Blogul Licuricei

…campanie electorală. prin redacţie se perindă, zilnic, aspiranţii clujeni la fotoliul de parlamentar. biroul meu e situat exact în sala în care cei de pe politic le iau candidaţilor interviuri. unii stau câte o oră-două, alţii mai puţin. în funcţie de ce au de spus. mă uit la ei cu ochi de femeie şi posibil votant. de cele mai multe ori, nu-mi place ce văd.

petru călian – estetic, e o prezenţă dezagrabilă pt mine. cap mare cu bărbie dublă, mâini grăsuţe, părul pare uşor slinos, ca şi când s-ar spăla degeaba pe cap. cravata portocalie cu cămaşa bleu e cea mai proastă combinaţie posibilă. are un fel de aroganţă nejustificată dat fiind că nu e foarte stăpân pe situaţie. voce alunecoasă, dar care uneori mai scapă de sub control şi se vrea puternică. nu ştie să zâmbească. vorbeşte de biserică, dar nu lasă impresia că ar crede în Dumnezeu. mai mult se foloseşte de el, decât îl respectă. trece într-un mod ciudat de la persoana I la persoana a III-a atunci când se referă la propria persoană. se laudă prea mult şi fără rost. nu-mi inspiră nici cea mai mică încredere.

mihai hărdău – aer provincial. faţa mereu roşie în combinaţie cu părul mai mult alb ar trebui să mă ducă cu gândul la moş crăciun, dar din păcate mie îmi sare mintea la omul roş de care trebuia să se ferească harap-alb. nu că ar fi hărdău un om de care să te temi, totuşi. se ambalează când vorbeşte, e tehnic şi uneori nu înţelegi nimic din ce spune. e îmbrăcat corect, dar nu impune. îi lipseşte acel ”ceva” care să-l scoată din anonimat. aduce mai mult a profesor de liceu depăşit de noile generaţii, decât a profesor universitar. se străduieşte oarecum să fie bun şi de treabă. pe ansamblu îmi pare mai degrabă un naiv care nu prea ştie în ce s-a băgat cu exactitate şi nu prea ştie ce face şi ce vrea.

teodor pop puşcaş – are o faţă care nu poate fi citită. vestimentar nu impune şi pare uşor prăfuit ca stil. vocea şi-a păstrat tonul milităros şi e mereu ţinută în frâu. e rigid şi deloc prietenos. nu gustă glumele şi nici nu pare să ştie să le facă. nu reuşesc să mi-l închipui politician. nu are nimic din stofa unui diplomat. nu aş vrea să încap însă pe mâna lui atunci când se înfurie. pare genul care loveşte repede şi cu putere. în plus, are un aer de om care ştie multe despre toţi şi care ştie că tu ştii asta despre el.

gheorghe funar – mi se pare desprins dintr-un alt film. chiar dacă se uită în ochi tăi, nu îi vezi privirea. e cumva lăptoasă şi trece prin tine. costumul albastru are un croi depăşit şi mă duce, fără să vreau, cu gândul la austin powers. voce uniformă, cu o tonalitate ce te adoarme. de câte ori e întrerupt din povestit, revine şi îşi reia iar ideea. de parcă ar avea un mecanism interior care nu-i permite să improvizeze sau să sară peste ce şi-a stabilit de acasă. nu a renunţat la micile glumiţe despre unguri, spuse pe ton serios. are un fel de disperare în el şi e obositor cu eternele lui teorii ale conspiraţiei. mă plictiseşte.

horea dan – foarte prost îmbrăcat, freză aiurea, lipsit de orice stil. nu are o voce studiată şi e destul de pătimaş în explicaţii. nu se încadrează deloc în ideea de politician. într-un fel însă, mi-e simpatic, deşi mulţi l-ar caracteriza drept „papagal”. are ceva în el simplu şi nesofisticat, şi se zbate pentru subiecte oarecum naive, de genul ”ce facem cu ciorile care murdăresc crucile din cimitir?”. se supără că presa îl ia mereu peste picior, dar spune lucruri de bun simţ. nu va fi un învingător niciodată şi nici nu dă semne că ar fi vizionar. cred că ar fi mai bun ca şi consilier local, nu ca şi deputat.

laura pop – studiată până la dumnezeu şi înapoi. femeie până în vârful unghiilor, se opreşte din explicaţii şi pozează la cameră când vede că este fotografiată. e îmbrăcată relativ ok şi cu lucruri pe care a dat oareşce bani, dar îi lipseşte ceva care să te facă să nu o uiţi. şi-a făcut temele acasă şi citeşte de pe foaie atunci când este întrebată de proiecte. nu pare foarte sigură pe ea, chiar dacă pozează în femeie puternică. nu am înţeles ce anume o mână în luptă, dar probabil că vrea să fie un fel de elena udrea a transilvaniei. are şanse la acest statut.

daniel buda – total antipatic. pare alunecos, şmecher, arogant, genul căruia îi transpiră mâinile (deşi nu ştiu sigur dacă îi transpiră, dar e genul ăla). are un costum pe care a dat ceva bani, dar pe care îl poartă fără eleganţă. nu-mi place că se apleacă peste masă, înspre interlocutor când vorbeşte, ca şi când ar vrea să-i împărtăşească un secret. îl aduce pe dumnezeu în discuţie fără rost, punând pe seama acestuia averea pe care o are. ceva sună fals în vocea lui tot timpul. de altfel, are o voce spartă şi enervantă, care se subţiază după un oarecare timp. am impresia că nu dă doi bani pe presă decât în măsura în care îi poate servi interesele. nu-mi place.

ioan petran – fals de exuberant. vorbeşte tare şi e răguşit de cât a discutat în ultima vreme. pozează în câştigător şi spune că nu are rival. lăudăroşii îmi repugnă din start. se dovedeşte a fi lipsit total de stil, nu doar vestimentar (exemplu: are carte de vizită cu poză – ceva mai de prost gust nu-mi pot închipui). gesticulează mult, face glumiţe, se vrea prieten cu toţi. îl încearcă aşa, un fel de snobism, vizavi de cartierul în care locuieşte – andrei mureşanu. doar că nu îl simt de-al locului. am prieteni din andrei mureşanu şi cam ştiu cum stă treaba cu apartenenţa la cultura acelui cartier. el nu puşcă defel. se crede mai mult decât e.

vasile puşcaş – îmbrăcat impecabil. nu ai ce să-i reproşezi din punctul ăsta de vedere. ştie să îşi poarte hainele şi să le dea valoare. relaxat, poate prea relaxat. stă lăsat pe spătarul scaunului, picior peste picior, nonşalant şi, în acelaşi timp, arogant. voce cam stridentă. are o atitudine de profesor în faţa clasei de elevi. un profesor atotştiutor care nu admite contraziceri pe nici o temă. îşi cunoaşte extrem de bine locul în societate şi îţi arată explicit acest lucru. e o prezenţă rece. pare să nu-i pese de cei care nu se ridică la statutul lui social. nu e candidatul maselor, ci al elitelor.

vasile soporan – negru. asta e culoarea care îl defineşte. e îmbrăcat în negru din cap până în picioare. ştim toţi de ce, dar aş prefera să lase deoparte culoarea asta. altfel riscă să lase impresia că se foloseşte de suferinţa sa pentru a obţine voturi. mă întreb dacă e conştient de chestia asta sau nu. are o voce joasă, aproape fără inflexiuni. am impresia că are nevoie de candidatură pentru că nu i-a mai rămas nimic altceva de făcut. mi-e greu totuşi să mă detaşez de tragedia prin care a trecut şi să îl văd cu ochi foarte critici. îi respect tristeţea, dar nu l-aş vota tocmai pentru că nu ştiu sigur cât din ce afişează e tristeţe reală şi cât campanie.

şerban rădulescu – prezenţă stilată şi discretă. îmbrăcat casual – pantaloni, cămaşă, pulover, dar cu foarte mult bun gust. mâinile îmi sar repede în ochi. are cele mai expresive mâini de până acum. voce plăcută, calmă, caldă. are simţul umorului. te poate fura toată aristocraţia asta pe care o emană şi să-l votezi tocmai pentru că e ”altfel„. doar că i-a părăsit pe ţărănişti în favoarea băsescienilor şi asta îmi displace profund. aduce a oportunism. nici aristocraţii nu mai sunt ce erau odată.

cam ăştia au fost până acum. mai puţin mircea jorj, la interviul căruia nu am asistat. dar vor mai fi candidaţi, cred, aşa că  voi reveni.