Blogul Licuricei

…am văzut sute de fotografii de-a lungul timpului, dar de când mă tot uit pe boston.com mi-am dat seama că îmi plac mult mai mult fotografiile color. cele alb-negru nu mă impresionează aproape deloc. şi asta pentru că nu am găsit până acum niciuna care să-mi rămână la suflet.

ba, să nu mint. cu vreo zece ani în urmă, am admirat în expoziţia unui coleg de la ziar, rareş beuran, o fotografie alb-negru cu un ţigan bătrân, ridat şi bărbos, învăluit în fumul unui chiştoc de ţigară din care trăgea cu patos.

mi-a foarte plăcut şi mi-am dorit fotografia cu pricina. poate pentru că era vorba de un ţigan şi, la vremea aia, imaginea lor nu era atât de exploatată. sau poate pentru că era o fotografie alb-negru izbutită. nu ştiu ce a tras mai mult în cântar, dar cert e că mi-a rămas în minte.

dar alta de felul ăsta nu am mai gustat. în fapt, văzând tot mai multe fotografii alb-negru la artiştii noştri am ajuns să cred că mare parte din oamenii ăştia merg pe non-culori ca să ascundă imperfecţiunile şi eşecurile. sau din snobism.

am văzut imagini care ţipau după culoare, dar ele erau alb-negru. şi nu ziceau nimic. nu erau nici mai „adevărate”, nici mai profunde, nici mai complexe, nici mai „de artă”, nici mai expresive. erau doar nişte poze şi atât.

e o modă alb-negru, de fapt. aşa cum e foarte la modă să fotografiezi mizeria, tristeţea, deznădejdea, sărăcia. recunosc, astfel de imagini impresionează, te sorb emoţional, te mişcă, dar, pe de altă parte, te fac să cazi în capcană. adică există riscul ca situaţia în sine şi nu realizarea artistică să te facă să crezi că fotografia e bună.

evident, pe tema asta se poate discuta la nesfârşit şi nu se va ajunge la nicio concluzie. niciun fotograf care se respectă (şi, Doamne, sunt tot mai mulţi de la o zi la alta. mă şi întreb de unde atâţia?!) nu va recunoaşte că a recurs la alb-negru din motivele enumerate de mine.

va spune că „aşa am simţit în momentul ăla” (ăla în care stătea pe photoshop, probabil), că asta e viziunea lui, că e o întoarcere la rădăcini, că o fotografie alb-negru e mai expresivă etc etc. aşa o fi. mie îmi plac, însă, ălea color.

dar separat de asta, am o altă problemă. când sunt fericită, nu pot să scriu. pe blog, zic. nu-mi vine. din acest motiv mi-am lăsat blogul în paragină de o vreme, cum bine a remarcat hossu. acum am făcut un efort pentru că aveam de multă vreme în minte chestia asta cu fotografiile.

dar mi-era mai drag să bat tastele în perioada în care viaţa mea sentimentală era chinuitoare şi suferindă. atunci toate poveştile curgeau repede din mine, ca apa de la robinet. aveam impresia că, scriind, mă vindec de toate rănile, mai mult sau mai puţin reale, care sălăjuiau prin tot felul de cotloane ale sufletului meu.

şi, în fapt, aşa a şi fost. blogul s-a dovedit a fi un terapeut de succes. doar că după ce m-a ajutat, eu l-am cam abandonat. ruşine să-mi fie, nu? îmi e. un pic. de-aia zic că ar trebui să învăţ să scriu şi pe vremuri bune, nu doar în perioade de restrişte. şi uite cum ajung să spun că e bună şi tristeţea la ceva 🙂