Blogul Licuricei

…m-am trezit într-un alt film, astăzi. de fapt, mi-am petrecut toată noaptea visând ortodox. de la muntele mi se trage care mi-a recomandat un film rugăciune – ostrov. minunat film, recunosc cu mâna pe inimă. probabil cel mai bun pe care l-au făcut ruşii în ultimii ani.

dar apoi toată noaptea am fost bânuită de ortodoxismul rusesc. şi, sincer, ca o necredincioasă/greco-catolică ce sunt (nici eu nu ştiu prea bine unde mă încadrez), nu e uşor lucru să te bântuie în somn mujicii ruşi pravoslavnici şi bigotismul lor.

cert e că m-am trezit de dimineaţă cu o stare de spirit cel puţin ciudată. parcă nu eram eu şi parcă totul se desfăşura în reluare. pe la 10.00, m-am pornit spre redacţie cu căştile în urechi, încercând să mă adun. după prima sută de metri am păşit într-o lume suprarealistă de-a dreptul.

prima scenă m-a izbit în timp ce în urechi îmi suna cold night: o tânără mamă venea spre mine purtând în braţe un copil de vreun an jumătate, care sugea de la sân. imaginea sânului generos şi plin de vergeturi, ieşind dintr-o scurtă de toamnă roz închis şi scurgându-se în gura unui copil mult prea mare pentru a fi alăptat, m-a şocat.

de regulă, îmi feresc privirea când prietenele mele alăptează în public. mi se pare un gest atât de intim şi de secret, cumva, încât mi-e ruşine să-l privesc. dar de data asta maternitatea mi-a zărit în faţă pe neaşteptate şi câteva secunde bune am privit hipnotizată. m-am redresat repede, mutându-mi privirea spre colţul aleii care intră în parc.

acolo un alt cadru de film desprins parcă dintr-o peliculă semnată bunuel. doi domni, în vârstă, stăteau ghemuiţi şi desenau pe trotuar cu un băţ umed. n-am înţeles nimic din liniile trasate care se vroiau un dreptunghi combinat cu nişte cifre. parcă jucau X/O. s-au uitat scurt la mine şi au schiţat un fel de salut, după care şi-au văzut de-ale lor. nu-i cunoşteam oricum.

am făcut un pas mai încolo ca să am parte de o altă scenă neaşteptată. un tânăr în loden bej, cu pălărie şi mustaţă, venea semeţ ţinând o cioară în mâini. nu era nicidecum un pui, ci o cioară în toată regulă, neagră precum cărbunele şi cârâitoare. iar bărbatul zâmbea larg în timp ce o ţinea cu cea mai mare grijă.

a fost momentul în care nu am mai rezistat şi am pus mâna pe telefon să vorbesc cu lavi. ”am impresia că m-am trezit într-un alt film”, i-am zis. ”câtă vreme vorbeşti cu mine, eşti în filmul bun”, mi-a replicat. ”s-ar putea să ai dreptate”, am conchis şi am închis telefonul. în urechi îmi răsuna down in mexico şi death proof-ul lui tarantino m-a făcut să zâmbesc. venise la fix. 🙂