Blogul Licuricei

..s-a întâmplat în felul următor. erau puse la bătaie trei bilete la meciurile din ligă, pe ”cocină”*.  s-a tras la sorţi şi nu am câştigat niciunul. nu m-am prea mirat de ghinionul meu, sunt obişnuită, deşi, tre’ să recunosc că mi-a părut un picuţ rău. nu am fost la niciun meci de fotbal până acum, pe stadion, zic, şi mă gândesc că ar fi fost cel puţin interesant.

dar cum meciul trebuia văzut, am ajuns în insomnia (ca de obicei în astfel de situaţii). s-a dovedit cel mai bun loc unde puteai vedea un meci, până la urmă. mulţi prieteni, super atmosferă, minunat vin fiert. ne-am hotărât greu dacă să ţinem cu naţionala, care era în galben, sau cu ăia în vişiniu, dar am zis ”treacă de la noi, hai să ţinem de data asta cu ăia care cică ar fi unguri”. 🙂

am strigat, am închis ochii la fazele mai fierbinţi, am aplaudat de mi-au puşcat câteva capilare mici de la degete, am râs cu lacrimi, am înjurat ori de câte ori a fost cazul (şi a fost) şi am răsuflat uşurată când s-a ”suflat” încheierea partidei. minunat meci, zice o profană în ale fotbalului. câtă vreme am trecut prin atâtea stări şi m-am simţit extraordinar, pot să spun că a fost minunat.

nu s-a terminat însă aici. după, a fost şi mai perfect. ştiu, nu există termenul ăsta de comparaţie, dar trebuie inventat. pentru că ”după”, nişte nomazi exotici şi fascinanţi din uruguay şi america, cu un acordeon, o chitară şi o cană de tablă ce le ţine loc de drums, au pus de o cântare.

de la canţonete la muzici ţigăneşti, au trecut prin aproape toate limbile pământului. era normal, de fapt, dat fiind că în insomnia era plin de francezi, români, unguri, englezi şi alte naţii şi fiecare cerea altă piesă. a fost un festin muzical. mi-a tihnit peste poate.

şi, din nou, nu s-a terminat aici. cum alţi prieteni erau în janis, am dat o fugă şi până acolo. unde era plin ochi de fani englezi. dar nu de-aştia tineri, cum ai crede, ci de-aia de pe la 45 de ani în sus. toţi cu halbe de beri în mână şi cu feţe fericite. şi foarte comunicativi. ca să nu mai spun că tapetaseră tot clubul cu steaguri de-ale lor pe care scria ”chelsea” şi ”road to moscow”.

ne-au explicat într-o engleză care nu părea engleză că suntem nişte oameni foarte prietenoşi şi se simt minunat în cluj, după care au început să cânte. sincer, ţi se ridică părul pe mână când auzi un bar întreg urlând ”blue is the colour, football is the game, we’all together and winning is our aim, so cheer us on through the sun and rain, cause chelsea, chelsea is our name”.

de bună seamă nu am pierdut nici noi vremea, doar că în loc să băgăm ”tu ai nume şi renume, forţa forţa cfr!, ca toţi ardelenii-n lume, forţa forţa cfr!”, noi am ieşit în faţă cu ”deşteaptă-te române”. nu mă întrebaţi de ce, că habar n-am. poate pentru că suntem încă în clujul lui funar. dar a fost bine şi aşa. a fost o seară de excepţie, ca să citez un clasic în viaţă. şi a fost prima dată când am simţit că trăiesc într-un cluj care e în europa. aşa, târg şi amărât cum e el.

––

* mă foarte amuză paradoxul numelui ăsta – ”cocina”. mă bufneşte râsul de fiecare dată când îi aud pe fanii u cum numesc cu pasiune ”templu”- stadionul ăla al lor, ce stă să cadă, şi ”cocină” – stadionul de liga campionilor al cfr-ului. e şi asta o formă de dragoste.