta imaginea unei fantome şi ochiul nu o vede în momentul acela?

lămuriţi-mă. sunt foarte curioasă. 😀