…să poţi râde împreună. despre asta e vorba într-o relaţie care funcţionează bine şi mult. să îi pricepi celuilalt glumele, să i le continui, să îi salvezi tristeţile cu o simplă replică, să ştii să te joci, împreună, cu stări, cuvinte, idei. altfel, totul este sec, încordat, anost şi mult prea serios pentru cât de scurtă e viaţa asta.
evident, mai ai nevoie de o seamă de ”ingrediente” pentru a face o relaţie să meargă. să ai valori asemănătoare când vine vorba despre lume şi viaţă, să ai încredere şi să îl respecţi suficient pe cel de lângă tine încât să nu îi pui la îndoială judecăţile şi eventualele compromisuri, să accepţi diferenţele şi să nu vrei să schimbi omul, să nu critici mai mult decât eşti în stare să sprijini.
şi nu doar atât. să ştii să te cerţi şi să ştii să te împaci, să ştii să asculţi şi să te faci ascultat, să ştii să comunici şi să poţi să taci alături, fără să te plictiseşti. şi, mai ales, să faci amor. nu sex. nu dragoste. amor. e cu totul şi cu totul altceva. e patimă, dăruire, mândrie, abandon, dragoste, preţuire, gelozie, sex – totul separat şi totul la un loc. şi încă ceva pe deasupra.
ştiu. sunt foarte bună la astfel de teorii. doar când a fost vorba de practică, le-am mai scrântit. 🙂 de data asta, însă, promit că-mi iese. 😉
f greuuuu de pus in practica
De data asta??? S-a inamplat ceva in saptamana de cand nu ne-am vazut?
tibi: de-aia se numeşte strădanie 🙂
ana: tot timpul se întâmplă ceva, draga mea. tot timpul :))) (da’ repede ai sesizat nuanţa 😀 )
ăsta e un mic tratat despre cum ai putea să-ţi salvezi viaţa.
a se tăia finalul. care e uşor personal şi care te poate dezorienta. 🙂
Am doar doua cuvinte cheie de adaugat, oarecum legate intre ele si care tin de durabilitatea cuplului: prioritate, sacrificiu.
muntele: hehe. finalul mi-a ieşit din greşeală. după ce am scris mi-am dat seama că trebuia ”data viitoare”, dar mi-a fost lene să schimb. şi mi-am zis ”la naiba, hai să ne distrăm un pic” :)))))
hect0r: prioritate, îmi place. sacrificiu însă… nu cred în el. în timp provoacă tensiuni, frustrări şi reproşuri. nu ne place deloc 🙂
e, asta da privilegiu. sa scrii despre al 10-lea in avans. 🙂
🙂 sunt curioasă dacă el va considera asta un privilegiu.
dar el nu tre’ sa stie chiar tot ce faci tu.
ai cumva impresia că pot ţine secret blogul ăsta de cineva care îmi va fi atât de aproape? 😀
Eu am vreo 11 ani de cand mi-a iesit cam tot ce-ai povestit tu. Nu realizasem, de o vreme, ce norocoasa sunt, si ce fain e, asa ca iti chiar doresc sa-ti iasa.
vezi de ce sunt bune şi femeile singure la casa omului? te fac să te bucuri de ce ai :))))
He he. Intrebarea este ce ai sacrifica pentru a face relatia sa dureze. Nimic nu e durabil fara sacrificiu, de axioma asta putem fugi dar nu scapam 😀 .
Sacrificiul are doar aparent o conotatie negativa. E nevoie de parfumul „arderii de tot” pentru a ne apropia de zei (=nemurire, =iubire infinita) 😉 (Uai ce veleitati de pitie mi-am dobandit 😀 )
hect0r, tu propăvăduieşti „holocaustul” (în traducere arderea de tot)! 😉 Păi, arderea de tot dă numai apă şi dioxid de carbon. Iar pentru asta nu-ţi trebuie decît foale bune. Tiraj.
Pentru savoare, pentru parfum, cam totul trebuie perpelit. Pe scurt, foc+răbdare. Beţişoarele parfumate şi tămîia miros frumos dacă ard mocnit. Pînă şi banalul ceai oolong iese bun numai dacă-l prăjeşti niţel.
(se depărtă cu un aer misterios, învîrtind alene rîşniţa de cafea)
hect0r: ce aş sacrifica? nu vreau să gândesc în termenii ăştia. nu aş sacrifica nimic din ce mi s-ar părea că ar fi un sacrificiu dacă îl fac. bun aşa? 🙂
marius: ceai oolong? detalii, vă rugăm 🙂 (şi nu doar ce e pe wikipedia)
Licurici, n-am mare lucru de zis despre ceaiul oolong. Frunza plantei seamănă din profil cu un cioc de cioară, iar din faţă, are falduri precum un dragon. De unde şi numele (cioara-dragon 烏龍). De vei prepara acasă ceaiuri extrem-orientale, nu ai decît să torni apă cocotită. Frunzele sunt gata prăjite dacă e să fie ceai prăjit.
Sunt sute de reţete de preparare a frunzelor de ceai. Multe au ca faze intermediare fermentaţia, uneori prăjirea pe uscat (炒). Toate operaţiile vin să amelioreze fie compoziţia (să mai reducă din conţinutul de teofilină, din astringenţă etc.) fie aroma. Unul din ceaiurile japoneze e chiar prăjit bine. Cam ca gradul european de brun al cafelei) Se cheamă hojicha. Nu de puţine ori, ceaiurile japoneze conţin şi boabe de orez prăjite. Vara, în loc de apă, se bea şi ceai de orz (mugicha). Ceaiul de orz nu conţine purine, de aceea poate fi băut şi de copii. Pentru că se obţine prin prăjirea avansată a orzului, conţine în schimb urone (produşi de degradare termică a polizaharidelor) ce mai „armonizează” flora intestinală. Bine, uronele sunt şi niţel cancerigene. Dar nu se poate să cîştigi ceva fără să pierzi altceva. 🙂
UAU!! eşti o enciclopedie ambulantă!! aferim! :))
Mda, de aia se zice ca mancarurile arse sunt cancerigene… Da eu zic ca decat exces de „tamas”, mai bine exces de „rajas” 😉 Piromaniaca, ce mai 😀 )
O viata intreaga perpelim bestia, intru multumirea tuturor simturilor, dar si intru triumful spriritului, spre a pastra echilibristica umana intre rai si iad. Daca am incinera-o din start (pe ea, materia 😀 ), am muri tineri. 😉
Asa, pierim la varste venerabile, in „miros de buna mireasma”, fie ea si de ceai oolong 😛