despre scris, citit, văzut

…cred că aţi băgat de seamă că pun şi şterg linkuri din blogroll destul de des. nu are nimic de-a face cu inconsecvenţa mea în materie de prieteni (cum mi s-a reproşat), ci cu faptul că pe respectivele bloguri nu se scrie multă vreme nimic. iar pe mine mă scoate din sărite să tot dau click şi să văd acelaşi şi acelaşi post săptămâni întregi.

dar cum blogurile în cauză aparţin, de regulă, unor prietene la care ţin, cum ele îmi spun că au scris ceva, cum eu le pun iar linkul în speranţa că, de data asta, vor scrie regulat. 🙂 aşa s-a întâmplat ieri cu bia. povesteam cu ea despre miturile în care am fost crescuţi pe vremea lui ceauşescu, şi i s-a făcut poftă să scrie un post pe tema asta. i-a ieşit foarte ok, ca urmare am readăugat-o în listă. deşi, parcă văd că iar tace vreo trei luni. şi iar o şterg. :)))

***

săptămâna asta am văzut câteva filme care mi-au foarte plăcut. de fapt, apar tot mai multe filme bune, din câte sesizez. mi se pare că cinematografia şi-a mai revenit după o perioadă destul de lungă de rateuri. cum spuneam, am fost impresionantă de filmul văzut aseară, de exemplu – the valley of elah. nu ştiu dacă americanii de rând prind mesajul filmului ăsta, dar eu sper din tot sufletul că da şi că vor reuşi să-şi deschidă ochii vizavi de războiul în care au fost târâţi de domnul bush.

ce mă miră pe mine însă, foarte tare, e modul în care a involuat moral soldatul american după cel de-al doilea război mondial. dacă atunci aveau onoare şi respect pentru condiţia umană şi adversari, în vietnam şi irak soldaţii americani au ajuns să fie la fel de cruzi precum naziştii. de parcă apetitul pentru cruzime le-a crescut proporţional cu gradul de tehnologizare a armatei. şi eu chiar nu înţeleg de ce.

***

navighez destul de rar prin blogosferă pentru că, de regulă, citesc doar blogurile prietenilor. dar, mai demult, am ajuns întâmplător pe un blog care mi-a atras atenţia pentru că vorbea despre ”tehnici şi strategii” de scriere a poveştilor jurnalistice. personajul care stă în spatele blogului are la activ, din câte am văzut, tot felul de masterate şi traininguri pe tema asta, făcute pe tărâm american.

am răsfoit un pic blogul atunci şi am avut senzaţia acută că mă aflu într-o fabrică de făcut jurnalişti-scriitori. nu mi-a plăcut deloc sentimentul ăsta. erau postate şi câteva texte de-ale cursanţilor lui şi, chit că poveştile în sine erau frumoase, scriitura era aproape identică. dacă nu vedeai numele autorului, aveai impresia că sunt puse pe hârtie de una şi aceeaşi persoană.

am uitat o vreme de blog. zilele trecute un prieten mi l-a readus în atenţie. m-am uitat la ultimele două posturi şi mi s-a făcut un fel de milă. pentru tânărul în cauză scrisul pare un chin continuu. povestea nu i se aşterne de la sine în minte, ca mai apoi să-i curgă prin buricile degetelor, ci este organizată şi reorganizată.

omul măsoară, taie, ajustează, schematizează, colorează, subliniază informaţiile pe care le deţine şi de-abia apoi se pune pe scris. după care revine iar şi iar asupra ciornelor până obţine forma finală. asta e modalitatea prin care poţi obţine un text de calitate, spune el. eu, una, nu cred defel asta. eu cred în talent şi atât.

39 thoughts on “despre scris, citit, văzut

  1. ce mă miră pe mine însă, foarte tare, e modul în care a involuat moral soldatul american după cel de-al doilea război mondial. dacă atunci aveau onoare şi respect pentru condiţia umană şi adversari, în vietnam şi irak soldaţii americani au ajuns să fie la fel de cruzi precum naziştii.

    E o iluzie. Nu au involuat ei, ci doar au evoluat mijloacele de captare a imaginilor. Atrocităţi au fost, şi vor fi, cam cu aceeaşi frecvenţă, atîta timp cît milioane de oameni sunt antrenaţi timp de mii de ore, să ucidă. E greu să-i predici despre morală unuia cu spectrul morţii alături, unuia care şi-a pierdut, poate, singurul prieten, sfîrtecat. Din fotoliu e mai uşor să facem judecăţi morale. Nu înseamnă că putem avea şi dreptate.

  2. ştiu şi eu… mă gândesc totuşi că dacă în ww2 ar fi existat atrocităţi din partea aliaţilor (şi aici nu îi includ pe ruşi), până la ora asta cineva le-ar fi dezvăluit.

    iar asta cu ”să nu le facem morală pt că nu am fost acolo” nu-mi place. 🙂 adică trebuie să-i înţelegem, să-i mângâiem pe creştet şi să nu le spunem nimic? com’on. dacă ei au pierdut contactul cu realitatea morală, iar noi, cei de acasă nu, e normal să îi readuci la matcă. altfel se duce totul de râpă.

  3. Nu e un argument, parerea mea.

    Eu am intrat rar pe blog din diferite motive si asta nu m-o facut sa imi elimin prietenii si “epurez” blogrollu doar pentru ca nu e updatat:D

    Pentru ca, intr-un fel, ma reprezinta, chiar daca au un singur post.

    Daca mi-a placut la un moment dat, inseamna ca il propun si celor care poate dau din greseala peste blogul meu si nu sunt neaparat cititori cotidieni ai blogului meu sau al lor.

    Asta e frumusetea blogului, ca nu iti tine nimeni pusca la ceafa sa scrii zilnic.

    Dar e normal sa te simti cat mai libera in privinta gestiunii blogului.

  4. De acord. Însă, vezi tu, Licurici, războiul însuşi este dezumanizant. Ţi-o spun ca unul ce a văzut, e drept, indirect, urmările unei atrocităţi în masă. Locuiesc la Hiroşima. Dacă ai apucat să intri în socotelile planificatorilor militari, te poţi considera cu un picior în maşina de tocat. Asta e perversitatea războiului. Operează întotdeauna o selecţie naturală, şi în acelaşi timp, o contraselecţie umană. Nu scapi decît dacă-ţi împietreşti inima. Scapi cu viaţă, dar rămîi cu coşmarurile.

    Îmi povestea soţia mea despre un incident din 1945. Un B29 a fost doborît în Kumamoto. Au scăpat vreo 9 americani. Se apropia sfîrşitul războiului, se prevedeau situaţii limită, cu zeci de mii de răniţi, fără materiale sanitare, de iar capii militari japonezi ce s-au gîndit? Să-i folosească pe prizonierii americani la experimente de tip “what if…”. I-au dus la Universitatea Kyushu şi i-au pus pe medicii asociaţi şi pe profesori să le scoată cîte un organ pereche, să vadă cît supravieţuiesc după. Unora le-a scos sîngele şi au băgat în loc apă de mare. (probabil, povestitorul, un felcer participant la experiment, se referea la ser fiziologic făcut din apă de mare). După război s-a scris şi o carte în care medicii japonezi erau demonizaţi. Felcerul, mult timp după război a suferit de tulburări psihice grave. După 60 de ani din care vreo 20 de tratament, şi-a făcut curaj şi a vorbit. A scris la rîndul lui o carte care, departe de a fi negaţionistă, nici măcar o apologie, reuşeşete să contextualizeze bine cruzimile războiului. Povestea că, pe cîmpul de luptă, de cîte orori văzuse, i se tăbăcise organul compasiunii. Aici un soldat se sinucidea, acolo, altul se zbătea decapitat, el trecea fără măcar să tresară. Intrase în rutina războiului. Era viu şi asta era destul. Spunea că dacă azi l-ar vedea pe careva că vrea să se sinucidă, sigur ar face totul să-l împiedice. Dar atunci, nu. Atunci, cu toţii erau descreieraţi. Ăsta-i războiul.

    Acuma să revenim la chestii mai optimiste. În situaţia asta, blogul nu ajută. Ai calificarea? Te încumeţi să faci reabilitarea emoţională a soldaţilor abrutizaţi de război? Dacă, da, succes!

  5. leti: de ce mi-ar trebui argumente în situaţia asta, că nu înţeleg? şi nu-mi spune că te simţi eliminată ca prietenă din acest motiv. aşa aş putea veni şi eu să spun că nu mă iei în considerare ca prietenă când te rog să mai scrii mai des. nu-i absurd să judeci aşa? eu zic că da. 🙂

    marius: la o scară mai mică, aceeaşi detaşare faţă de problemele oamenilor ajung să o aibă, în timp, şi unii jurnalişti. mai ales după ce văd că nu reuşesc să învingă în lupta cu sistemul şi îşi dau seama că scriu, de cele mai multe ori, de pomană.

    doar că eu nu am pretenţia că îi pot reabilita emoţional pe americanii care vin din irak, de exemplu. dar pot observa că s-au schimbat şi poate ca mine observă şi alţii de-ai lor care au competenţa să îi ajute. totul e să nu ajungi să nu-ţi pese.

  6. Cam orice construct făcut de om poate fi demontat. Cînd nu merge, trebuie schimbată tactica. Nefiind jurnalist mi-e greu să mă bag în pielea lor. Însă cred că eficienţa se capătă cu întrebări simple, cum ar fi: Alo, sunteţi rudă cu doamna Puwak?. Aşadar, mai puţin cu comentarii şi chestii emoţionale. Şi dacă nici aşa nu merge, cu lecţii sistematice de educaţie civică. După două decenii sigur se vor găsi cetăţeni şi avocaţi care să ducă la cotor capetele de aţă scoase la iveală de jurnalişti. La urma urmei, n-au intrat ziele-n sac. Cînd vrei să faci ceva temeinic, trebuie să te pregăteşti cu 1000 de ani de răbdare. (cimilitura îmi aparţine)

  7. tanarul in cauza (ascrie.org), spre norocul lui, pe langa organizare, entuziasm si tehnica, mai are si talentat. cand ai si munca sistematica si talent care sa vina sa o sustine, cu siguranta iese treaba buna. ce promoveaza el e munca indelungata, documentare indelungata. ceea ce de fapt se face la toate publicatiile serioase din intreaga lume. vine si el sa zica ce a invatat de la altii mai destepti. la fel cum face un alt tanar cu masterate prin state, de data asta fotograf, tot foarte muncitor dar si talentat, andrei pungovschi (pate ai dat si peste el). la fel cum il admir si apreciez eu, o fac multi altii. articolele pe care le recomanda el acolo sunt foarte faine si merita citite, chiar daca sunt in engleza si uneori e obositor (pentru mine, cel putin 🙂

  8. marius: cum fac presă de prin ’98-99, cam ştiu ce zic când vine vorba de deznădejdea şi detaşarea jurnaliştilor. dar asta nu înseamnă că li se întâmplă tuturor, aşa cum nu toţi soldaţii americani care au fost în irak sunt cruzi. :)oricum, the valley… e un film de văzut.

    andreea: dacă are talent, nu văd la ce atâta chin în a-şi pune ideile pe hârtiile. iar documentarea temeinică e de la sine înţeleasă atunci când faci cu pasiune meseria asta. nu trebuie să îţi spună nimeni să o faci. asta vine din tine pt că pur şi simplu îţi respecţi munca şi îţi respecţi cititorii şi nu îţi permiţi să le dai un articol cu informaţii pe jumătate.

    dar cum azi toţi vor să fie scriitori, pictori, fotografi sau bucătari, piaţa te obligă să creezi şi astfel de fabrici. sau, mai corect spus, societatea de consum te face să crezi că poţi fi orice, pentru că – nu-i aşa? – totul se poate învăţa pe baza unei simple reţete. doar că eu nu cred în asta şi nici nu-i admir în mod deosebit pe cei care promovează astfel de idei. sincer, nu cred că pe woodward l-a învăţat cineva cum să se documenteze şi nici eco nu a învăţat de la nimeni cum să-şi scrie articolele sau romanele.

  9. dacă are talent, nu văd la ce atâta chin în a-şi pune ideile pe hârtiile.(…)

    Fără să-l sapi, fără să-l stropeşti, fără să-l tunzi, ai fi gata să admiţi că un măr, dacă e de soi, poate da roade multe şi bune în orice condiţii?

    N-aş vrea să te rănesc, dar aici gîndirea ta a fost niţel cam… binară. Talentul nu este ceva gata ordonat. Geniul însuşi apare datorită unei mici dezordini în circuite. Dar pentru fertilitate, mai trebuie ca acea dezordine să fie canalizată. Regularizată. Sistematizată. Iar asta poate depinde de totul alt centru decît cel al creativităţii. Acel centru nu trebuie să fie genial, ci doar bine cultivat.

  10. ana ar mere şi xenia pix. ce discutăm aici, de fapt? că nu e nevoie să te documentezi (respectiv să sapi, stropeşti etc) ca să scoţi un text bun? mă tem că nu asta am zis.

    eu am susţinut că nu oricine poate deveni scriitor/jurnalist şi că reţetele astea de ”cum să scrii bine” nu ţin dacă nu ai talent. iar dacă ai talent, procesul scrierii e firesc, curge din tine, şi nu necesită o muncă inginerească, la propriu, cum se vedea din posturile respectivului. mergi pe stradă şi îţi ordonezi ideile în minte, în drum spre redacţie, sau te trezeşti dimineaţa şi ştii exact cum începi articolul la care te-ai documentat o lună, să zicem. sau, vorba lui fumi, scrii cum alţii fumează. din orice poziţie, la orice oră, în orice loc.

    poţi urma o sută de cursuri de gătit şi să respecţi reţetele la milimetru, iar în final să ai o mâncare frumoasă ca aspect, dar fadă şi fără niciun fel de savoare. la ce bun? ei, despre asta e vorba. 🙂

  11. N-am propus nicio reţetă de succes pentru nechemaţi, ci doar vreau să spun (şi o susţin) că sunt persoane cu talent care au nevoie de vizual pentru a-şi ordona gîndurile. Dacă Soljeniţîn îşi redacta cărţile în minte, Dazai Osamu strica 100 de foi ca să scoată o pagină. Asta nu înseamnă că Dazai Osamu a fost un tîmpit şi-un nechemat.

  12. A!, şi-ncă una. Luînd drept sublim tot ceea ce spune cineva, nu faci decît să-l transformi într-un clasic. Adică să-l mortifici. Clasicii au spus şi multe prostii. Dacă nu te raportezi critic la cineva, oricît l-ai admira, îi faci mai degrabă un rău. Îl împăiezi de viu.

  13. Acuma, despre blogul adus în discuţie, să-ţi spun un secret. Nici măcar nu am avut curiozitatea să trec pe-acolo. Te cred pe cuvînd. 🙂 De aceea, te rog, să nu te superi pe mine. Nu apăr niciodată impostura (dimpotrivă, o denunţ ori-de-cîte-ori am prilejul) ci doar îţi spun că sunt multe căi de pus bine cuvintele pe hîrtie. Sunt în principiu de acord că cine nu ştie, îi învaţă pe alţii, iar cine nu ştie nici să-i înveţe pe alţii, conduce. Aşa cum maestrul Murphy ne învaţă.

  14. Despre soldatzii americani: io cred ca moralitatea lor reflecta 100% “moralitatea” razboiului pe care-l poarta. Una era misiunea soldatului american in al doilea razboi mondial, alta e misiunea lui in Irak. Adica n-are nici o misiune. Sta drept carne de tun intre neshte triburi aflate practic in razboi civil. Doi la mana, sa ne gandim cine se inroleaza in armata americana: baietzi fara educatie, de la tzara (ca, har Domnului, au si ei lor), care merg in razboi, fie pt ca le e creierul spalat de republicani, fie pt ca, daca scapa cu viata, li se plateste colegiul. Probabil 1% din ei merge in razboi din onoare. Ca atare, comportamentul e pe masura. Io nu contest ca razboiul e o situatie extrema, care scoate ce-i mai animal din tine, dar de aici si pina la acte de cruzime gratuita…

    Despre “ascrie.org”: spui sincer ca m-am dat pe blogul ala o data, de doua ori, la recomandarea ta, dar nu mi s-a parut destul de interesant, ca sa revin si-a treia oara. N-am citit destul, ca sa am o parere argumentata, insa referitor la ce spui tu despre el, mi se pare ca intra in retzeta americana deja binecunoscuta: oricine poate orice, toti suntem extraordinari, nu mai exista genii si mediocritati. Ori e o tampenie sa crezi ca literatura se poate scrie dupa formule magice.
    Nu TOTI suntem buni,nu TOTI suntem talentati. Io urasc actualul curent din State, conform caruia n-ai voie sa-i spui unui copil ca e gresit ce crede, ca nu e ok sa faci tot ce-ti trece prin cap, ca tre’ sa-l incurajezi pina la cer ca a reusit sa traga o linie pe o hartie.
    Asa si cu scrisul dupa retzeta: daca nu esti bucatar bun, nu poti gati decat mediocru,chiar daca ai urmat retzeta din “Gourmet Magazine”

  15. :))) da’ nu mă supăr defel, marius.

    şi nu cred că tipul e un impostor. el crede doar că e necesar să scrii zilnic, să revii asupra textului iar şi iar, până îţi iese perfect (mă rog, perfecţiunea e discutabilă, aş zice eu), că nu e nevoie să ai inspiraţie ca să scrii ceva, ci că totul e o chestie de exerciţiu şi voinţă. omul nu crede în blocaje creative şi nici în ”azi nu-mi iese textul ăsta nicicum”.

    or mie asta mi se pare inginerie. în fapt, mă seacă literatura motivaţională americană gen ”100 de paşi ca să devii milionar” sau ”dacă vrei poţi face orice”. iar ceea ce spune el face parte din conceptul ăsta. americanii au reţete şi sfaturi pentru orice. ”vrei să fii scriitor? te învăţăm noi cum”. hai sictir. nu-i chiar aşa. cel mult ieşi un scriitor de duzină care, poate avea vânzări mari cu un marketing adecvat, dar nu şi valoare. discuţie lungă, de fapt.

    până la urmă, nu toţi copiii sunt frumoşi şi deştepţi. şi nu strică să ştie şi ei asta. 🙂

  16. na, că ne-am suprapus în răspunsuri, ana. :))

    fanitza: dacă îi tragi de mânecă, scriu. vezi letiţia 🙂

    marius: lui fumi i se trece cu vederea de data asta, pt că e boboc. :))

  17. (…)…sa ne gandim cine se inroleaza in armata americana: baietzi fara educatie, de la tzara…(…)

    …de la ţări. Cred că jumătate din militarii americani sunt imigranţi la prima mînă. Iar cînd un imperiu “externalizează” recrutarea personalului militar, păţeşte ca cel Bizantin cu turcii selgiucizi. Au venit cu cruzimile lor, cu religia lor, cu familiile lor, cu pretenţiile lor, iar în final cu administraţia lor.

  18. Marius: nu-s chiar emigrantzi de prima mana, ca tre’ sa ai minim green-card, ca sa te inroleze. Majoritatea is baietzi plictisitzi din Wisconsin sau alte state similare :).

  19. Povesti aiurea ca nu e nici o misiune in Irak. Imi plac democratzii, asta ca sa n-aud prostii cum ca-mi place Bush. In orashul meu actual am vazut mortzi omoritzi de arabi, am vazut turnurile cazute si am simtzit miros de mort luni de zile.

    Si ma bucur ca Irak si Afghanistan au fost ocupate. Ma bucur ca Saddam Hussein e mort si spinzurat. Pe linga el Ceaushescu a fost mic copil. Saddam a omorit o jumatate de milion de irakieni – 200,000 de kurzi, 300,000 de arabi. A atacat si ocupat Kuwaitul, chestie pentru are iarashi a omorit cu duiumul. A facut o bomba atomica cu care voia – spunind-o mindru, pe fatza!- sa distruga Israelul, (Noroc ca Israelul l-a luat in serios is i-a bombardat centrala nucleara in 1981.) Pe scurt, Saddam, a fost un tiran agresiv si periculos, si un protector al terorismului arab. Ma bucur ca a fost spinzurat si ca americanii au intrat in Irak.

    In acelashi fel, ca om care -impreuna cu multzi altzii- a fost pe strazile Clujului la demonstratzii in decembrie1989 cind s-a tras cu pushca, ma bucur ca Nicolae Ceaushescu a fost executat. Pacat ca altzii nu au fost executati – de exemplu Dando Carp, porcul de ofitzer care l-a asasinat pe Lucian Matish. Am cunoscut inainte de ’89 familia lui Matish. Si imi pare rau ca asasinul Dando Carp nu a fost executat si el.

    Daca cineva itzi da in palma, nu intoarce si celalalt obraz, ci da-i un pumn in gura – si daca potzi scoate-i si trei dintzi din fatza. Demnitatea si libertatea nu se apara cu iertare, ci cu curaj, tenacitate si justitzie. Iertarea, departe de a fi morala, nu face decit sa incurajeze asasinii sa mai imoare si pe altzii.

  20. “Marius Delaepicentru spune:
    septembrie 9, 2008 at 11:58 am
    …şi trebuie să te înrolezi dacă vrei green card.”

    Vorbeshti complet aiurea despre armata americana, la fel ca si despre Bizantz. Ce spui e incorect si fara legatura cu realitatea. Imi aminteshti de palavragiii de la Croco de pe vremuri, care comentau politica mondiala pe baza de zvonuri de Romania Mare si televizor, de preferintza “Cadran mondial”.

    Dar asta e trecutul. Din ce am vazut, mai nou in Romania bintuie flacaii cu teorii conspiratzionale si tricouri cu Che Guevara (ce poate fi mai chic decit un cinosh asasin comunist?). Asta e cred ca e mai aproape de elucubratzile referitoare la cine se inroleaza.

  21. ce s-a întâmplat, alef? mi se pare că, de data asta, eşti mult prea dur, ba chiar jigneşti gratuit cititorii de pe aici. şi nu ştiu de ce, în fond. nu este obligatoriu să-i iubim toţi pe americani. iar asta, precizez, nu înseamnă că îl iubim pe saddam sau pe che.

    nu-mi spune că trebuie acum să credem că americanii au intrat în irak pt a elibera tara de un dictator sau pentru pedepsirea arabilor responsabili de 9/11. să fim serioşi. astea sunt poveşti de adormit copiii.

    şi oricum, nimeni nu a vorbit de iertare, ci de cruzime. or cruzimea e departe de justiţie şi curaj. zic eu. 🙂

  22. Oho! A venit masculul α. Bună ziua! Cu cine avem onoarea?

    (…) Imi aminteshti de palavragiii de la Croco de pe vremuri…(…)

    Ce păcat că nu ştiu despre ce vorbeşti! Părea ceva interesant. Altfel, cum o mai duci? Bine?
    Numele Skudnov îţi spune ceva? Probabil, nu. E un anonim soldat din armata americană, 19 ani imigrant de mînuţă cu părinţii, repartizat la Iwakuni (Jp). S-a înrolat pentru un blid de kaşă de hrişcă în plus. Şi ca el sunt mulţi.

  23. Licurici, iartă-mă, iar abuzez de timpul tău. Ţi-am scris o “balzaconie” şi aici. Cînd simţi că n-ai ce face, poate bagi un ochi.

    Pe altă maşină îmi digitizez toată arhiva foto. O treabă îngozitor de mîncătoare de nervi, dar pe care trebuie s-o fac. Îţi promit că-mi va trece puseul ăsta de grafomanie deîndată ce voi termina. Din păcate, pentru tine, nu pot digitiza mai mult de 5 filme pe zi. Şi am vreo 250. 😀 Roagă-te să mai arunce Fumi cîte o momeală între timp. 🙂

  24. …oameni buni, m-as baga si eu in discutiile astea – da’ n-am timp nici sa mor! de-abia avusei timp acum sa-mi updatez posturile mele – ia de vezi, mariuse! Vezi, licurici, cate fac eu pentru tine…
    PS daca am timp zilele urmatoare incerc sa-mi dau si eu cu parerea – desi, daca va lasa omul in pace, incet-incet, nuantzele de baza ies la iveala:)

  25. marius: din partea mea poţi scrie ori de câte ori ai chef. doar de-asta există blogul ăsta. să se scrie pe el tot felul. mai puţin înjurături, ce-i drept. 🙂 şi să ştii că alef e un tip ok. doar că ieri cred că a fost un pic supărat.

    fumi: da’, maxim, ce faci de nu ai timp? munceşti cumva? :))))

  26. A, nicio problemă, Licurici! Sunt tăbăcit. Alef e simpatic chiar şi cînd e impetuos. 😀
    Fumi, ţi-am scris acolo cam cum văd rezolvarea problemei tale de timp. Am recurs la “blogaritmarea în baza e“. Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu numărul e şi cu modul lui de folosire, el ne ajută să liniarizăm curbele de evoluţie ale fenomenelor din natură, în aşa fel încît să nu ne îngrozim. Astfel, suntem mai liniştiţi cînd comparăm două cutremure cu magnitudini de 6 şi 7 grade, amăgindu-ne că doar cu o unitate e mai mare cel de 7 grade. În realitate, el este de circa e=2,73 ori mai puternic.

  27. las ca stie ce stie si Alef:D

    btw, remember 9/11.

    de dragul lui Obama si intoxicatzi de aberatiile lui Michael Moore (unu dintre cei mai mari manipulatori media din ultima vreme:D) si din ura fatza de stupidelul Bush, relativizam atacurile de atunci care, intuitzia mea si unele analize, imi spun ca nu avem idee pe ce lume suntem si ce grava e problema terorismului islamic.

    restul e poveste si pacifism de 2 lei.

  28. nu ştiu ce ştie alef, dar ştiu că mesajul lui mustea de ură la adresa arabilor. mie mi-e greu să am astfel de sentimente faţă de o naţie întreagă.

    şi din date certe, nu intuiţii, teroriştii de la 9/11 erau în cea mai mare parte saudiţi. într-o logică a bunului simţ, dacă tot vrei să ataci ceva, ataci arabia saudită. ca să nu mai spun că, după 4 ani de la începerea războiului, s-a dovedit că în irak nu au existat arme de distrugere în masă, aşa că motivaţia americană nu a stat în picioare.

  29. Practic, motivul negăsirii armelor de nimicire în masă (ANM) s-ar putea valida numai dacă Siria, presupusul custode al armelor lui Saddam, ar fi mai “cooperativă”. Aşadar, pînă cînd Siria nu arată opisurile de intrări şi ieşiri de materiale militare, nu poate spune nimeni, fără teama de-a păcătui, că Irak-ul n-a avut ANM. La urma urmei, satul acela kurd n-a rămas pustiu, în 1988, din cauză că locuitorii lor l-au tras în piept pe dictator, ci pentru că au inspirat substanţe toxice de luptă. Mortale.

    Altfel, Moore mi-e total antipatic. Am scos o copie-pirat după unul din filmele lui şi mă gîndesc serios să-i zic să-mi plătească cele 3 minute pierdute pînă m-am lămurit că-i o făcătură. Colac peste closet, franţuzii i-au mai dat şi nas între bucile alea de hipopotam. (scuzaţi expresia, dar reţineţi sensul) Deh! opere de “fricţiune”.

  30. mi-e rusine cu mine, acum, dupa aceste grele cuvinte care sunt pe cale sa-mi ruineze viata.
    de ce, de ce a a trebuit sa am revelatia vietii aici?

    uai?!?! jbuf-jbuf!!!

    aplauze prelungite. fanii in delir, flori,cortina si-o seara buna va doresc, eu plec sa culeg via. papa!

  31. hehe… dacă mai stai puţin poate ţi se va spune şi care e calea spre cunoaştere. 😉

    şi, apropo, fă-ţi un pustiu de bine şi trimite nişte struguri şi pe aici, dacă tot ne faci poftă :))

  32. is super de acord cu un anumit tip de “vigilenta belica” in privinta Siriei si a Arabiei Saudite. dar nimeni (poate in afara de rusi care nu au inca interesul) nu au tupeul asta, ca sa nu ma refer la parti anatomice care desemneaza un anumit tip de vigoare….

    si nu e vorba de natiunea arabilor (nici nu prea exista asa ceva) ci de politica emanata de centrii lor de putere care isi exploateaza in primul rand propriile popoare (avand acordul tacit al occidentalilor care se kk pe ei), incalca sistematic drepturile omului pe teritoriul lor si pe teritoriile pe care demografic si strategic le acapareaza. Si lafel, si la ei e o problema de afaceri.

    Cei mai bogatzi oameni din lume stau pe acolo si, ca sa isi asigure linistea si prosperitatea in continuare, finanteaza operatiuni in care un biet patriot spalat pe creier, la randul lui cu victime ale armatei israeliene printre cei dragi(mobilul personal) se arunca in aer si omoara civili evrei si palestinieni. Lafel si in Iraq.

    Despre ei cine scrie si arata cu degetu?

Leave a Reply

Your email address will not be published.