…am o întrebare. ce aţi face pentru dragoste? nu, nu îmi veniţi cu poveşti frumoase, gesturi romantice şi chestii de bun simţ. eu vreau să ştiu ce lucruri rele (după normele sociale, evident) aţi face în numele iubirii? până unde aţi merge? aţi minţi, aţi fura, aţi înşela, aţi ucide? care vă este limita?

vreţi să ştiţi limita mea? de bună seama că vreţi. de altfel, aşa e şi cinstit din partea-mi. întâi să dau, ca mai apoi să primesc. să vă spun, deci, ce am făcut eu pentru dragoste. întâi de toate, am iscodit. am vrut să ştiu tot ce nu era de ştiut şi pentru asta am căutat prin toate cotloanele posibile şi imposibile.

m-am strecurat noapte târziu din pat, de lângă iubit, şi i-am citit mesajele de pe telefon. de la altele, nu ălea de la mine. avea, nu zic nu, chiar prea multe decât era necesar, dar mi-a folosit la ceva că le-am citit? parţial, da. mi-au făcut bine? categoric, nu. aş mai face? nu ştiu sigur. depinde cât de mult voi mai ajunge să iubesc şi dacă mă voi mai simţi înşelată.

am spart apoi adrese de mail. ale altor femei, nu ale lui. ”spart” e mult spus. mi s-a întâmplat să aflu o parte din parolă şi să fac apoi conexiuni. e caz penal violarea corespondenţei altora, veţi zice. ştiu, dar nu mi-a păsat. mai târziu mi-am recunoscut vina şi mi-am cerut scuze femeii în cauză. cum e un om de o mie de ori mai bun ca mine, m-a iertat. ba chiar mi-a zis că în locul meu probabil ar fi făcut la fel. de-aia mi-e foarte dragă azi.

m-a ajutat gestul meu la ceva? parţial, da. dar am suferit ca proasta în toate lunile ălea în care am citit mailurile fetei şi viaţa mea s-a dovedit un chin. aş mai face asta vreodată? în mod clar, nu. e singura chestie pentru care bag mâna în foc că nu aş mai repeta-o. ştiu că nu e bine să spui niciodată, niciodată, dar asta ştiu sigur că nu aş mai face. mi-a fost mult prea ruşine mie de mine, din cauza asta nu aş repeta gestul.

tot în numele dragostei ce i-o purtam, am urmărit persoana iubită după ce ne-am despărţit. nu singură şi nici cu detectivi, ci cu ajutorul prietenilor. mă rog, a unuia singur. grindean, mai exact, ca să fim cinstiţi până la capăt. 🙂 s-a dovedit un acrobat desăvârşit. genul care se poate sui pe garduri sau pe geamurile oamenilor şi se uită în casă fără jenă, după care îţi spune: ”relax. e singur. citeşte”. 🙂

n-a avut loc decât o singură dată această ”expediţie”, dar a fost extrem de amuzantă. în mod sigur aş mai repeta-o ori de câte ori aş putea. mi-a făcut foarte mult bine pentru că am râs cu lacrimi eu de mine şi de ce tâmpenii pot pune oamenii să facă, iar asta m-a ajutat să trec mai uşor peste tot. râsul vindecă, să ştiţi.

de ucis nu am ucis şi nu aş face-o. nu m-aş certa cu ”rivala” în piaţa publică, nu aş înşela, şi nu aş rămâne gravidă intenţionat ca să îl leg pe veci pe bărbatul iubit de mine. şi, foarte ciudat, nu aş face nici chestia cea mai simplă care se face în astfel de cazuri: nu aş ascunde adevărul.

indiferent de ce am făcut sau de ce am simţit, nu am putut să ţin lucrurile în mine şi, mai devreme sau mai târziu (de obicei, mai devreme), le-am spus. în felul ăsta m-am simţit absolvită oarecum de păcate  (e şi asta o formă de ipocrizie până la urmă, dacă stau să mă gândesc bine).

cam asta am făcut eu. voi cum staţi?

iar dacă vă întrebaţi ce naiba mi-a venit, răspunsul e simplu. am văzut un film, married life, care m-a făcut să îmi pun întrebare asta. bune şi filmele ăstea la ceva, nu? 🙂

din ciclul: ”l-am scăpat şi pe ăsta”: :)))))

tocmai am fost sunată de prietenul grindean, ACEL grindean, întors azi-noapte de la mare, care m-a invitat vineri, la ora 14.30, la starea civilă. nu să mă mărit cu el, evident, ci ca să iau parte la căsătoria lui cu draga de mirela, femeia care îl suportă de n ani cu stoicism şi cu care se potriveşte de minune. se pare că o vacanţă la vama veche prinde bine. aviz amatorilor! :)))

a fost cea mai fericită veste pe această jumătate de an, aşa încât era obligatoriu să fie făcută public. de aceeaşi părere sunt şi iza, lavinia şi letiţia, cu care stau în acest moment pe terasă şi care de-abia aşteaptă ziua de vineri. împreună urăm tinerei familii grindean CASĂ DE PIATRĂ ŞI MULŢI COPII FRUMOŞI, AMUZANŢI ŞI DEŞTEPŢI!

ps: sper să nu se răzgândească până vineri :)))))

…musai să scriu postul ăsta scurt. sunt foarte fericită că fumi a intrat în blogosferă. asta pentru că (mă laud, ştiu) i-am făcut blog eu în complicitate cu ana, că altfel cine ştie cât mai dura până folosea acest mod de comunicare. orşicât, de acum îl puteţi citi pe dragul de fumi aici. mai are până se obişnuieşte cu partea tehnică a blogului, dar sunt convinsă că se va prinde repede. he’s smart :)))

…te trezeşti într-o dimineaţă şi îţi dai pur şi simplu seama că nu mai iubeşti. nu ştii unde s-au dus toate sentimentele alea pe care le credeai veşnice şi neperisabile. nu ştii nici de ce s-au dus acum şi de ce nu au plecat mai devreme sau mai târziu. tot ce ştii e că omul pe care îl iubeai până acum un timp e doar parte din trecutul tău şi nimic mai mult.

într-o altă dimineaţă faci ochi şi îţi dai seama că poţi trăi foarte bine şi fără prieteni. că te-ai săturat să îi suni la nesfârşit tu prima ca să îi întrebi de sănătate, că nu te mai interesează şi nu te mai superi dacă ies pe terasă fără tine şi că preferi mai degrabă să stai să citeşti decât să poveşti nimicuri în compania lor. nu ştii cum se întâmplă asta, dar ştii că e un alt mod de viaţă cu care eşti dispusă să convieţuieşti de acum înainte foarte bine.

vine apoi dimineaţa în care te întinzi alene şi îţi dai seama că eşti mult prea comodă să duci la bun sfârşit o adopţie. nu că nu ţi-ar plăcea să se întâmple, dar ar fi perfect dacă ar face altcineva pentru tine totul, iar tu să te bucuri doar de rezultate. şi cum asta e o dovadă că, în subconştient, nu îţi doreşti ca viaţa ta tihnită să fie întoarsă pe dos de un puşti, laşi deoparte pentru totdeauna gândurile legate de copii şi îţi vezi de egoismele tale.

în dimineaţa unei alte zile te dai jos din pat şi îţi dai seama că nu ai să scrii niciodată cartea pe care tot ai pretenţia că vrei să o scrii. răsfoieşti însemnările făcute în timp, te uiţi cu simpatie la ele, dar realizezi că n-ar fi ieşit decât un roman banal şi cu nimic deosebit de altele de tip maculatură. culmea, nici măcar nu-ţi pare rău că ai ajuns la concluzia asta. îţi accepţi relaxată mediocritatea şi treci mai departe.

în dimineaţa de după toate astea, te trezeşti, te uiţi în oglindă şi îţi dai seama că nu eşti deloc persoana care îţi închipuiai că eşti. conştientizezi că aşa-zisul tău cosmpolitism e doar de faţadă, că toleranţa e, de fapt, indiferenţă faţă de toţi şi de toate şi că superficialitatea îţi este cea mai definitorie şi, paradoxal, cea mai profundă trăsătură de caracter. nu te superi pe tine. la ce bun s-o faci? dacă ai trăit până acum aşa, o poţi face şi de-acum înainte.

zâmbeşti fericită, după care te bagi înapoi în pat şi adormi. de data asta pentru totdeauna.

…îmi dau seama că nu ar trebui să fiu atât de categorică atunci când spun că nu-mi plac anumite lucruri. adică, să nu spun niciodată, niciodată. nu de alta, dar se întâmplă ca, în timp, să-mi schimb părerea şi să ajung să-mi doresc chestii pe care altădată le dispreţuiam. nu mă întrebaţi de ce îmi schimb gusturile aşa, de la o vreme la alta, că habar nu am.

spre exemplu, dacă până acum nu dădeam nimic pe ipod-uri (după cum scriam şi în +/-), de câteva zile sunt fericita posesoare a unui ipod nano. evident, roşu, cum altfel?! dacă vreţi să vedeţi cum arată, priviţi aici. e o adevărată bijuterie. şi, ca să ştiu sigur că îmi aparţine, cei de la apple i-au gravat pe spate numele meu. mă rog, porecla.

”posesoare” e uşor exagerat spus pentru că, deocamdată, nu e la mine. tot draga de ana se va ocupa să mi-l aducă în septembrie, când vine în vacanţă. minunea roşie a ajuns deja la ea, în chicago, şi stă frumos în cutiuţa transparentă, aşteptând să fie relocat.

recunosc cu mâna pe inimă că, de data asta, mi-am satisfăcut un moft. nu aveam eu mare nevoie de ipod-ul ăsta, dar când l-am văzut aşa roşu, asortat la fix cu merlin, THE laptop, nu m-am putut abţine. dar pe de altă parte, am pus umărul la salvarea lumii. asta pentru că o parte din banii cu care l-am cumpărat au mers spre fondurile necesare combaterii hiv în africa. aşa că sunt împăcată că nu am dat banii pe prostii. 🙂

…una din obligaţiile mele, câtă vreme am fost la adr, era să îi stabilesc şefului întâlnirile cu terţi. nimic complicat, de regulă, cu atât mai mult cu cât cu o parte dintre persoanele în cauză mai vorbisem şi pe când eram în presă şi ştiam că sunt de bun simţ. în plus, aproape toţi erau interesaţi de dezvoltarea strategică a regiunii, poli de competitivitate şi alte aspecte de acest gen.

cu două excepţii, însă: primarul nost’ emil boc şi finul său, alin tişe. după cum am văzut eu, aceşti domni au interes doar la nivel declarativ vizavi de posibile strategii de dezvoltare regională, iar în realitate preocuparea lor e doar să tragă cât mai multe sfori politice. altfel cum s-ar explica, spre exemplu, faptul că boc preferă să se ducă să planteze copaci în loc să se întâlnească cu primarul din bari, venit special în cluj pentru a lua parte la un seminar în care zona metropolitană bari propunea proiecte comune firmelor şi instituţiilor clujene?

evenimentul a fost anunţat din timp şi a avut loc în sala mare a primăriei. evident că la el a fost invitat şi boc, dacă tot vorbeşte atât despre viitoarea zonă metropolitană a clujului. vorbele sunt însă una şi faptele alta. domnul boc nu a venit la seminar decât cât să-l întrerupă vreo oră ca să îşi poată ţine în sala cu pricina o conferinţa de presă – fulger pe tema nokia, după care a plecat rapid să planteze copaci. era mai important să fie văzut cu sapa în mână, că doar era luna martie şi alegerile băteau la uşă.

nici finul nu s-a dovedit mai dedicat acestui gen de activităţi. în mod normal, fiind nou numit în funcţia de preşedinte de consiliul judeţean, domnul tişe trebuia să aibă nişte prime discuţii cu toate organismele în care consiliul judeţean era implicat direct. în afara faptului că o astfel de atitudine e o dovadă de profesionalism şi, în acelaşi timp, o obligaţie de serviciu, mai e şi o chestiune de bun simţ, zic eu. nu şi pentru tişe.

timp de vreo patru săptămâni am sunat de circa 2-3 ori pe săptămână la cabinetul “preşedintelui” să obţin o întâlnire pentru directorul adr. de fiecare dată am fost pasată cu diferite pretexte. ba că “domnul preşedinte” doar ce se familiarizează cu noul loc de muncă, ba că nu se ştie deocamdată cine îi va fi asistenta, ba că este foarte ocupat, ba că nu poate vorbi că e în şedinţă, ba că voi fi eu sunată când se va stabili data, ba că…, ba că…

de vreo două ori l-am sunat direct pe mobil în speranţa că reuşesc să îl “înduplec” să-şi facă datoria de preşedinte de consiliu judeţean. a refuzat de fiecare dată să discute pretextând că “nu are timp”. ultima mea discuţie cu el a avut loc într-o luni dimineaţa, pe la 9.30 -10.00, când am vrut să-i fac legătura telefonică direct cu directorul adr.

supriza mea cea mare a fost că ”domnul” tişe s-a apucat să strige pur şi simplu la mine că el nu poate să vorbească acum la telefon pentru că are “un mort în familie”. mă aşteptam ca un deces (de care habar nu aveam în momentul în care am sunat) să întristeze omul şi să-l facă să folosească un ton ceva mai jos, nu să urle ca un apucat. nici nu am ştiut ce-i să spun. m-am mărginit la un sec: “bine. mulţumesc” şi am închis telefonul.

săptămâna următoare însă, am sunat din nou la cabinetul măriei sale pentru a vedea ce şanse sunt de a stabili, totuşi, întâlnirea vieţii. nu mică mi-a fost mirarea să o aud pe noua asistentă lui tişe, în persoana ligiei câineanu, nepoată din partea nevestei, că îmi spune:

– dumneavoastră sunteţi cea care aţi avut nesimţirea să îl ţineţi pe domnul preşedinte la telefon?

a fost momentul în care am văzut negru în faţa ochilor. m-am abţinut cu greu din a nu îi trânti telefonul în nas şi am răspuns strângând din dinţi:

– nu, eu sunt cea la care “domnul preşedinte” a avut nesimţirea să strige, deşi e într-o funcţie publică plătită ŞI din banii mei.

– îl cunosc pe domnul preşedinte şi ştiu că dânsul nu strigă la doamne, a zis ea.

– şi eu îl cunosc pe “domnul preşedinte” de când lucram în presă şi ştiu cum reacţionează la întrebările care nu-i plac, am zis eu.

– oricum, vă pot spune că l-aţi sunat în timp ce era la înmormântare, a insistat nepoata a cărui ton s-a înmuiat totuşi uşor la auzul cuvântului magic “presă”.

– din câte ştiu, la o înmormântare se vorbeşte în şoaptă, am replicat eu suficient de pornită cât să nu cedez niciun milimetru de conversaţie. (şi, pe de altă parte, de ce naiba nu-şi ţine telefonul închis la o înmormântare??)

discuţia s-a oprit însă aici, nepoata-asistentă promiţându-mi a n-a oară că mă va suna pentru a-mi spune când va avea loc întâlnirea. evident, nu m-a sunat. probabil că domnul tişe îşi închipuia că sunt suficient de naivă cât să credem că el chiar nu avea timp să stea de vorbă cu cei de la adr şi că nu mi-am dat seama că interesul lui în situaţia dată era cu totul altul. ei bine, nu sunt. iar dacă insistam să-l caut nu o făceam pentru că îmi plăcea în mod deosebit să vorbesc cu el sau asistenta lui, ci pentru că ăsta era jobul meu la momentul respectiv.

nu ştiu dacă tişe a avut bunul simţ ca, până la urmă, să se întâlnească cu directorul adr, pentru că am plecat de acolo şi nu m-am mai interesat. ce m-a deranjat însă pe mine, simplu cetăţean plătitor de taxe şi femeie pe deasupra, este mitocănia de care au dat dovadă atât el, cât şi nepoata-asistentă. mi se pare inadmisibil ca o persoană publică să aibă o astfel de atitudine. şi mă întreb cum ne vom descurca în următorii patru ani cu acest personaj? şi ce naiba caută el acolo, de fapt?

…am conştientizat recent că, în ultimul timp, eu nu am mai văzut albine şi fluturi. până nu demult, nu exista vară în care să nu fiu înţepată cel puţin o dată de o albină intrată în verandă, ca să nu mai spun câţi bondari bâzâiau printre ghivecele cu flori. erau graşi şi simpatici, cu funduri colorate în toate nuanţele posibile de galben şi portocaliu.

mie îmi plăceau mai ales cei cu fund portocaliu închis, aproape roşu, şi mereu mă chinuiam să-i prind şi să le dau drumul afară. iar de fluturi era plină curtea. mulţi erau banali, alb-gălbui, dar apăreau destul de des şi din cei coloraţi, negru cu portocaliu sau albastru regal, splendizi! acum nu mai e niciunul. şi nici albine. şi nici bondari. habar nu am unde au dispărut, dar mi se pare ciudat. cum să nu mai existe albine şi fluturi?

auzisem mai demult teoria că, din cauza telefoniei mobile, albinelor li se dereglează sistemul de orientare şi se pierd de stup, dar mai mult nu ştiam. aşa că am început să caut pe net date despre chestia asta şi am constat că, din 2006, există o problemă la nivel mondial legată de dispariţia albinelor şi a polenizatorilor, în general. în sua, într-o singură iarnă, au dispărut 800.000 de stupi, iar dacă se va continua în ritmul ăsta, până în 2035 nu va mai exista nicio albină în america.

aceeaşi problemă există în franţa, anglia, spania, olanda, italia, china etc. mai exact, în peste 35 de state din america şi alte câteva ţări ale lumii, dispar albinele la greu. nu în sensul că mor în stup, ci că pleacă să moară în altă parte şi nu le mai vede nimeni. stupi întregi. în china s-a ajuns ca oamenii să polenizeze artificial pomii, floare cu floare, ca să dea rod. cu adevărat o muncă de bătrân chinez.

partea proastă e că nu se ştie cauza dispariţiei albinelor. fenomenul se numeşte colony collapse disorder (CCD) şi este studiat de la o vreme, dar încă nu există un răspuns clar. sunt bănuite o mulţime de motive începând cu pesticidele moderne şi terminând cu viruşii şi telefonia mobilă, dar nu s-a pus încă diagnosticul corect. ceea ce înseamnă că nu există nici o soluţie la această problemă.

ţinând cont că albinele sunt răspunzătoare pentru polenizarea a circa 100 de specii de fructe, nuci şi legume, deci cam o treime din tot ceea ce noi mâncăm, pe mine dispariţia lor mă sperie sincer. ştiu că sună stupid să îmi fac griji pentru albine când oamenii în darfur mor de foame, dar chiar îmi fac. şi nu pentru că sunt în vacanţă şi nu am altceva mai bun de făcut, ci pentru că îmi dau seama că îmi displace din ce în ce mai mult modul în care arată lumea azi. vreau bâzâit de albine în jur, nu de telefoane mobile!!!

nu ştiu care e situaţia albinelor în românia (asta poate fi un subiect bun de ziar în caz că şi la noi dispar), dar bănuiesc că guvernul nostru nu şi-ar bate capul şi dacă ar dispărea toţi stupii din ţară. sunt alţii cărora însă le pasă, ceea ce mă bucură. spre exemplu, cei care fac, de departe, cea mai bună îngheţată din lume, haagen-dazs, (preferata mea e macadamia nut brittle). nu strică să daţi o tură pe site-ul lor pentru salvarea albinelor şi să vedeţi ce şi cum. e foarte fain făcut. şi chiar bâzâie albinele!

Bee my friend!