54

o lună de coşmar

…urăsc muncitorii, meseriaşii şi ce-or mai fi ei. pe zugravi, faianţeri, pe ăia care îţi pun podeaua sau îţi refac instalaţia electrică. pe toţi, fără excepţie, îi urăsc! români sau ţigani, mi-e totuna, că nu sunt de nicio treabă, indiferent de naţie.

nu ştiu unde sunt ăia buni, care “se ştiu”, dar cu siguranţă nu în românia. or fi prin spania, italia sau alte ţări calde, lucrând cu spor pe altfel de bani. ăştia care au rămas sunt ciurucurile şi nepricepuţii. şi eu am baftă de ei.

din 13 noiembrie trăiesc în praf şi dezordine. fac zilnic slalom printre cutii, mobile, obiecte care, până acum, parcă nici nu existau, îmi caut minute în şir hainele, periuţa de dinţi, cosmeticele şi înghit tone de praf alb şi fin, care pluteşte peste tot şi se aşterne peste tot. degeaba îl şterg dimineaţa că seara e tot acolo.

şi asta pentru că am avut ideea (PROASTĂ!) să renovez bucătăria şi holul. timp de o lună, am căutat muncitori. unii cereau sume astronomice, alţii nu aveau timp, iar alţii nu aveau curaj să pornească la treabă. li se părea “o lucrare prea mare”.

“mare” însemna spart un zid şi montat geam, demolat un stâlp şi pus grinzi de susţinere în loc, refăcut instalaţia electrică, construit un blat de bucătărie şi acoperit cu faianţă, mutat două calorifere, reparat şi zugrăvit pereţii, montat gresie pe scările de la intrare şi sub blatul de bucătărie şi bătut podea în bucătărie şi hol. nimic mai mult.

după îndelungi căutări, maică-mea a bătut palma cu o firmă de construcţii. doar că a semnat contractul în grabă şi fără să îl ia la puricat. aşa că ne-am trezit că nu erau trecute toate lucrările necesare, iar penalizările în caz de întârzieri sau execuţie proastă erau nesemnificative.

şi a început distracţia. “echipa” de lucru s-a dovedit formată dintr-un singur om, care lucra cu viteza melcului şi după ureche. pereţii au ajuns zugrăviţi cu pete albe, liniile drepte s-au dovedit strâmbe, iar ţevile de calorifer pătate, nu vopsite.

în plus, nu s-a încumetat să spargă zidul, să dea jos stâlpul sau să facă blatul şi a trebuit chemat alt meseriaş. pe alţi bani, evident. nici ăsta mai bun. a spart zidul, a pus geamul, dar nu la distanţa la care am zis eu, ci mai departe, aşa încât nu ajung să îl deschid decât dacă mă urc pe scaun.

a construit blatul, ce-i drept, dar când a fost să-l acopere cu faianţă nu a ţinut deloc cont de ce i-am spus şi desenat. ca urmare, nu există o continuitate între faianţa de pe perete, cea de pe blat şi de pe picioarele blatului, şi asta îţi sare în ochi. e urât!!!

mai mult, s-a gândit el că gresia de sub blat ar trebui ridicată mai mult într-o parte, cu vreo 3 cm, “ca să fie drept la boloboc”, şi a ridicat-o. doar că a venit al treilea meşter, ăla cu podelele, şi nu a fost în stare să bată podeaua astfel încât să fie la înălţimea gresiei.

“nu se poate înălţa, că puşcă”, a decretat. nici măcar nu s-a străduit să găsească o soluţie (şapă, prag or something), ci a pus podeaua cum i-a fost mai comod. şi, uite-aşa, am rămas cu o margine “minunată” între podea şi gresie care arată ca naiba şi unde îmi voi lovi cu siguranţă, zilnic, degetele de la picioare.

nici ăla cu instalaţia electrică nu s-a arătat mai tipicar şi mai atent la detalii, aşa încât prizele sunt puse total aiurea, deşi l-am rugat în mod special să le pună la o anumită înălţime şi într-un anume loc. ca să nu mai spun că m-am trezit cu o priză la 2,5 m înălţime, aşa, că poate “vă trebuie vreodată”. nu, nu-mi trebuie!

lucrările încă nu s-au treminat. mai este de pus jumătate de podea în hol şi de făcut câteva retuşuri. dacă se vor mai face. pentru că, pe lângă faptul că lucrează după ureche, mai vin şi numai când au chef. de-aia zic: să moară toţi meseriaşii!! îi urăsc!!!



7

fotografii pe bandă

…am văzut sute de fotografii de-a lungul timpului, dar de când mă tot uit pe boston.com mi-am dat seama că îmi plac mult mai mult fotografiile color. cele alb-negru nu mă impresionează aproape deloc. şi asta pentru că nu am găsit până acum niciuna care să-mi rămână la suflet.

ba, să nu mint. cu vreo zece ani în urmă, am admirat în expoziţia unui coleg de la ziar, rareş beuran, o fotografie alb-negru cu un ţigan bătrân, ridat şi bărbos, învăluit în fumul unui chiştoc de ţigară din care trăgea cu patos.

mi-a foarte plăcut şi mi-am dorit fotografia cu pricina. poate pentru că era vorba de un ţigan şi, la vremea aia, imaginea lor nu era atât de exploatată. sau poate pentru că era o fotografie alb-negru izbutită. nu ştiu ce a tras mai mult în cântar, dar cert e că mi-a rămas în minte.

dar alta de felul ăsta nu am mai gustat. în fapt, văzând tot mai multe fotografii alb-negru la artiştii noştri am ajuns să cred că mare parte din oamenii ăştia merg pe non-culori ca să ascundă imperfecţiunile şi eşecurile. sau din snobism.

am văzut imagini care ţipau după culoare, dar ele erau alb-negru. şi nu ziceau nimic. nu erau nici mai “adevărate”, nici mai profunde, nici mai complexe, nici mai “de artă”, nici mai expresive. erau doar nişte poze şi atât.

e o modă alb-negru, de fapt. aşa cum e foarte la modă să fotografiezi mizeria, tristeţea, deznădejdea, sărăcia. recunosc, astfel de imagini impresionează, te sorb emoţional, te mişcă, dar, pe de altă parte, te fac să cazi în capcană. adică există riscul ca situaţia în sine şi nu realizarea artistică să te facă să crezi că fotografia e bună.

evident, pe tema asta se poate discuta la nesfârşit şi nu se va ajunge la nicio concluzie. niciun fotograf care se respectă (şi, Doamne, sunt tot mai mulţi de la o zi la alta. mă şi întreb de unde atâţia?!) nu va recunoaşte că a recurs la alb-negru din motivele enumerate de mine.

va spune că “aşa am simţit în momentul ăla” (ăla în care stătea pe photoshop, probabil), că asta e viziunea lui, că e o întoarcere la rădăcini, că o fotografie alb-negru e mai expresivă etc etc. aşa o fi. mie îmi plac, însă, ălea color.

dar separat de asta, am o altă problemă. când sunt fericită, nu pot să scriu. pe blog, zic. nu-mi vine. din acest motiv mi-am lăsat blogul în paragină de o vreme, cum bine a remarcat hossu. acum am făcut un efort pentru că aveam de multă vreme în minte chestia asta cu fotografiile.

dar mi-era mai drag să bat tastele în perioada în care viaţa mea sentimentală era chinuitoare şi suferindă. atunci toate poveştile curgeau repede din mine, ca apa de la robinet. aveam impresia că, scriind, mă vindec de toate rănile, mai mult sau mai puţin reale, care sălăjuiau prin tot felul de cotloane ale sufletului meu.

şi, în fapt, aşa a şi fost. blogul s-a dovedit a fi un terapeut de succes. doar că după ce m-a ajutat, eu l-am cam abandonat. ruşine să-mi fie, nu? îmi e. un pic. de-aia zic că ar trebui să învăţ să scriu şi pe vremuri bune, nu doar în perioade de restrişte. şi uite cum ajung să spun că e bună şi tristeţea la ceva 🙂

8

dilemele acestei ierni

…am două întrebări de sezon:

1. ştie careva cum este îmbrăcat moş nicolae? apare pe undeva vreo descriere a lui, există vreun desen cu acest moş? întreb pentru că am văzut ceva ştire pe tv cu moş nicolae care împărţea daruri la copii şi era îmbrăcat exact ca şi moş crăciun. iar asta mi se pare furt de imagine. nu-i corect, nu? 🙂

2. cum explici unui copil care moş crăciun e cel real când el vede atâţia în oraş, la televizor, în ziare? mă gândesc că poate fi debusolat total şi ai nevoie de o explicaţie extrem de bună să-l readuci pe linia de plutire. maxim, ce îi zici?cine sunt cei pe care îi vede el pe stradă şi care e rostul lor acolo?

lămuriţi-mă.

11

denis şi ziua noastră naţională

…astăzi am primit o lecţie de patriotism pur. de altfel, nu e singura dată când mi se întâmplă asta, de când am în departament ”comandoul” de basarabeni, cum îmi place mie să-i spun.

despre ce este vorba. colegul denis a fost pe teren pentru un reportaj despre ce se întâmplă în cluj de ziua naţională. trebuie spus că denis este moldovean din republică, mai exact din oraşul drochia, dar cât de curând va jura credinţă româniei, lucru de care este extreeeem de încântat.

am asistat cu uimire la manifestările lui de bucurie în ziua când şi-a văzut numele în monitorul oficial, pe lista cu viitorii cetăţeni români. a fost fascinant să-i urmăresc reacţiile. pur şi simplu, aveai impresia că toată lumea e a lui. noi, ”românii” din redacţie, nu am priceput ce atâta bucurie şi ne-am râs de el. titus i-a şi spus că ”peste vreo 150 de ani o să-ţi treacă”. perspectiva asta însă nu i-a tăiat elanul, evident.

în timpul ăsta, o altă colegă, patricia, tot din republică, asista cu mare tristeţe la efuziunile lui, supărată fiind că de zece ani încearcă să-şi obţină cetăţenia română şi nicicum nu reuşeşte. mai că nu-i dădeau fetei lacrimile când îl vedea pe denis cum se bucură. iar el nu se putea abţine să nu ţopăie cu gura până la urechi. şi, nu, nu era bucuria că de-acum poate circula liber prin europa. era mai mult de atât.

dar să mă întorc la întâmplarea de azi. după ce a revenit în redacţie de la depunerea de jerbe şi de la defilare, i-am spus să scrie un main, adică vreo 3.500 de semne, despre evenimentul în cauză. cum mă trăgea aţa acasă şi vroiam să editez repede, din 15 în 15 minute îl întrebam: ”denis, ai terminat?”. ”nu, mai am un pic”, răspundea el invariabil.

după vreo 45 de minute îi zic: ”hai, denis, odată. ce naiba poţi scrie atât de mult?”. „păi, sunt multe chestii importante şi nu vreau să le scap”, zice el uşor iritat de stresul meu. ”maxim, ce poate fi aşa important? se întâmplă acelaşi lucru în fiecare an”, continui eu. ”chiar, mă, denis. ce e aşa important? e o zi ca oricare alta, nu vezi că noi suntem la lucru?”, comentează şi tibi.

denis se uită la noi, dă să spună ceva, dar se abţine, continuă să scrie şi în câteva minute îmi predă textul. încep să-l editez, dar simt că tânărul coleg nu e în starea lui obişnuită. mă uit la el şi îl văd mocnind. întreb curioasă: ”care-i problema, denis?”. şi atunci basarabeanul nostru izbucneşte ca un vulcan:

”păi, mă enervează tibi ăsta!!! cum adică vine el şi-mi zice că e o zi ca oricare alta?!? NU e o zi ca oricare alta. e ziua când a avut loc Marea Unire. numa’ ruşii ăia de la noi mai aveau atitudinea asta a lui tibi şi îmi spuneau să plec la mine în ţară dacă sunt român, că nu am ce sta în moldova. am crezut că am scăpat de ei”.

la avalanşa asta de cuvinte spuse pe un ton vehement şi cu atâta patimă, m-am blocat. şi tibi la fel. ne uitam la el şi tot ce am putut spune a fost: ”tibi, dacă mai zicem ceva, ăsta ne ia la bătaie”. denis, de treabă, ne-a asigurat că nu ne bate, dar că am face bine să nu mai vorbim aşa de Unire. după care a plecat acasă.

am editat apoi textul, care avea în el următoarea declaraţie luată de la un clujean membru al pnţ-cd: ”patriotismul românilor e unul de conjunctură”. şi atunci m-am ruşinat de toate dăţile în care am făcut glume pe seama moldovenilor din republică.

şi m-am întrebat cum am ajuns noi, ăştia din românia, să fim atât de blazaţi şi să nu ne mai iubim cum trebuie ţara asta? şi ce mai înseamnă astăzi patriotism pentru noi? aveţi habar?