24

un număr perfect

…pe vremea când al nouălea bărbat era încă o prezenţă în viaţa mea, îmi doream tot felul de chestii ciudate. cum ar fi, să fiu iubită. sau să mi se spună cât de minunată şi nemaipomenită sunt. sau să nu mai fiu criticată şi pusă la colţ din te miri ce. sau să fiu cea mai importantă persoană din viaţa personajului în cauză (la concurenţă cu mine însămi, evident). sau să fiu admirată într-un mod necondiţionat şi lipsit de îndoieli. sau, cel puţin, să fiu apreciată pentru ceea ce sunt, nu pentru ce aş putea deveni.

erau dorinţe atât de femeieşti şi de nelalocul lor încât, de bună seamă, nu mi s-au îndeplinit. iar dacă s-au îndeplinit, nu în unităţile mele de măsură. au fost timpuri suferinde, încrâncenate şi triste. se râdea puţin şi se discuta mult. prea mult chiar. la un moment dat, însă, nu s-a mai discutat. şi timpurile au început să se schimbe.

au reapărut zâmbetele fericite şi strălucirea din ochi. s-au ivit mesajele de voie bună şi offline-urile de ”bună dimineaţa”. au prins viaţă discuţiile sănătoase, cuvintele la obiect şi părerile comune. s-au conturat sentimente de bine şi drag, gânduri liniştite şi calde, idei posibile şi imposibile. iar peste toate astea, trona în permanenţă râsul. râsul din te miri ce.

şi peste noapte, habar nu am când, şi habar nu am cum, am devenit nemaipomenită, minunată, apreciată, iubită. eu. eu însămi. să nu-ţi vină să crezi! şi chiar dacă acum îmi cer uneori, în stil postmodernist, spaţiul meu de iubit sau mă revolt, feminist, spunând că sunt mult prea des drăgălită (culmea, nu?), n-aş da drumul pentru nimic în lume sentimentului ăsta de normalitate şi echilibru care vine de la un munte de om înspre licuricea din mine.

în fond, vedeţi voi, 10 e numărul perfect. nu are cum să nu-ţi placă. e sfârşitul unui şir de cifre singure şi al unui început de şir cifre luate câte două. e semn de bine ăsta. nu încape îndoială.

14

un oscar pentru ”marley… ”

marley and me nu este un film de oscar. nu are ţigani săraci porniţi în căutarea fericirii, nici homosexuali care militează pentru o lume perfectă din punctele lor de vedere, nici analfabete care făceau legea în lagărele naziste şi nici copii născuţi deja bătrâni care gustă viaţa pe de-a-ndoaselea. ”marley…” nu are nici măcar politicieni versaţi care să-şi pună cenuşă în cap după ce au distrus o lume, darămite tinere spaniole plin de senzualitate care să-şi trăiască viaţa într-un tumultos menage a trois sau călugăriţe catolice care să apere copii molestaţi sexual.

nu are nimic din toate astea şi, ca urmare, ”marley… ” nu o să ajungă niciodată pe lista celor ”1000 de filme care musai trebuie văzute”. chiar dacă, la un moment dat, a avut cele mai multe încasări pe weekend şi chiar dacă, pe imdb, are o notă cu un pic mai mult peste 7, ”marley..” va trece aproape nebăgat în seamă. şi asta pentru că ”marley… ” are un defect.

un defect major chiar.  ”marley… ” e un film normal despre normal. un film despre un câine şi un cuplu care cresc împreună şi… cam atât. în filmul ăsta nu se întâmplă, practic, nimic spectaculos. câinele e un câine ca toţi câini, iar familia o familie ca toate familiile. viaţa lor curge firesc, cu copii de crescut, cu schimbări de job, cu probleme clasice peste care treci fără să te duci la consilierul marital.

soţul nu-şi înşeală nevasta, nevasta îşi vede şi ea de casa ei, copiii nu se droghează, nu fug de acasă, nu au boli incurabile şi nici nu sunt genii neînţelese. totul e aşa cum trebuie să fie, ca atunci când tragi linie să poţi spune că ai avut o viaţă frumoasă şi împlinită. cum naiba atunci să dea cineva premiu pentru normalitate?

ei, eu aş da. probabil sunt singura care aş face-o. aş inventa la oscar categoria ”cel mai normal şi firesc film” (chiar dacă dpdv gramatical sună rău) şi aş premia, pentru început, ”marley… ”. şi asta pentru că, după zile întregi de stat cu nasul între gaze de eşapament, mai ai nevoie şi de o gură de aer proaspăt. ca să poţi rezista eroic încă o vreme, nu de alta.


29

poveste cu un taximetrist

…sâmbătă seara am avut o discuţie foarte aparte cu un taximetrist. veneam cu taxiul înspre centru cu muntele şi darius, când am observat, agăţat de oglindă,  un odorizant de maşină în forma româniei, de culoare galbenă, pe care era scris cu albastru ”votaţi marius nicoară primar”. mirată că mai sunt în oraşul ăsta şi simpatizanţi ne-portocalii l-am întrebat pe şofer dacă chiar votează cu nicoară.

mi-a răspuns cu năduf că el nu votează niciodată şi că odorizantul e pus acolo de colegul lui din cealaltă tură. după care şi-a dat drumul. şi nu s-a mai oprit. aşa am aflat noi că taximetristul îl cunoştea bine pe boc dinainte de revoluţie şi nu avea deloc o părere bună despre el.

ne-a explicat rapid şi în cuvinte destul de aspre că premierul nostru e un ”nemernic” care, ca fost şef al uascr (uniunea asociaţiilor studenţilor comunişti din românia – pentru cei care nu ştiu), ”a turnat la poliţie”. că „avea informatori în toate asociaţiile de studenţi” şi că spunea mai departe tot ce afla de la aceştia.

mai mult, taximetristul ne-a relatat cum o fostă colegă de-a lui de facultate, după revoluţie a avut curajul să-i povestească despre cum a turnat-o boc la poliţie pentru că ”făcuse un chiuretaj”. omul zicea că boc aflase de avort chiar de la prietenul fetei, ”fiu de miliţian”, care se destăinuise şi el, de necaz. ba mai mult, am aflat şi amănunte despre cum fusese bătută şi violată femeia de poliţişti, cum i se strânsese mâna la uşă şi cum era întrebată, iar şi iar, cine i-a făcut avortul.

”nu am de gând să votez cu nemernici ca ăştia”, a conchis taximetristul. când a încheiat povestea, am încheiat şi noi cursa. ne-am dat jos destul de miraţi de tot ce auzisem şi am început să ne întrebăm cât adevăr era în spusele omului. că boc a fost şef al uascr, prin ’87 dacă nu mă înşel, ştiam.

că ar fi scris şi ceva articole de susţinere a partidului în făclia, ziarul pcr la cluj, iar ştiam  (deşi el a negat acest lucru). dar informator nu am auzit să fi fost. cum nimic nu e însă imposibil în ţara asta, poate se va dovedi, la un moment dat, că taximetristul nostru a avut dreptate. ar fi funny, nu? 😀


41

de ce nu-l votez pe apostu

…odată cu vremea alegerilor pentru postul de primar al clujului, au revenit la modă vizitele candidaţilor prin redacţiile locale. a ajuns să-mi fie greaţă de acest subit interes pentru media din partea politicienilor care, de fapt, nu dau doi bani pe presă când nu au nevoie de ea şi care, în general, sunt convinşi că ziariştii pot fi cumpăraţi uşor pentru că sunt săraci şi flămânzi. dar acum că au oareşce interes, ajung să împartă politeţuri prin redacţii.

apostu a fost primul care a spart gheaţa. în fapt, nu înţeleg de ce restul îşi mai bat capul să candideze la primăria clujului. în afara că dezvoltă un exerciţiu democratic (o chestie lăudabilă, de altfel, în perseverenţa ei), nu au un alt câştig. bătălia pentru primăria clujului e o bătălie moartă din start. clujenii nu sunt capabili să vadă mai departe de ce le spune boc, iar boc le spune apostu. e ca şi ales.

şi nu vă minţiţi că va fi acolo, în fruntea instituţiei de pe moţilor, pentru că a făcut ceva măreţ şi cu adevărat important pentru oraşul ăsta. aşa cum nu a făcut boc, (care nu se poate lăuda cu niciun proiect, nici măcar unul de sămânţă, în aceşti patru ani de zile în care a domnit), aşa nu a făcut nici apostu. dacă s-a mişcat ceva în cluj, nu e meritul lor, al portocaliilor de la primărie, ci este efectul în cascadă al dispariţiei lui funar. după funar, oraşul s-ar fi mişcat într-o direcţie sau alta oricum, indiferent cine ar fi fost la conducere.

dar dacă la conducere ar fi fost o echipă cu viziune şi bun gust, ca să nu spun mai mult, clujul nu s-ar mai fi dezvoltat haotic din punct de vedere urbanistic, autorizaţiile de construcţie nu s-ar mai fi dat preferenţial, nu ar mai fi apărut blocuri între case, statuia lui avram iancu ar fi fost refăcută din temelii şi nu transformată în fânână cântătoare, în pavimentul din faţa catedralei ortodoxe nu ar fi fost beculeţe ca într-un bar de striptease, oraşul nu ar fi fost împodobit kitschos de crăciun şi multe altele.

revenind la viitorul primar apostu, vizita lui de zilele trecute din redacţie mi-a conturat imaginea unui tip nemulţumit de faptul că presa există ca să-l ia pe el la bani mărunţi, chit că, de data asta, presa nu a fost chiar atât de acidă cum ar fi putut fi. sigur pe sine şi convins că boc îi va câştiga mandatul, apostu nu are nici cea mai mică intenţie să fie altceva decât omul lui boc.

pentru el, ăsta e un motiv de laudă, pentru mine, nu. omul lui boc înseamnă, în aceeaşi măsură, şi omul lui buda, şi omul lui tişe (chiar dacă, chipurile, ei doi nu se înţeleg), şi omul lui gurzău şi omul tuturor celor care au interese financiare în cluj şi sunt din pdl sau simpatizează, pe moment, cu pdl.

îmi plac oamenii ăştia? în mod clar, nu. chiar deloc. pentru mine, democrat-liberalii sunt mai răi chiar decât pesedeii. la ăştia din urmă ştii măcar la ce să te aştepţi. ştii că, ăia bătrâni, nu pot fi altfel decât comunişti sau securişti şi nu se vor schimba veci. dar portocaliii nu s-au arătat până acum decât duplicitari, populişti şi dornici de parvenire.

cei mai mulţi par genul linguşitori şi atenţi când au nevoie şi aroganţi şi nesimţiţi după ce şi-au văzut sacii în căruţă. din ce au prestat pe la tv şi în ziare până acum, nu au dovedit a avea fineţe diplomatică, ci doar şmecherie grosolană şi tupeu. mai toţi se arată mai degrabă pricepuţi la intrigi şi sforării de culise, decât la politici serioase, şi par a stăpâni la perfecţie arta disimulării. nu am nici cea mai mică încredere în ei.

ca să nu mai spun că mi se pare nesănătos din punct de vedere democratic ca toate funcţiile mari din oraş şi din judeţ să aibă aceeaşi culoare politică. e ca şi cum ne-am întoarce în timp, cu un singur partid – comunist – la putere. peste tot ”ai noştri”. mă rog, ai lor. nu sunt naivă să nu-mi dau seama că, oricum, toţi politicienii, indiferent de culoare politică, îşi rezolvă interesele odată ajunşi în vârf.

dar dacă ar fi aici un pic de galben, dincolo un pic de roşu, în altă parte un pic de verde sau mai ştiu eu ce culoare, nu doar portocaliu, s-ar mai trage unii pe alţii în jos de la matrapazlâcuri (din invidie, dacă nu de altceva), şi ar fi un oarecare echilibru absolut necesar ca lucrurile să meargă ceva mai corect. de data asta, însă, clujul va fi portocaliu din cap până în picioare. iar asta este extrem de trist.

oraşul ăsta, care ar trebui să devină rafinat, cosmopolit, boem şi stilat, are nevoie de un primar care să nu aibă nicio tangenţă cu populiştii. are nevoie de un primar cu anvergură europeană, cu o minte sclipitoare, vizionar şi, de ce nu?, aristocratic. un primar care să îl ridice, să îi dea măreţie şi clasă. or apostu e la kilometri distanţă de aşa ceva. şi aşa o să şi rămână. votaţi-l voi, dacă puteţi, că eu nu.