4

A fi în rând cu lumea

foto: philippe leroyer

foto: philippe leroyer

Din motive de lună plină pe ducă, dureri de cap, nas înfundat şi gât în pioneze, azi-noapte pe la ora 2.00 m-am trezit. Nu s-a mai legat somnul de mine, aşa că am deschis televizorul. La ora aia, nu ai prea multe chestii de văzut, ca urmare m-am oprit la un film pe HBO, parcă. Era început de scurt timp, aşa că de-abia la sfârşit am văzut că se numeşte „În rând cu lumea“ („Comme les autres“ în original, că e francez). Subiectul se învârte în jurul temei „avem un cuplu de gay (el avocat, el medic pediatru), unul dintre ei vrea un copil, celălalt nu, cum procedăm?“.

Filmul nu e cine ştie ce realizare cinematografică, tema este deja fumată şi răsfumată, dar pe mine m-a pus pe gânduri. Şi asta pentru că mi-am dat seama că eu nu sunt pregătită să accept cuplurile homosexuale căsătorite şi şi cu copil. Mă rog, „să accept“ sună cam plin de sine (că doar nu în mine stă lumea), ideea e că nu mi se par fireşti, naturale. Aş zice „normale“ da’ mi-e că aş intra în lunga discuţie fără de capăt despre „ce este normal astăzi?“. Deşi nu pot să nu observ că normalitatea, în termenii pe care o cunosc eu de când mă ştiu, se luptă să existe. Cu alte cuvinte, e pe ducă, aşa că ar trebui să mă adaptez.

Doar că eu nu mă pot obişnui încă (şi cred că nu mă voi putea obişnui vreodată) cu ideea că doi bărbaţi pot forma o familie şi pot creşte un copil. Parcă pe undeva mi se pare mai firesc să văd două femei crescând un copil, dar doi bărbaţi mi-e peste mână. Ştiu că argumentul cu care se vine în acest caz este „mai bine să fie crescut copilul într-o familie cu părinţi alcoolici, care îl bat şi abuzează sexual?“, dar mie replica asta mi se pare de fugă, ca să zic aşa.

Astfel de situaţii, în care copiii sunt maltraţi şi abuzaţi, sunt excepţii şi nimeni, în mod normal, nu se raportează la ele atunci când vorbeşte de familie. Ca să nu mai spun că nu am de unde şti că famiile homosexuale nu vor ajunge să-şi bată copiii. So, revenind la problema care mă preocupă pe mine, ideea e că nu ştiu cum aş vota dacă s-ar face un referendum pe tema asta sau pe tema căsătoriilor între gay. Nu cred că homosexualitatea e o boală, din partea mea cuplurile de genul ăsta se pot iubi cât vor şi cum vor, doar că, în ordinea firească a lucrurilor din mintea mea, căsătoriile dintre ei nu îşi găsesc locul.

Bun, aici putem discuta şi dacă familia mai poate fi definită în termenii cu care am fost obişnuiţi, dacă rostul ei e perpetuarea speciei sau doar e un simplu consens social întru simplificarea anumitor tranzacţii economice. Ai zice că e un haos complet câtă vreme oamenii se căsătoresc şi divorţează cu viteza sunetului, se trăieşte împreună sau separat, iar famliile sunt de toate tipurile deschise, monoparentale, heterosexuale, de acelaşi sex etc. Dar, pentru mine, familia rămâne cea clasică: un bărbat plus o femeie.

E adevărat şi faptul că, în cercurile în care mă învârt, nu există niciun gay, aşa că nu am prieteni cu astfel de orientări. Probabil că dacă aş fi copilărit cu o persoană cu alte înclinaţii sexuale şi i-aş fi urmărit evoluţia, angoasele, frustrările, aş fi avut acum alte reacţii. Dar nu s-a întâmplat aşa. Ca urmare se poate spune că am prejudecăţi. Că nu sunt o femeie a timpurilor acestea, că nu sunt open-minded şi că nu sunt tolerantă. Probabil. Nu mă simt însă jignită din acest motiv.

Ba mai mult, trăiesc cu speranţa că, la un moment dat, în ritmul în care evoluează lucrurile, noi cei care acum ne considerăm normali şi se pare că nu mai suntem, vom ajunge minoritari şi vom fi discriminaţi pozitiv. Noi vom fi cei cool, cei cu aer vintage, original şi greu de falsificat, cei „adevăraţi“, cei pe care alţii vor vrea să-i imite. Trebuie doar să am răbdare până atunci şi să rezist eroic. Că nu mai e mult. 🙂

7

Vinurile care cântă

foto: lehel makara

foto: lehel makara

La Bucureşti se întâmplă zilele astea un festival. SoNoRo pe numele lui de scenă, evenimentul face parte din linia festivalelor “altfel”, a celor care rescriu muzica de cameră în note cosmopolite, citadine, mişto. Aşa spune lumea, aşa scriu ziarele, aşa o fi.

Am să mă conving de asta de-abia în 12 noiembrie, când SoNoRo se va muta pentru o zi la Cluj. Fiind în parteneriat cu TIFF-ul, festivalul va combina muzica de cameră cu filmul. Mai exact, după concertul susţinut de Diana Ketler (pian), Alexander Sitkovetsky (vioară), Răzvan Popovici (violă) şi Răzvan Suma (violoncel) va urma premiera naţională a filmului “Pianomania” (regia Lilian Franck şi Robert Cibis).

Dar nu asta mă face pe mine să scriu textul ăsta, ci o chestie mai lumească, aşa. Mai exact, cele două vinuri care s-au lansat odată cu festivalul. Unul albSoNoRo Vivace şi unul roşuSoNoRo Cantabile. Licorile sunt creaţia unui personaj cu un oarecare istoric pe vechiul meu blog, controversat el la vreme aceea din punct de vedere sentimental, dar care, pe partea vinurilor şi muzicii, a fost întotdeauna mai educat decât mine. (Şi nu numai pe partea asta. El, spre exemplu, nu înjură oricât de nervos e).

Deşi unele prietene ar băga şi azi mâna în foc că nu ştie să aprecieze un vin bun (e o poveste aici pe care poate o să o spun odată), s-a dovedit că omul nostru poate chiar mai mult decât atât. Poate să-l creeze. Şi nu oricum, ci în aşa fel încât să se “asorteze” numai bine cu muzica lui Mozart şi-a lui Mendelssohn-Bartholdy – cel alb, sau cu acordurile lui Ceaikovski şi Strauss – cel roşu. Proiectul l-a demarat prin septembrie, a lucrat cu o vinificatoare de la Cramele Oprişor, a gândit chiar şi etichetele, iar acum a scos vinul la degustare şi vânzare.

E ediţie limitată, 2.000 de sticle. Câte o mie de bucăţi din fiecare sortiment. Nu ştiu dacă apuc să le gust, poate până ajunge festivalul la Cluj Vivace şi Cantabile sunt vândute de mult, dar trebuie să recunosc că sunt uşor uimită de realizarea tânărului domn. Nu că nu-l credeam capabil, dar e o surpriză plăcută să ştiu că face aşa ceva. Am senzaţia că se reinventează, iar asta mă bucură. De-aia am şi scris. Că de publicitate plătită nu poate fi vorba. 😀

3

Moşteniri

eu şi mama foto: muntele, 2009

eu şi mama foto: muntele, 2009

Citeam pe scaun la coafor în timp ce Andreea îmi vopsea părul şi se mira, a mia oară, cât de repede creşte. Ne întâlnim în fiecare lună o dată şi, cu toate astea, pare a nu se putea obişnui cu ritmul intens de viaţă al podoabei mele capilare. Care, da, creşte foarte repede. Moştenire de familie. Aşa după cum devine tot mai alb de la o lună la alta. Tot moştenire de familie.

Şi după ce i-am explicat (înc-odată) de unde mi se trag toate chestiile astea, în timp ce ea meşterea pe acolo, am stat şi m-am gândit la “zestrea” mea genetică. Am căutat în mine şi am încercat să identific ce cui aparţine, chit că mama spune, când e supărată pe mine, că de la ea nu am moştenit “nimic bun”, ci doar “toate relele lui taică-to”. La final, mi-am dat seama că, într-adevăr, puteam lua mai multe chestii ok de la fiecare, dar cum sunt unică şi irepetabilă, mă declar mulţumită. Iar lucrurile stau în modul următor:

Părul des, rezistent, ondulat şi care a început să-mi albească de pe la vreo 30 de ani e moştenire de la tata. El, de fapt, a început să albească de pe la 28 de ani, din câte mi-a zis, iar de pe la 50 era alb complet. Dar nu albul ăla galben, ci un alb mişto, argintiu. Care, trebuie să recunosc, dă destul de bine cu ochii lui albaştri precum cerul senin de vară. Pe care, însă, nu i-am moştenit.

La capitolul ăsta am “furat” de la mama. Am ochi kaki, uneori mai maronii, alteori mai verzui, depinde de starea de spirit. Tot de la ea am luat sprâncenele, fruntea lată, forma gurii (buzele sunt însă subţiri ca ale lui tata), precum şi cele două seturi de riduri aproape paralele, care pornesc de la nări şi de la colţurile buzelor. Taică-meu mi-a dat, în schimb, forma mâinilor şi a unghiilor, pe gustul meu, dar din familia lui (nu chiar de la el personal) mi se trage nasul acvilin, care într-o vreme nu-mi plăcea deloc, iar acum nu-l mai bag în seamă.

Semnele de pe corp le-am luat de la amândoi, în fix aceleaşi poziţii în care le au şi ei. Gleznele nu tocmai subţiri le-am moştenit de la una dintre surorile mamei, spre disperarea mea, căci aş fi vrut ca măcar picioarele frumoase să le moştenesc de la mama. N-a fost să fie. Alte caracteristici fizice nu mai am de la ei, şi nici de la rudele apropiate nouă, aşa că nu ştiu cum m-am procopsit cu ele. Să trecem însă la temperament and staff.

Tendinţa spre un limbaj vulgar şi uşurinţa de a înjura vine pe linia tatei, respectiv de la una dintre surorile lui. O doamnă, altfel, şi care, culmea!, e amuzantă atunci când te trimite şi te scoate. Eu nu sunt. Din contră. Tot de la tata vine şi irascibilitatea crescută, rapiditatea cu care mă enervez şi un fel de paranoia, o impresie din ce în ce mai accentuată că cineva are ceva cu mine personal atunci când se dezbate un subiect. Deocamdată ţin situaţia, cât de cât, sub control. Nu ştiu până când. 🙂

Mama, în schimb, mi-a dat “arta” de a fi pisăloagă, de a bate omul la cap până face ce vreau eu, când vreau eu. Tot de la ea am şi tendinţa de a pune răul în faţă şi de a crede că pică drobul de sare înainte de orice. Încăpăţânarea o am de la amândoi, aşa că nu m-aş încumeta să intru la noi în casă atunci când fiecare dintre noi vrea altceva. Vocea puternică şi impresia că mă cert atunci când îmi susţin punctul de vedere e de la rudele mamei. Când mergi la ei în vizită, de la poartă auzi discuţiile, dar dacă stai să asculţi îţi dai seama că nu se bat şi nu se omoară, doar vorbesc. De la mama am luat şi uşurinţa cu care răguşesc când stau în fum, asta apropo de vorbit, corzi vocale etc.

Curiozitatea, interesul pentru noutăţi, informaţii de genul “Ştiaţi că?”, documentare, citit şi altele de felul ăsta sunt moşteniri pe linie maternă. La noi, mama se uită la Discovery, iar tata la “Surprize, surprize” şi “Iartă-mă”. De altfel, de la el am uşurinţa cu care îmi dau lacrimile atunci când aud vorbindu-se frumos de ţară, români, trecut şi alte naţionalisme. Mama nu se lasă impresionată de astfel de chestii şi consideră că se face, citez, “paradă de doi bani din asta” şi că “dragostea pentru ţară nu înseamnă steagul afişat la poartă”.

Comoditatea, tendinţa de a da ordine în loc să pun mâna şi să fac, precum şi un anume “lasă-mă să te las” sunt cadourile lui taică-meu. El mi-a mai transmis şi indiferenţa faţă de bani, care pentru mine nu au valoare şi pe care îi cheltui foarte repede. Şi cam aici cred că se opreşte moştenirea pe linie paternă. Ba nu, ar mai fi de adăugat importanţa mare pe care o dau eu prietenilor şi dezinteresul faţă de rude, care tot de la tata mi se trage. “Eşti în stare să îţi tai gâtu’ jos pentru prieteni, dar nu dai doi bani pe rude”, zice mama, şi cam are dreptate. Ea, în schimb, are mai puţine prietene decât degetele de la o mână şi ţine extrem de mult la fraţi şi surori. Eu nu am fraţi şi surori.

Mama mi-a dăruit însă altceva, un sentiment paradoxal pentru un copil crescut la oraş ca mine: dragostea pentru pământ. Maică-mea iubeşte pământul aşa cum numai în “Ion” am mai văzut, regretul ei cel mai mare e că a făcut şcoală şi s-a mutat la oraş, şi nu ştiu prin ce fire mi-a transmis şi mie asta. Îmi doresc de când mă ştiu bucata mea de pământ, pe care să îl grădinăresc sau, pur şi simplu, doar să-l ating dimineaţa, la amiaz şi seara, şi nu o dată am făcut în mintea mea planuri de vânzare a casei şi mutare la ţară. La un moment dat se va întâmpla.

Ce am mai moştenit de la mama? Dragostea faţă de animale (dacă ar fi după taică-meu, pisica noastră ar fi demult în stradă sau dată cuiva cadou, cum a făcut cu restul animalelor mele), dărnicia într-o formă calculată (amândouă dăm bani cerşetorilor, dar îi alegem cu grijă) şi o anume încruntătură a privirii (pe stradă, spre exemplu, nu mergem zâmbind, ci gândite, de ai impresia că suntem mereu supărate sau nervoase).

Faptul că zic omului verde în faţă ce am de zis, fără să-l menajez, că sunt dură, categorică şi nu las loc de întors, sunt tot de la mama citire. “Eu am avut de pierdut cu astea în viaţă, pentru că am fost totdeauna o singuratică, dar tu eşti sociabilă ca taică-to şi poate câştigi. Deşi mă îndoiesc”, îmi repetă mama când vede că mai sar calul cu oamenii. Că nu ştiu să mă linguşesc şi mi se pare nefiresc să folosesc diminutive când vorbesc, tot de la ea mi se trage. Spre exemplu, ea niciodată nu mi-a zis altfel decât Laura şi nu m-a alintat veci. Când aude că mi se spune Licurici, zice iritată: “Licurici? Ce nume e ăsta? Eu te-am botezat Laura”.

Mama zice că ea mi-a dat şi bunul gust, dar la partea asta cu bunul gust nu ştiu ce să zic, pentru că avem păreri total diferite când vine vorba de îmbrăcat sau aranjat mobila în casă. Nu ştiu, însă, dacă i-am moştenit talentul în bucătărie, pentru că nu prea gătesc. Mama nu face mâncăruri sofisticate, dar ştie să le dea savoare, aşa că sper să fi luat ceva pe linia asta. Rămâne de văzut. Până voi ajunge să îmi dau seama, însă, de chestia asta, mă voi bucura de mesele pregătite de ea, de la care de puţine ori au lipsit discuţiile contradictorii dintre ea şi tata.

Şi îmi voi pune veşnic întrebare: Cum de doi oameni atât de diferiţi, care s-au certat ori de câte ori au deschis gura, pe care nu i-am văzut sărutându-se sau îmbrăţişându-se nici măcar o dată în întreaga mea viaţă, au reuşit să supravieţuiască 40 de ani împreună? Şi, mai ales, de ce s-au căsătorit? Le dedic însă melodia de mai jos, pentru că întotdeauna mi-am dorit ca prima întâlnire dintre ei să fi stat sub semnul “I’ve got a crush on you”. Şi pentru că mama, în pozele ei din tinereţe, are ceva din tipa asta care cântă.

8

Blogul cu stări

foto: nu ştiu cine

foto: nu ştiu cine

Într-un sfârşit, cu ajutorul colegei mele Zoriana, „Proiectul Laura“ e definit emoţional şi cromatic. Mai exact, pentru fiecare starea de-a mea, culorile de pe pagina de început a blogului se schimbă.

Am căutat ceva vreme nişte combinaţii pe placul meu şi care să puşte cu schimbările mele interioare, a fost greuţ, dar am răzbit. Aşa că, atunci când veţi deschide blogul şi veţi vedea că nu e cum l-aţi lăsat ultima oară când l-aţi citit, veţi şti clar în ce ape mă scald. Sau m-am scăldat când am scris ultimul post.

Dar cum „cititorul nostru, stăpânul nostru“, puteţi de bună seamă să nu rămâneţi ancoraţi în starea aleasă de mine, ci să vă jucaţi cu emoţiile. Pentru asta e suficient să apăsaţi pe butonul numit, cum altfel?, „Stări“ şi să setaţi ce doriţi.

În timp, probabil că voi mai face mici schimbări de culoare şi emoţie. Deocamdată, însă, asta e. Iar azi am fost cam ursuză. Nu ştiu de ce.


2

Ce iese când Dali se întâlneşte cu Disney

Salvador Dali şi Walt Disney acasă la Dali, în Port Lligat, Spania, 1957 © Disney Enterprises, Inc.

Salvador Dali şi Walt Disney acasă la Dali, în Port Lligat, Spania, 1957 © Disney Enterprises, Inc.

Prin 1945, la o petrecere dată de Jack Warner (proprietarul studiourilor Warner Bros), Salvador Dali a făcut cunoştinţă cu Walt Disney. Mustăciosul îşi dorea, de altfel, de mult timp să-i cunoască pe Disney, pe Hitchcock şi pe fraţii Marx, pe care îi considera asemeni lui – suprarealişti. Întâlnirea a fost de bun augur, iar prietenia cu Walt Disney a făcut ca, anul următor, pictorul să înceapă un proiect pentru studiourile Disney Burbank. Proiectul, bazat pe o baladă mexicană compusă de Armando Dominguez, se numea „Destino“, iar Walt Disney l-a descris drept „o simplă poveste de dragoste, în care băiatul întâlneşte fata“.

Timp de opt luni, Dali a realizat 15 de tablouri şi 135 de schiţe pentru „Destino“. A lucrat umăr la umăr cu desenatorul John Hench, colaborând atât de bine împreună încât, se spune, nimeni, în afara lor, nu putea să-şi dea seama care desen îi aparţine lui Dali şi care lui Hench. Proiectul a fost abandonat din diferite motive. Unul dintre acestea se pare că a fost critica negativă primită de ultimul film Disney, „Fantasia“, Walt nemaidorind să forţeze nota în direcţia suprarealismului.

Hench, însă, a luat câteva din desenele lui Disney şi a făcut un test de 18 secunde animate. După mai mult de 50 de ani, cele 18 secunde au fost descoperite în arhiva studiourile Disney. Roy E. Disney, nepotul lui Walt, le-a cerut producătorului Baker Bloodworth şi directorului Dominique Monfery să termine filmuleţul lui Dali. „Am petrecut mult timp încercând să ne dăm seama ce avem de făcut. Nu exista un scenariu original pentru film, aşa că echipa a trebuit să fixeze desenele pe o tablă mare pentru a găsi sensul poveştii”, scria Roy Disney în revista europeană de artă Tate Etc.

Folosind tehnicile moderne, dar şi puţin ajutor de la Hench în descifrarea vechilor desene, echipa celor 22 de animatori de la Disney a realizat în 1999 un film de 6.47 minute, în care au păstrat şi cele 18 secunde ale lui Hench. Premiera a avut loc în iunie 2003, dar pe DVD am citit că va fi lansat oficial anul viitor, împreună cu un documentar despre prietenia dintre Dali şi Disney.

Am văzut „Destino“ prima oară în vară, când luasem o pauză de blog. Acum câteva zile mi-am amintit de el. Şi chit că Dali a fost mereu pentru mine o enigmă, pe care nu mă dau în vânt să o rezolv, combinaţia Dali-Disney o găsesc fermecătoare. Dacă nu aţi apucat să vedeţi „Destino“ până acum, bucuraţi-vă de el!

ps: Cele 18 secunde ale lui Hench sunt cele cu ţestoasele. 🙂

22

“I’m a feminist. Now what?”

foto: un american simpatic

foto: un american simpatic

Prima discuţie mai aprinsă depre feminism am avut-o acum vreo şapte ani, pe şoselele din Franţa, în drum spre Normandia. Partenerul meu de poveşti de atunci susţinea că, la noi în ţară, actriţele tinere sunt dezavantajate comparativ cu tinerii actori, deoarece primesc roluri importante doar dacă fac compromisuri de natură sexuală. Aşa îi povestise lui o prietenă actriţă, de al cărui nume până atunci nu auzisem, ce-i drept, în vreo cronică de teatru.

Eu, care trecusem prin viaţă fără să fiu discriminată în vreun fel, eram de părere că talentul iese singur la iveală atunci când mergi la un casting, iar dacă prietena lui nu avea roluri importante era din cauza lipsei talentului, nu a compromisurilor nefăcute. N-am ajuns la nicio înţelegere, el rămânând şi acum, probabil, cu impresia că eram geloasă, de fapt, pe prietena lui, iar eu rămânând convinsă că tipa respectivă nu musteşte de talent.

De atunci încoace m-am mai ciocnit cu apărători ai curentului feminist, reprezentaţi mai ales de tinere femei până în 30 de ani. De fiecare dată m-am situat de partea cealaltă a baricadei şi niciodată nu am fost mare fan al acestei ideologii. Dintr-un motiv simplu: eu nu cred în egalitatea dintre sexe.

Cred, într-adevăr, că fiecare om, indiferent de sex, rasă, religie, ar trebui să aibă aceleaşi drepturi şi obligaţii în faţa legii, societăţii etc., asta e o chestie de normalitate şi bun simţ, dar de aici până la a ajunge să cred că un bărbat e asemeni unei femei sau că femeile trebuie tratate în toate cele asemeni bărbaţilor, e cale lungă.

Citisem cu ceva vreme în urmă, pe liternet.ro, un articol despre ziua de 8 martie. Era semnat Ilinca Bernea, una dintre militantele noastre în ale feminismului, din câte ştiu. De dragul scriiturii, cred, dar probabil şi dintr-o convingere interioară puternică (că, dacă n-ar fi convinsă, s-ar minţi pe ea şi pe noi, totodată), Bernea afirmase în text că femeia pe care o sărbătoreşte ea în data de 8 martie nu are nevoie de flori pentru că asta e “o dovadă de ipocrizie socială” şi nu are nevoie nici de poezii, “pentru că şi le poate scrie singură”.

M-am îngrozit. Sună a dracului de prost treaba asta. În dorinţa lor de a fi egale bărbaţilor, feministele vor să fie bărbaţi de-a dreptul. Să mă bată cucu dacă înţeleg de ce. Frumuseţea vieţii ăsteia vine tocmai din faptul că, surprise!, femeile nu sunt bărbaţi. Suntem în mod natural şi fundamental diferiţi. Suntem construiţi sexual diferit, gândim diferit, simţim diferit, dorim lucruri diferite.

Androgenii îi determină pe bărbaţi să fie competitivi, să îşi dorească postura de lideri, să fie mereu gata de acţiune şi focusaţi. Estrogenii le îndeamnă pe femei să fie empatice, emoţionale, orientate spre activităţi sociale şi caritabile. Ne completăm atât de bine încât e de-a dreptul absurd să vrei să fii bărbat. Pentru că a fi bărbat nu înseamnă doar a avea posturi mai bine plătite sau mai mari şanse de a deveni preşedinte, ci şi multe alte “mărunţişuri” destul de naşpa, zic eu. Chestiile astea vin împreună, nu iei doar ce e bun, ci iei tot pachetul.

Eu nu îmi doresc, spre exemplu, nici să mut singură mobila prin casă, nici să car plase din piaţă, nici să repar robinetele stricate de la chiuvetă. Şi, nu, nu doresc nici să-mi bat capul să găsesc soluţii pentru a face lucrurile ăstea cât mai simplu, de una singură. Mi se pare firesc ca bărbaţii să fac astfel de “cazne”, şi multe altele asemănătoare, iar eu să-mi văd de ale mele. Cum ar fi să croşetez, să calc haine, să decorez casa, să cresc copii (ăia înfiaţi) sau să fac prăjituri. (E drept că, uneori, mi-ar plăcea ca bărbaţii să-mi facă de mâncare, dar asta doar pentru că e recunoscut că ei sunt mai buni bucătari şi pentru că gestul în sine e foooarte romantic 🙂 ).

În plus, vreau să primesc nu o floare, ci tone de flori, să mi se scrie tomuri de poezii (chiar dacă nu sunt fan, apreciez efortul), să mi se deschidă uşa când cobor din maşină şi când intru în restaurant, să mi se tragă scaunul când mă aşez la masă şi, de ce nu?, să îmi fie sărutată mâna atunci când fac cunoştinţă cu un bărbat (mă rog, să schiţeze gestul, că nu e manierat să îşi lase balele pe mâna mea).

Nu mă deranjează nici dacă bărbatul câştigă mai mult decât mine (ba chiar e indicat să o facă), şi nici dacă e mai deştept. În fapt, chiar mi-aş dori să fie cu cinci minute mai deştept decât mine, pentru ca uneori simt nevoia să las tot greul pe umerii cuiva capabil să ia decizii mai înţelepte decât aş lua eu. Ba aş vrea ca, din când în când, “să bată cu pumnul în masă” (a se citi “să fie hotărât”, “să aibă coaie”, a NU se citi că vreau să mă lovească), mai ales atunci când eu nu ştiu exact ce vreau.

Iar dacă asta înseamnă că sunt misogină şi chiar mai mult decât atât, după cum susţine o feministă pe nume Medusa, atunci să fie primit. Teamă mi-e însă că, feministele, şi nu eu, sunt cele care nu au înţeles nimic din viaţa asta. Dar, mai au şansa “să se îndrepte”. Poate dacă ascultă piesa asta şi sunt atente la versuri, învaţă ceva. Sau poate nu 🙂

3

după douăzeci de ani

foto: google

foto: google

În liceu, când am citit cartea lui Dumas cu titlul de mai sus, cei 20 de ani mi se păreau o groază de timp. Nu-mi închipuiam vreodată că voi ajunge să zic „acum douăzeci de ani…“. Ei, bine, ieri a fost ziua în care am trăit s-o zic şi pe asta. Acum douăzeci de ani am avut parte de ceea ce se cheamă coup de foudre. Sau love at first sight. Sau dragoste la prima vedere. Cum vreţi voi să-i spuneţi. A fost a doua mea relaţie, dar niciodată până atunci şi niciodată de atunci încolo nu mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc atât de brusc şi de iremediabil.

O chestie de-asta la prima privire te loveşte precum un tsunami şi, nu ştiu cum se întâmplă, dar momentele ălea trăite în timp ce pluteşti rămân fixate în mintea ta până în cele mai mici detalii. Iar când deschizi sertarul în care s-au tupilat timp de 20 de ani, ajungi să simţi chiar şi gustul sărat al mării pe buze şi firele de nisip dintre degete. Asta dacă ai norocul să te îndrăgosteşti iremediabil pe ţărmul mării, cum mi s-a întâmplat mie.

Vara în care mi s-au înmuiat pentru prima dată genunchii în faţa unui băiat a durat un an şi-un pic. A fost cea mai frumoasă şi tumultoasă vară. Cu drumuri, scrisori, speranţe, pasiune, tandreţuri şi o mare ceartă, care a încheiat totul. S-a lăsat cu bagaje făcute rapid, urcat în tren spre casă şi rupt orice legătură posibilă. Mai puţin scrisorile, care au fost puse cu grijă într-un sertar şi recitite pentru prima oară de-abia după vreo cinci ani de la despărţire. Până în ziua de azi, sunt singurele scrisori de dragoste păstrate. Altele de atunci încolo au fost rupte şi aruncate sau, mai nou, şterse din inbox.

Nici măcar un moment nu am crezut că voi ajunge să deschid sertarul ăsta. Dar ieri, căutând un anume cuvânt pe google, pentru ziar, am dat total întâmplător de cel care a fost iubirea mea de-o vară lungă. Stătea acolo, pe tărâm american, râzăcios şi frumos, exact aşa cum îl ţineam minte. Nişte mici riduri în colţul ochilor, dar în rest neschimbat. Nici măcar un kilogram în plus sau în minus, şi trecuseră, totuşi, douăzeci de ani.

M-am simţit dintr-odată pe plaja de la Costineşti şi plină de energie, precum un iepuraş Duracell, am început să caut mai multe date în virtual. Cu greu am găsit o adresă de mail, despre care nu ştiam dacă e bună sau nu. O vreme am stat şi m-am gândit dacă are rost să o folosesc. Părea a fi o chestie deplasată. Dar am riscat. Câteva rânduri de salut. Atât. Nu mă întrebaţi de ce am făcut-o, pentru că nu ştiu. Poate pentru că, odată sertarul deschis, gustul sărat al mării mi-a năvălit în gură şi m-am simţit un moment cea de-atunci. Sau poate pentru că cei douăzeci de ani se cereau sărbătoriţi cumva. Naiba ştie. Cert e că am făcut-o.

Vreţi să ştiţi continuarea? Ei bine, nu are nimic de-a face cu o dragoste în vreme holerei, dacă în vreun fel v-a dus gândul într-acolo. Lucrurile stau mai aşezat şi cu totul şi cu totul normal, ca să spun aşa. Da, mi-a răspuns. Am găsit un om fericit, cu o familie frumoasă. Departe de ţara asta, undeva unde au marea şi plaja la picioare tot timpul. Mă aşteptam la altceva? Nu. Dar, ca o femeie ce sunt, nu m-am putut abţine, totuşi, să nu mă întreb cum ar fi fost dacă

3

Eu şi eharmony.com

foto: nu ştiu cine

foto: nu ştiu cine

Ce face o femeie singură când nu are ce face? Ascultă de prietenele de peste hotare şi îşi face cont pe eharmony.com ca să-şi găsească, chipurile, ursitul. Cam asta am făcut eu aseară, după ce m-a sunat Anca lui Fumi, tocmai din America.

Iniţial, am despicat noi firul în patru pe teme domestice, ca să le zic aşa, copii, job, timp liber etc, dar la un moment dat a venit şi întrebarea de care, se pare, că nu scap nicicum în ultima vreme: „Da’ cu dragostea cum stai?”. Sau, mă rog, ceva asemănător. Maxim, ce să răspunzi la o astfel de întrebare? Mai mult decât adevărul, ce poţi spune? Nimic, de bună seamă.

Doar că adevărul nu a sunat prea bine, aşa că Anca mi-a zis: „Auzi, ştii ce, ia intră tu pe eharmony.com şi vezi ce e pe acolo. Că nu se ştie niciodată ce se arată. Vezi că americanii ăia scriu pe bune ce scriu acolo, sunt sinceri, dar tu nu e musai să faci asta. Da’ măcar să vezi ce şi cum”. „Şi cred că prima lună e gratis”, a adăugat ea extrem de convingător.

Cum mă plictiseam oricum şi spusele ei mi-au stârnit curiozitatea, odată conversaţia încheiată, am deschis eharmony.com. Dacă aveţi cumva vreun dubiu, vi-l risipesc acum: da, e un site de matchmakers. Foarte profi, trebuie să recunosc. Cred că vreo 45 de minute am tot bifat acolo (cu sinceritate, că am zis că nu are rost să mint) răspunsuri la tot felul de chestii.

Începând de la „cum îţi petreci timpul liber în mod obişnuit” şi până la „descrie ultima carte citită şi ce ţi-a plăcut mai mult la ea”, am trecut prin toate. Inclusiv prin cele care mă întrebau dacă pentru mine contează venitul lunar al posibilului partener sau faptul că fumează. Am răspuns conştiincios. Ca la şcoală. Ba chiar am zis că poate fi de oriunde din lume. Doar ne place să călătorim.

După care am dat search. Cică aşa se face. Şi am aşteptat. Cam 5 minute. Evidentul m-a lovit brusc, în toată splendoarea lui. Pe ecranul calculatorului a apărut scris frumos: „Sunt 12 milioane de utilizatori. Dar NO MATCHES FOR YOU!”. Şi undeva mic, acolo: „Mai căutăm!”. Aţi citit bine sau să vă repet?! 12 milioane!! Nici mai mult, nici mai puţin. Nimeni însă care să se potrivească cu mine. Cât de ciudat poate fi asta? Sau cât de ciudată sunt eu? Şi oare de ce nu mă mir? 🙂

În fine, am râs bine singură, m-am gândit să îi scriu Ancăi şi să îi aduc la cunoştinţă vestea, dar am zis să mai aştept o zi să văd ce şi cum. Dimineaţă, când am ajuns în redacţie, am dat un check. Se găsiseră doi matches (sau, mă rog, cum le zice). După câteva ore au ajuns opt. Şi aici s-au oprit până la această oră.

Pe şase dintre ei i-am şters. Trei erau prea bătrâni pentru gustul meu (aveau 52, 53, respectiv 56 de ani), doi erau mici la înălţime (1,56 şi 1,58 metri, or eu am 1,64), iar al treilea era „army aviator”. Mi-a ajuns taică-meu cadru militar. Nu mai doresc. Pe restul i-am lăsat însă acolo, în „My matches”.

John: 46 de ani, Sttutgart, Federal Government, alb, creştin, bea de câteva ori pe an, nu fumează, nu are copii, dar poate ar vrea. 5.80 ft, adică 1,77 m.

Christopher: 45 de ani, Hamburgh şi USA, Critical Care RN, alb, creştin, bea o dată pe săptămână, nu fumează, nu are copii, dar vrea. 6.2 ft, adică 1,89 m.

Evident, fiecare are pagini întregi de detalii. Aşa cum am completat eu la început, au completat şi ei. Doar că nu ştiu cum arată aceşti distinşi domni. Pentru că, chit că au ei poze puse la profil, eu nu le pot vedea. Pentru că se plăteşte. Anca nu a ştiut bine. Dacă vrei să-i contactezi sau să le vezi chipurile, trebuie să subscrii şi să plăteşti. Şi, sinceră să fiu, nu cred că dau 60 de dolari lunar doar ca să văd doi bărbaţi. Fie ei şi creştini.

So, cam atât cu eharmony.com. Dar ca să vedeţi că unii îşi găsesc dragostea şi aşa, ia uitaţi ce frumoşi sunt cei doi de aici. De revistă. Măcar ei, dacă eu nu. 🙂

UPDATE: Între timp, au mai apărut nişte pretendenţi. Martin (43 de ani, Colchester, UK, Qualified Accountant working in an Investment Bank, 1,73 m), John (40, Birmingham, UK, Army- Occupational Welfare Practitioner, 1,55 m), Kim (44, Jessheim, Norway, Manager, 1,85 m), Frederic (39, Daon, France, Writer and Forester, 1,82 m), Marco (43, Paris, France, Film Producer, 1,55 m), David (42, Cairo, Egipt, Education, 1,83 m) şi Al (43, Dublin, Ireland, IT consultant, 1,55 m). Măi, câte posibilităţi dintr-odată! Începe să fie amuzant. Dar, totuşi, 60 de dolari pentru nişte bărbaţi… No way. 😀

UPDATE 2: A doua zi de la noii intraţi, am şters contul. Mi-am satisfăcut curiozitatea, ajunge. 😀

4

Minunatele Femei

foto: necunoscut

foto: alfred t. palmer, 1942

Totul a pornit de la filmul lui Gabrea. Un subiect generos, ciocolată, cum ar zice ziariştii, dar în care Gruber a călătorit fără să-mi stârnească emoţii. Ieşind de la cinema, mi-am dat seama că m-am săturat de filme româneşti proaste sau de filme româneşti bune, dar ale noului val de regizori, care nu mai ştiu să iasă din tiparul subiectelor comuniste şi al blocurilor gri. Mi-au ajuns câte am văzut. Vreau altceva. Vreau filme româneşti de acţiune. Vreau comedii româneşti romantice. Vreau filme biografice. Vreau poveşti de poveşti.

Iniţial, m-am gândit că dacă alţii nu scriu scenarii de-astea, o să le scriu eu. Şi am căutat subiecte. Bianca a venit atunci cu povestea unei femei absolut excepţionale, contemporană o perioadă de timp cu noi, dar de care nu auzisem. O cheamă Adriana Georgescu. Este, fără să exagerez vreun pic, ceea ce se cheamă o eroină.

După ce i-am citit cartea (care oricând poate fi un film de succes la Hollywood), au început să răsară de peste tot, ca un făcut, istorii despre minunatele femei ale României. Şi, Har Domnului!, avem cu ce ne mândri la capitolul ăsta. Cred că nici nu vă trece prin cap ce “exemplare” feminine avem în istorie. Pentru ele ar trebui să se facă o campanie pe tv, aşa cum a fost cea cu “Mari români”. Credeţi-mă, i-am lua pe bărbaţi de departe. Fără să-mi dau seama cum, ideea de scenariu s-a transformat în ideea de a scrie o carte despre ele. Mă gândeam să adun toate poveştile lor într-un singur volum, ca să fie.

Să povestesc, spre exemplu, cum în 1912, după ce şi-a încheiat studiile la Berlin, Elisa Leonida Zamfirescu a devenit prima femeie inginer din lume. Sau cum, în 1914, Elena Caragiani a primit brevetul de pilot, fiind una din cele doar 10 femei aviator ale lumii. Tot ea a fost cea care a scris primele reportaje din avion în presa mondială, în timpul războiului balcanic. Aş mai putea povesti despre Sofia Ionescu, care a fost prima femeie neurochirurg din lume, sau despre Virginia Andreescu Haret, cea care a făcut cinematograful de la Govora şi care e, de altfel, prima femeie arhitect a României, (iar unii spun că chiar a lumii).

Sau pot să scriu despre Ella Negruzzi, care în 1920 a devenit prima femeie avocat din România, după ce, în 1890, Sarmiza Bilcescu fusese prima femeie din lume care s-a înscris într-un barou de avocatură, or Smaranda Gheorghiu, ce în 1904 explora Polul Nord,  dacă nu mă înşel aceasta fiind (tot) prima femeie care călca pe acolo. Şi ar mai fi Elena Densuşianu-Puşcariu, prima femeie doctor docent şi prima femeie profesor de clinică oftalmologică din lume, sau chiar Herta Muller, prima scriitoare cu “antecendente” româneşti care a luat Nobelul. O groază de femei una şi una. Viaţa fiecăreia poate fi subiect de film. Dar nimeni nu le bagă de seamă.

Cum însă proiectele mele se termină întotdeauna înainte de fi începute (ştiu asta şi, totuşi, nu pot să fac mai mult decât să constat), probabil că mă voi rezuma, o dată la câteva zile, să scriu povestea uneia dintre ele aici, pe blog. Şi să mă întreb, împăcată oarecum cu soarta, eu cum naiba de m-am ratat?

0

Amintiri din Praga

foto: laura

foto: laura

Ne-am cazat iniţial într-un hostel-grafitti, în care nu ne-am găsit locul. Aşa că, din prima seară chiar, am căutat altceva. Primul centru de informaţii, primul hostel arătat – adjudecat. Nu aveam timp şi chef de căutat prea mult. Era suficient faptul că stăteam în centrul vechiului oraş, aproape de Teatrul Naţional, pe strada Vorsilska. Adică, prima pe dreapta cum mergi de la Teatru pe strada Narodni în jos.

Strada perfectă. Atât de perfectă încât, într-o zi, am dat nas în nas cu Havel. El cobora din taxi, îndreptându-se spre propriul birou de pe acea stradă perfectă, noi mergeam spre hostel. “Nu se poate”, am zis noi, uitându-ne ba la el, ba la plăcuţa aurie de pe casă, pe care era ştanţat “Vaclav Havel, Cancelar”. El nu a zis nimic, doar a zâmbit discret, şi a intrat în clădirea cu pricina. Vorsilska 10.

31 de statui. Atâtea numără Podul Carol. Nu 30, cum cred mulţi. Ci 31. Ca să afli asta ai nevoie de un căpitan de vas simpatic, care să te plimbe noaptea pe râul Vltava (sau Moldova, cum îi mai zic cehii), în timp ce negrul cerului e luminat de mii de artificii. Am avut norocul să aflu.

Cea mai “bătrână” statuie a podului, cea a Sfântului Ioan Nepomuk, este şi cea purtătoare de noroc. Dacă atingi basorielieful din dreapta jos, se spune că te întorci cu siguranţă în Praga. Dacă îl atingi pe cel din stânga, o să ai noroc şi te întorci într-un an şi o zi. Tot de la căpitan citire. Am bifat şi asta. Să vedem ce se arată.

În Praga turistică nu există instalaţii de aer condiţionat pe clădiri şi nici geamuri termopan cu tâmplărie din PVC. Bag seama că au găsit soluţia miraculoasă de a restaura casele şi de a scăpa de căldura din case cu delicateţe, fără să agreseze imobilele şi nici privirea omului de rând.

Copilul Iisus de ceară din Church of Our Lady Victoria, o mănăstire a călugăriţelor carmelite desculţe aflată în Mala Strana, are 164 de haine. Cele mai vechi sunt din secolul 16. Cea mai frumoasă (din câte am putut eu admira) e cea din brocart verde, brodată cu fir de aur şi argint, dăruită Copilului Iisus de împărăteasa Maria Tereza.

În Praga eşti chemat de pe stradă la concert. Indiferent unde se ţine concertul ăla – biserică, palat, curte interioară, castel, cineva apare lângă tine, te trage de mânecă şi îţi explică, plin de entuziasm, ce minunat concert ai ocazia să asculţi. Ţi se face reducere de la bun început, doar-doar vei vrea să intri să asculţi Mozart, Smetana, Bach, Brahms sau Dvorak. Şi dacă în prima zi nu ai vreme să mergi, a doua zi eşti recunoscut şi chemat din nou. “Ieri n-aţi ajuns. Poate azi…”. “Da, azi da”. Şi îţi vine să intri în pământ de ruşine ştiind că minţi. Pentru că, după ce bântui de nebună pe străduţele perfecte ale oraşului perfect, preferi mai degrabă să bei un Pilsner Urquell decât să-l asculţi pe Mozart. Dar peste un an şi o zi…