…te trezeşti într-o dimineaţă şi îţi dai pur şi simplu seama că nu mai iubeşti. nu ştii unde s-au dus toate sentimentele alea pe care le credeai veşnice şi neperisabile. nu ştii nici de ce s-au dus acum şi de ce nu au plecat mai devreme sau mai târziu. tot ce ştii e că omul pe care îl iubeai până acum un timp e doar parte din trecutul tău şi nimic mai mult.
într-o altă dimineaţă faci ochi şi îţi dai seama că poţi trăi foarte bine şi fără prieteni. că te-ai săturat să îi suni la nesfârşit tu prima ca să îi întrebi de sănătate, că nu te mai interesează şi nu te mai superi dacă ies pe terasă fără tine şi că preferi mai degrabă să stai să citeşti decât să poveşti nimicuri în compania lor. nu ştii cum se întâmplă asta, dar ştii că e un alt mod de viaţă cu care eşti dispusă să convieţuieşti de acum înainte foarte bine.
vine apoi dimineaţa în care te întinzi alene şi îţi dai seama că eşti mult prea comodă să duci la bun sfârşit o adopţie. nu că nu ţi-ar plăcea să se întâmple, dar ar fi perfect dacă ar face altcineva pentru tine totul, iar tu să te bucuri doar de rezultate. şi cum asta e o dovadă că, în subconştient, nu îţi doreşti ca viaţa ta tihnită să fie întoarsă pe dos de un puşti, laşi deoparte pentru totdeauna gândurile legate de copii şi îţi vezi de egoismele tale.
în dimineaţa unei alte zile te dai jos din pat şi îţi dai seama că nu ai să scrii niciodată cartea pe care tot ai pretenţia că vrei să o scrii. răsfoieşti însemnările făcute în timp, te uiţi cu simpatie la ele, dar realizezi că n-ar fi ieşit decât un roman banal şi cu nimic deosebit de altele de tip maculatură. culmea, nici măcar nu-ţi pare rău că ai ajuns la concluzia asta. îţi accepţi relaxată mediocritatea şi treci mai departe.
în dimineaţa de după toate astea, te trezeşti, te uiţi în oglindă şi îţi dai seama că nu eşti deloc persoana care îţi închipuiai că eşti. conştientizezi că aşa-zisul tău cosmpolitism e doar de faţadă, că toleranţa e, de fapt, indiferenţă faţă de toţi şi de toate şi că superficialitatea îţi este cea mai definitorie şi, paradoxal, cea mai profundă trăsătură de caracter. nu te superi pe tine. la ce bun s-o faci? dacă ai trăit până acum aşa, o poţi face şi de-acum înainte.
zâmbeşti fericită, după care te bagi înapoi în pat şi adormi. de data asta pentru totdeauna.
Cati dintre noi nu ne identificam cu tot ce ai descris tu aici? Se poate si mai rau chiar, se poate ca pe langa superficiala, mediocra, sa mai fii saraca, grasa si o mama rea. Ma sperie insa ultima propozitie.
:)) nu am de gând să mă sinucid. vroiam doar să subliniez că, după o vreme, nu mai ai niciun fel de revelaţii, răscoliri ”intelectuale” sau treziri de acest gen şi te mulţumeşti să trăieşti pur şi simplu aşa cum eşti, mediocră sau nu.
esti doar in faza depresiva, asteapta sa vina cea maniacala si totul revine la normal… ti-e dor de prieteni, de terase, de carti, demonul creativ si orgoliul unicitatii reinvie…
da’ chiar nu sunt depresivă zilele astea. din contră. am o stare de bine foarte precis conturată. ce am scris sunt doar stări ce mi s-au arătat în timp şi pe care le-am pus de-abia acum pe hârtie. am ajuns la faza în care trăiesc bine eu cu mine aşa cum sunt, comună, şi nu mă mai trezesc dimineaţa că sunt altcineva mai presus de medie. 🙂
brrrrr, ce sinistru!
e viaţă, prodan!! :))))
…in dimineata urmatoare, totusi, te trezesti si iti cumperi iPod-ul la care ai visat acum doua posturi si esti din nou fericit(a) iar toata lumea rasufla usurata. life goes on!
hehehe, să fii tu sănătos! ăla era cumpărat înainte de a scrie postul în care spuneam că o să-l am. şi eu oricum sunt fericită. n-ai înţeles nimic!! :)))
ps: şi nu mai îmi ţine oamenii pe terase, la beri, când ei au de scris materiale şi de mers pe teren :)))
Buey, cum vrei sa fie ziaristi, fara sa stea pe terasa la bere, in timp ce sefu’ (sefa) ii crede pe teren. Ai innebunit??? 🙂
🙂 cheer up!
păi, nu, că ştiam unde sunt. asta era enervant. şi erau fără mine!!!!! :))))
…superficializand superficialitatea – iata portile intelepciunii!:)
şi uite-aşa ajung pe calea cea bună, nu? azi-mâine voi constata că o să vreau să mă şi mântui. :)))) (ştiu, ştiu, nu-i de râs, da’ nu m-am putut abţine. superficială totuşi, ce vrei şi tu? 😉 )
Fumi, cand ne spui, domnule, povestile alea aventuroase?
…acus’:) Inteleptul a spus sa te apropii incet de miezul placerilor:)
ce interesant, cand sunt deprimat dau peste tot felul de semnale depresive ale unor prieteni si-mi dau seama ca, pana la urma, e o chestie de bioritm, chimie, procese somatice sau ce mama dracului… dar oricum, sa mai gasesti doi-trei depresivi cand tu insuti esti asa iti ridica moralul… hm hm
dar NU sunt depresivă!!! :)))
vezi, trageam si io spuza pe turta mea 🙂
http://www.youtube.com/watch?v=5ezl2RGAzUU&feature=related
Aci sta adevarul despre dimineatza, ca esti sau nu depre sau maniac, mediocru sau vip de spoiala.
ce mare lucru ca te trezesti in primul rand. si acuma cand scriu nu sunt foarte optimistsa.
ci doar realista. In mod obiectiv, dimineatza nu ti-o da nici mama, nici tata, nici prietenii, nici colegii de la servici, nici iubitul si nici iPodu, desi asta te poate ajuta sa asculti pessa de mai sus.