…tibi fărcaş mi-a sugerat că ar fi cazul să mai scriu şi despre cărţi, concerte şi alte culturalisme, ca să ridicăm într-un fel nivelul conversaţiei (mă rog, nu a zis el explicit asta, dar bănuiesc că aici bătea 🙂 ). adevărul e că nu mă prea înghesui la a face cronici pentru că nu mă prea pricep. ştiu ce-mi place, ce nu şi de ce, însă mai mult de atât…

DAR m-am gândit la altceva. m-am gândit că aş putea scrie o listă de cărţi care ar fi musai (în opinia mea) să fie citite de femei. nu zic că femeile nu pot citi orice sau că nu-s capabile să înţeleagă tot ce citesc, zic doar că există anumite cărţi care e obligatoriu să fi fost pe noptiera unei femei (şi nu numai pe noptieră).

şi mai cred că sunt cărţi (cele mai multe, de fapt) pe care bărbaţii le simt altfel, mai personal decât femeile. vezi huckleberry finn sau fructele mâniei sau împăratul muştelor sau principele sau… sau… în fapt, majoritatea cărţilor bune şi foarte bune sunt scrise de, despre şi pentru bărbaţi, or asta se simte foarte clar în scriitură. (nu că aş fi feministă, că nu-s 🙂 )

so, am făcut o listă de 50 de volume, pe care v-o pun la dispoziţie. nu e după o ordine anume, ci cum mi-au venit în minte. câteva dintre ele sunt cărţi pentru bărbaţii-copii, dar e bine să le citească şi femeile ca să-şi înţeleagă jumătăţile, mai bine. 🙂

cât despre listă, doamnelor, simţiţi-vă libere să o completaţi.

1. Să ucizi o pasăre cântătoare (Harper Lee)

2. De veghe în lanul de secară (J.D Salinger)

3. Mândrie şi prejudecată (Jane Austen)

4. Pe aripile vântului (Margaret Mitchell)

5. Al doilea sex (Simone de Beauvoir)

6. Rebecca (Daphne DuMaurier)

7. Toţi oamenii sunt muritori (Simone de Beauvoir)

8. Madame Bovary (Gustave Flaubert)

9. Anna Karenina (Lew Tolstoi)

10. Mrs. Dalloway (Virginia Woolf)

11. Mic dejun la Tiffany (Truman Capote)

12. Pădurea norvegiană (Haruka Murakami)

13. Papesa Ioana (Donna Woolfolk Cross)

14. Dragoste în vremea holerei (Gabriel Garcia Marquez)

15. Mary Poppins (P.L. Travers)

16. O mie şi una de nopţi

17. Platforma (Michel Houellebecq)

18. Dumnezeul lucrurilor mărunte (Roy Arundhati)

19. Jurnalul Annei Frank

20. La răscruce de vânturi (Emilly Bronte)

21. Femeia la 30 de ani (Honore de Balzac)

22. Departe de Africa (Karen Blixen)

23. Micul prinţ (Antoine de Saint Exupery)

24. Poveşti nemuritoare

25. Coliba unchiului Tom (Harriet Beecher Stowe)

26. Orlando (Virginia Woolf)

27. Vârsta inocenţei (Edith Wharton)

28. Casa spiritelor (Isabella Allende)

29. Middlesex (Jeffrey Eugenides)

30. Sexus (Henry Miller)

31. Alegerea Sofiei (William Styron)

32. Poveste fără sfârşit (Michael Ende)

33. Femei (Charles Bukowski)

34. Război şi pace (Lew Tolstoi)

35. Romeo şi Julieta (William Shakespeare)

36. Lolita (Vladimir Nabokov)

37. Cele patru iubiri (C.S. Lewis)

39. O cameră separată (Virginia Woolf)

40. Jane Eyre (Charlotte Bronte)

41. Alice în Ţara Minunilor (Lewis Caroll)

42. Greu de găsit un om bun (Flannery O’Connor)

43. Păcatul (Toni Morrison)

44. Delta lui Venus (Anais Nin)

45. Întinsa mare a sargaselor (Jean Rhys)

46. Marele Gatsby (F. Scott Fitzgerald)

47. Maestrul şi Margareta (Mihail Bulgakov)

48. Maitreyi (Mircea Eliade)

49. Iubita locotenentului francez (John Fowles)

50. Adam şi Eva (Liviu Rebreanu)

…mâine, blogul meu va avea doi ani. oare ar trebui să fac chef şi să vă invit pe toţi? până mă hotărăsc, vă dăruiesc un tort.

la foarte mulţi ani, blogule!

Later update: dat fiind că, în seara asta, sunt invitată la ceva electroclown party (să mă lămurească şi pe mine cineva ce înseamnă că nu ştiu), nu pot pune de un chef virtual. adevărul e că aseară a fost un fel de chef pe aici, dar de dimensiuni ceva mai mici. dar nu renunţ la idee şi ne organizăm noi cumva (că tot le place celor de la clandestino cuvântul cumva 😀 ).

în plus, am observat (în acelaşi timp cu muntele care crede că a fost cu 10 sec mai pe fază decât mine, dar nu a fost) că azi e şi ziua google. faină coincidenţă, nu? oricum, la mulţi ani şi lui nenea google! cred că e conştient că i-a crescut valoarea de când cu blogul meu 😀

…m-am trezit într-un alt film, astăzi. de fapt, mi-am petrecut toată noaptea visând ortodox. de la muntele mi se trage care mi-a recomandat un film rugăciune – ostrov. minunat film, recunosc cu mâna pe inimă. probabil cel mai bun pe care l-au făcut ruşii în ultimii ani.

dar apoi toată noaptea am fost bânuită de ortodoxismul rusesc. şi, sincer, ca o necredincioasă/greco-catolică ce sunt (nici eu nu ştiu prea bine unde mă încadrez), nu e uşor lucru să te bântuie în somn mujicii ruşi pravoslavnici şi bigotismul lor.

cert e că m-am trezit de dimineaţă cu o stare de spirit cel puţin ciudată. parcă nu eram eu şi parcă totul se desfăşura în reluare. pe la 10.00, m-am pornit spre redacţie cu căştile în urechi, încercând să mă adun. după prima sută de metri am păşit într-o lume suprarealistă de-a dreptul.

prima scenă m-a izbit în timp ce în urechi îmi suna cold night: o tânără mamă venea spre mine purtând în braţe un copil de vreun an jumătate, care sugea de la sân. imaginea sânului generos şi plin de vergeturi, ieşind dintr-o scurtă de toamnă roz închis şi scurgându-se în gura unui copil mult prea mare pentru a fi alăptat, m-a şocat.

de regulă, îmi feresc privirea când prietenele mele alăptează în public. mi se pare un gest atât de intim şi de secret, cumva, încât mi-e ruşine să-l privesc. dar de data asta maternitatea mi-a zărit în faţă pe neaşteptate şi câteva secunde bune am privit hipnotizată. m-am redresat repede, mutându-mi privirea spre colţul aleii care intră în parc.

acolo un alt cadru de film desprins parcă dintr-o peliculă semnată bunuel. doi domni, în vârstă, stăteau ghemuiţi şi desenau pe trotuar cu un băţ umed. n-am înţeles nimic din liniile trasate care se vroiau un dreptunghi combinat cu nişte cifre. parcă jucau X/O. s-au uitat scurt la mine şi au schiţat un fel de salut, după care şi-au văzut de-ale lor. nu-i cunoşteam oricum.

am făcut un pas mai încolo ca să am parte de o altă scenă neaşteptată. un tânăr în loden bej, cu pălărie şi mustaţă, venea semeţ ţinând o cioară în mâini. nu era nicidecum un pui, ci o cioară în toată regulă, neagră precum cărbunele şi cârâitoare. iar bărbatul zâmbea larg în timp ce o ţinea cu cea mai mare grijă.

a fost momentul în care nu am mai rezistat şi am pus mâna pe telefon să vorbesc cu lavi. ”am impresia că m-am trezit într-un alt film”, i-am zis. ”câtă vreme vorbeşti cu mine, eşti în filmul bun”, mi-a replicat. ”s-ar putea să ai dreptate”, am conchis şi am închis telefonul. în urechi îmi răsuna down in mexico şi death proof-ul lui tarantino m-a făcut să zâmbesc. venise la fix. 🙂

…să poţi râde împreună. despre asta e vorba într-o relaţie care funcţionează bine şi mult. să îi pricepi celuilalt glumele, să i le continui, să îi salvezi tristeţile cu o simplă replică, să ştii să te joci, împreună, cu stări, cuvinte, idei. altfel, totul este sec, încordat, anost şi mult prea serios pentru cât de scurtă e viaţa asta.

evident, mai ai nevoie de o seamă de ”ingrediente” pentru a face o relaţie să meargă. să ai valori asemănătoare când vine vorba despre lume şi viaţă, să ai încredere şi să îl respecţi suficient pe cel de lângă tine încât să nu îi pui la îndoială judecăţile şi eventualele compromisuri,  să accepţi diferenţele şi să nu vrei să schimbi omul, să nu critici mai mult decât eşti în stare să sprijini.

şi nu doar atât. să ştii să te cerţi şi să ştii să te împaci, să ştii să asculţi şi să te faci ascultat, să ştii să comunici şi să poţi să taci alături, fără să te plictiseşti. şi, mai ales, să faci amor. nu sex. nu dragoste. amor. e cu totul şi cu totul altceva. e patimă, dăruire, mândrie, abandon, dragoste, preţuire, gelozie, sex – totul separat şi totul la un loc. şi încă ceva pe deasupra.

ştiu. sunt foarte bună la astfel de teorii. doar când a fost vorba de practică, le-am mai scrântit. 🙂 de data asta, însă, promit că-mi iese. 😉

…azi, la ora 9:27 pm, mi s-a stricat minunatul ipod nano roşu. veneam din redacţie spre casă, ascultând iar şi iar lady and bird. ipodul stătea cuminte în buzunarul de la rochie, pus pe blocked ca să nu-l butonez din greşeală. când am ajuns în dreptul casei mele s-a oprit brusc şi dintr-odată.

l-am scos din buzunar şi m-am uitat să văd ce se întâmplă. pe ecran apăreau frumos ora şi cele două icon-uri: bateria şi lăcătul vieţii. am mişcat butonul de deblocare. nicio schimbare. icon-urile tot acolo. am apăsat pe ”menu” – nimic. am învârtit cercul ăla alb – de pomană. dragul de el nu răspundea la nicio comandă. şi nici nu cânta.

am ajuns în casă şi l-am conectat la calculator. i s-a luminat ecranul şi am crezut că e semn de vindecare. da’ de unde! nici măcar nu a fost recunoscut de laptop. nu se vedea nicăieri în computer. l-am deconectat şi de atunci stă luminat, cu ora blocată la 9:27 şi cu cele două icon-uri încremenite.

să mai spună cineva că apple face lucruri trainice! fuck apple!!

***

la o oră după, a urmat această conversaţie:

licurici .: mi s-a stricat ipodu 🙁 nu mai face nimic. doar stă
tudor 2: noah
tudor 2: scoate-l de pe hold daca e pe hold
tudor 2: si apasa butonul de play pentru 10 sec.
licurici .: nu poate fi scos
licurici .: nu raspunde la nicio comanda
tudor 2: asculta-ma
tudor 2: trage butonul de hold pe off
tudor 2: apoi tine apasat butonul de play 10 secunde
licurici .: am tinut
licurici .: nu face nimic
licurici .: si e cald ca dracu
tudor 2: apasa menu
tudor 2: si butonul din centru pentru 10 secunde
licurici .: s-a inchis!!
tudor 2: ok
tudor 2: tre sa se reporneasca
licurici .: acum apare maru pe ecran
tudor 2: ok
tudor 2: l-ai resetat
licurici .: da ce-o avut?:
tudor 2: nu stiu
tudor 2: n-am mai auzit pe nimeni sa aiba problema asta
licurici .: 🙂
tudor 2: noah
tudor 2: si-a revenit
tudor 2: ?
licurici .: love u
licurici .: nu l-am mai repornit ca mi-e frica
tudor 2: porneste-l
licurici .: merge!
tudor 2: normal
licurici .: de ce normal?
tudor 2: normal ca merge
tudor 2: nu stiu cum de s-a blocat in primul rand
licurici .: nici eu nu stiu. pur si simplu.
licurici .: nu faceam nimic
licurici .: ascultam suicide is painless
licurici .: crezi ca din cauza piesei?
tudor 2: hahahaha

nu, nu din cauza piesei.  🙂

…în seara asta am primit un link de la un amic. îl primise şi el, la rândul lui, de la alt amic sau amică, nu mai reţin precis şi oricum, nu contează. tot ce contează e asta: citiţi povestea după care intraţi aici şi semnaţi. poate iese ceva…

…sunt superstiţioasă până în măduva oaselor! mi-am dat seama de asta foarte clar azi pe la amiază, în timp ce treceam prin parc, în drum spre redacţie. am ridicat de pe jos şi am pus în geantă prima castană care mi-a ieşit în cale anul ăsta, aşa cum fac de pe vremea când eram studentă. atunci am auzit, nu ştiu de la cine, că trebuie să porţi cu tine prima castană în care dai cu piciorul,  ca să nu duci niciodată lipsă de bani. n-am prea dus lipsă de bani, de atunci, chit că nu sunt bogată. 🙂

m-am apucat apoi să enumăr în minte ce alte superstiţii mai am. o mulţime!! m-am speriat chiar şi eu. să le luăm pe rând. nu trec pe sub coloanele de la muzeul farmaciei şi nici sub cele de lângă fashion club pentru că, acum vreo douăzeci de ani, pupu răzvi (un prieten) mi-a spus că poartă ghinion. asta, de fapt, e o supersitiţie urbană, ca să zic aşa, o au mai mulţi clujeni. (ar fi fain un articol cu subiectul ăsta, dacă stau bine şi mă gândesc).

evit pe cât pot să îmi pun geanta pe jos pentru că se spune că îţi cheltui banii mai repede. nu ştiu de ce naiba am superstiţia asta dat fiind că sunt o mare cheltuitoare, cu sau fără geantă pe jos, dar o am şi ţin cont de ea. şi le mai spun şi altora să nu facă asta, dacă observ cumva gestul. :))

ori de câte ori văd un animal mort, îmi prind între degete o şuviţă de păr, îmi scuip în sân, şi spun de trei ori: ”ptiu, ptiu, părul meu să crească şi al tău să putrezească!”. e ca un fel de ritual de îngropăciune a animalului care ar trebui să-mi asigure mie un păr des şi sănătos. chestia asta o fac de când eram mică, nu-mi aduc aminte cine m-a învăţat, şi am un păr des şi sănătos, ce-i drept, dar cred că e chestie de moştenire genetică. :)))

mai am câteva superstiţii oarecum clasice, dar care au efect invers în cazul meu. când mă întâlnesc cu un hornar ştiu sigur că în ziua aia lucrurile îmi vor merge prost, nu bine. aşa păţeam în facultate – ori de câte ori aveam examen şi vedeam un hornar, îmi picam examenul. nu pentru că nu învăţam eu, evident. 😀 în schimb, dacă îmi taie calea o pisică neagră, cu siguranţă ziua aia va fi foarte ok. mai ales, dacă voi face cei trei paşi înapoi şi voi schimba drumul.

mda. o groază de superstiţii. cum ar veni, pe partea spirituală sunt cam primitivă. (mă, rog, nu doar pe partea spirituală 😀 ). uneori mă gândesc că mi-e mai uşor să cred în mai mulţi zei, decât într-unul singur, deşi sunt convinsă că dacă societatea în care trăiesc ar fi politeistă, eu aş avea senzaţia că monoteismul e mai ok. Gemeni, ce vreţi? 😀

…dacă aş câştiga şase milioane de euro la loto, aş pune de-un ziar. (nu ştiu de ce şase milioane, cred că asta e ultima sumă care mi-a rămas în minte că s-a câştigat la loto). de bună seamă, nu joc la loto, dar dacă aş juca şi aş mai şi câştiga, asta aş face cu banii ăia.

şi nu pentru că aş vrea să mă îmbogăţesc şi să devin ”mogul media” ( 😀 foarte caraghios sună asta şi oricum nu ai cum să te îmbogăţeşti în aşa hal dintr-un ziar local), ci pentru că am dorinţa asta de pe vremea când s-a închis ”ziarul de cluj”. visez de atunci la o redacţie cu oameni tandri în suflet, buni la scris, pasionaţi de jurnalism şi cu simţul umorului. evident că aş lucra în redacţia cu pricina chiar dacă eu aş avea banii şi evident că nu aş fi redactor şef. şi nici adjunct. 🙂

redactor şef l-aş pune pe mihnea măruţă (nu cred că trebuie să explic de ce), iar redactor şef adjunct pe bogdan stanciu (nici aici nu cred că trebuie să explic de ce). mi-ar mai plăcea să nu lipsească din redacţie următorii: bianca felseghi (eveniment), codruţa simina (politic/administraţie), cosmin pîrv (social), anca enoiu (social), kristina reştea (economic), doru pop (cultură), tiberiu fărcaş (eveniment), mihai şoica (investigaţii), dan brie (sport), mădălina kadar (externe), dora mircea-radu (învăţământ), lavinia olău (monden), marlene (astrograme), elena gădălean (corectură), raul ştef (foto), vakarcs lorand (foto), cosmin fosti (publicitate) daniel dinea (publisher), gabi maja, paul prună şi gabi bonţa (dtp).

aproape toţi ştiu cu ce se mănâncă presa, iar ăia care nu par a şti i-am ales pentru că eu simt că ar face faţă situaţiei şi pentru că e nevoie şi de oameni care să dea culoare unei redacţii prin simplul lor fel de a fi. evident, alături de ei vor mai fi şi alţii din tânăra sau mai puţin tânăra generaţie, dar pe ăştia îi las pe mihnea şi puşu să-i aleagă. 🙂

în plus, redacţia mea ar mai avea câţiva editorialişti colaboratori (alin fumurescu, cătălin ştefănescu, miruna runcan, mihaela ursa, doru radosav, nicolae sabău, egyed peter), şi câţiva corespondenţi externi care, într-o primă fază, ar fi letiţia câmpan (italia), ana maria păcurar (sua), adi deoancă (bucureşti). mi se pare foarte amuzant să ai corespondent pe bucureşti. dacă naţionalele au pe local, de ce să nu avem şi noi la ei? :))) apropo, partea asta cu editorialiştii şi corespondenţii ar fi departamentul meu 😉

la ziar ar fi două maşini, deci automat doi şoferi. dar genul de şoferi care nu comentează că trebuie să alerge dintr-o parte în alta, care te duc la subiect şi vin după tine, nu doar te lasă acolo, şi care nu-şi dau cu părerea cum să scrii sau ce să-i întrebi pe oameni. ar mai exista două aparate foto profesionale ca fotoreporterii să nu lucreze cu ale lor, şi vreo două-trei ”săpuniere” pe care să le ia redactorii cu ei în caz că lori şi raul sunt prinşi la alte subiecte.

se subînţelege că vor exista laptopuri şi telefoane pentru toată lumea şi că redacţia va fi dotată cu mobilier comod şi cu o mică bucătărie utilată, dat fiind că se stă peste jumătate din viaţă în redacţie. vor exista abonamente pe mijloacele de transport în comun, salarii update semestrial şi suficient de mari cât să nu fie tentată lumea să plece în altă parte.

se vor da bonusuri de crăciun şi paşti, dar va exista şi un sistem lunar de penalizări şi premieri. concediile vor fi de câte două săptămâni luate o dată la şase luni, iar duminicile se va lucra prin rotaţie. cei care vor fi liberi duminica, vor fi obligaţi să lase materiale pentru ziua respectivă. dacă se va dori să se meargă la concerte sau evenimente externe, se vor asigura banii de transport, cazare şi diurnă.

sâmbăta nu va fi un singur om care să facă de serviciu, ci fiecare departament îşi va acoperi cum ştie domeniul. de asemenea, redactorii nu vor avea treabă cu pusul subiectelor pe site, ci vor exista doi oameni la IT care vor face treaba asta, prin rotaţie.

nu se va accepta să se vină mai târziu de ora 10 la redacţie, să se refuze materiale pe motiv că ”nu am chef să le fac”, să se piardă subiecte, să se lucreze în cooperativă, să se dea copy-paste după materialele altora sau să se lucreze numai din telefoane. lumea va fi obligată să facă teren ca să nu piardă contactul cu realitatea şi să aducă subiecte zilnic. cine nu va ţine pasul, va fi liber să plece oricând.

cotidianul meu nu va face partis pris-uri, nu se va scrie la comandă şi nici pe interes, iar conţinutul editorial nu va fi dictat de nimeni altcineva decât de mihnea măruţă şi bogdan stanciu. nici măcar eu nu aş comenta ce şi cum, ci mi-aş vedea de corespondenţii şi de editorialiştii mei.

cum ziceam, mă gândesc la o astfel de redacţie de vreo zece ani. cu toate astea, nu am jucat niciodată la loto. poate ar fi vremea să mă apuc. şi încep să mă întreb dacă mi-ar ajunge, totuşi, şase milioane de euro. şi dacă oamenii ăştia ar veni, la urma urmei, să lucreze cu mine. :))))

ps: uite, fumi, ăsta e calul meu verde de pe perete. 🙂

 

 

…cred că aţi băgat de seamă că pun şi şterg linkuri din blogroll destul de des. nu are nimic de-a face cu inconsecvenţa mea în materie de prieteni (cum mi s-a reproşat), ci cu faptul că pe respectivele bloguri nu se scrie multă vreme nimic. iar pe mine mă scoate din sărite să tot dau click şi să văd acelaşi şi acelaşi post săptămâni întregi.

dar cum blogurile în cauză aparţin, de regulă, unor prietene la care ţin, cum ele îmi spun că au scris ceva, cum eu le pun iar linkul în speranţa că, de data asta, vor scrie regulat. 🙂 aşa s-a întâmplat ieri cu bia. povesteam cu ea despre miturile în care am fost crescuţi pe vremea lui ceauşescu, şi i s-a făcut poftă să scrie un post pe tema asta. i-a ieşit foarte ok, ca urmare am readăugat-o în listă. deşi, parcă văd că iar tace vreo trei luni. şi iar o şterg. :)))

***

săptămâna asta am văzut câteva filme care mi-au foarte plăcut. de fapt, apar tot mai multe filme bune, din câte sesizez. mi se pare că cinematografia şi-a mai revenit după o perioadă destul de lungă de rateuri. cum spuneam, am fost impresionantă de filmul văzut aseară, de exemplu – the valley of elah. nu ştiu dacă americanii de rând prind mesajul filmului ăsta, dar eu sper din tot sufletul că da şi că vor reuşi să-şi deschidă ochii vizavi de războiul în care au fost târâţi de domnul bush.

ce mă miră pe mine însă, foarte tare, e modul în care a involuat moral soldatul american după cel de-al doilea război mondial. dacă atunci aveau onoare şi respect pentru condiţia umană şi adversari, în vietnam şi irak soldaţii americani au ajuns să fie la fel de cruzi precum naziştii. de parcă apetitul pentru cruzime le-a crescut proporţional cu gradul de tehnologizare a armatei. şi eu chiar nu înţeleg de ce.

***

navighez destul de rar prin blogosferă pentru că, de regulă, citesc doar blogurile prietenilor. dar, mai demult, am ajuns întâmplător pe un blog care mi-a atras atenţia pentru că vorbea despre ”tehnici şi strategii” de scriere a poveştilor jurnalistice. personajul care stă în spatele blogului are la activ, din câte am văzut, tot felul de masterate şi traininguri pe tema asta, făcute pe tărâm american.

am răsfoit un pic blogul atunci şi am avut senzaţia acută că mă aflu într-o fabrică de făcut jurnalişti-scriitori. nu mi-a plăcut deloc sentimentul ăsta. erau postate şi câteva texte de-ale cursanţilor lui şi, chit că poveştile în sine erau frumoase, scriitura era aproape identică. dacă nu vedeai numele autorului, aveai impresia că sunt puse pe hârtie de una şi aceeaşi persoană.

am uitat o vreme de blog. zilele trecute un prieten mi l-a readus în atenţie. m-am uitat la ultimele două posturi şi mi s-a făcut un fel de milă. pentru tânărul în cauză scrisul pare un chin continuu. povestea nu i se aşterne de la sine în minte, ca mai apoi să-i curgă prin buricile degetelor, ci este organizată şi reorganizată.

omul măsoară, taie, ajustează, schematizează, colorează, subliniază informaţiile pe care le deţine şi de-abia apoi se pune pe scris. după care revine iar şi iar asupra ciornelor până obţine forma finală. asta e modalitatea prin care poţi obţine un text de calitate, spune el. eu, una, nu cred defel asta. eu cred în talent şi atât.

…fumi are două bloguri. asta pentru că el când o face, o face în stil mare, nu se încurcă. 🙂 şi domeniile ăstea nou deţinute (ca să nu le spun moşii), trebuie să le sape aproape zilnic. nu că nu se descurcă. din contră. face faţă situaţiei chiar foarte bine pentru un începător (sic!). de-aia are deja atâţia fani simpatici şi de-aia de-abia aştept să-l citesc în fiecare dimineaţă.

DAR (pentru că întotdeauna există un dar) cu tot dragul pe care i-l port, trebuie să spun că, de data asta, nu sunt de acord cu o chestie pe care insistă de când a intrat în blogosferă. mai exact, partea în care ne spune ce să NU scriem pe blog. el este de părere că nu trebuie să îţi pui chiar toate trăirile pe blog şi să fii mai discret cu viaţa personală. adică, spune el, să nu deschizi uşa dormitorului şi să-i inviţi pe oaspeţi înăuntru, că nu e prea frumos şi nici indicat.

ei, bine, ca deţinătoare a unui blog de dormitor, eu zic că poţi face liniştit asta. cred că poţi scrie ORICE pe blogul propriu şi personal atâta timp cât crezi în ceea ce spui şi cât nu te apuci să-i faci, gratuit, troacă de porci pe unii şi pe alţii. iar dacă pusul piticilor pe masă te ajută şi în vreun fel terapeutic, ca să zic aşa, cu atât mai bine. (şi, cu declaraţiile astea, am revenit în curtea postmodernismului pe care tocmai îl uram 😀 )

de doi ani de când am blogul ăsta, m-am ciocnit de tot felul de comentarii ale oamenilor pe care îi cunosc sau nu. unii se arătau afectaţi de faptul că povestesc de ei pe blog, chiar dacă nu le dădeam numele, alţii se bucurau că îi ”nominalizam” şi mă întrebau ”când mai scrii de mine?”, unora le plăcea ce scriu chiar dacă nu-mi erau prieteni, iar altora nu le plăcea şi mă jigneau grosolan. sub protecţia anonimatului, evident, pentru că, de regulă, astfel de oameni nu au curajul să iasă în faţă.

dar toţi, chiar şi cei cărora NU le eram, chipurile, pe plac, citeau ce scriu. ba unii chiar se grăbeau să povestească amicilor ”ce a mai scris licurici” sau să le atragă atenţia personajelor mele că tocmai am scris de ele. iar asta pentru simplul fapt că oamenii ADORĂ să-şi bage nasul sub cearşaful altora, să simtă toate miasmele şi sudorile, după care să-şi dea cu părerea şi să pună de-o bârfă când au timp.

de ce le place asta, nu stau să disec. aşa e natura umană, cred. nu stau nici să mă mir de câtă ipocrizie zace în cei care mă înjurau sau se făceau că nu pricep de ce unii ca mine scriu pe blog ”astfel de intimităţi”, dar care de-abia aşteptau să mai postez ceva ca să citească şi să comenteze pe la colţuri.

dar dacă ai nervii suficient de tari, dacă nu dai prea mult pe gura lumii şi dacă te amuză să scrii despre tine, eşti liber să-ţi pui pe blog toată viaţa. maxim, ce rău ţi se poate întâmpla dacă o faci? din punctul meu de vedere, niciunul. unde mai pui că îi mai faci fericiţi pe câte unii.  :))