…am o întrebare. ce aţi face pentru dragoste? nu, nu îmi veniţi cu poveşti frumoase, gesturi romantice şi chestii de bun simţ. eu vreau să ştiu ce lucruri rele (după normele sociale, evident) aţi face în numele iubirii? până unde aţi merge? aţi minţi, aţi fura, aţi înşela, aţi ucide? care vă este limita?
vreţi să ştiţi limita mea? de bună seama că vreţi. de altfel, aşa e şi cinstit din partea-mi. întâi să dau, ca mai apoi să primesc. să vă spun, deci, ce am făcut eu pentru dragoste. întâi de toate, am iscodit. am vrut să ştiu tot ce nu era de ştiut şi pentru asta am căutat prin toate cotloanele posibile şi imposibile.
m-am strecurat noapte târziu din pat, de lângă iubit, şi i-am citit mesajele de pe telefon. de la altele, nu ălea de la mine. avea, nu zic nu, chiar prea multe decât era necesar, dar mi-a folosit la ceva că le-am citit? parţial, da. mi-au făcut bine? categoric, nu. aş mai face? nu ştiu sigur. depinde cât de mult voi mai ajunge să iubesc şi dacă mă voi mai simţi înşelată.
am spart apoi adrese de mail. ale altor femei, nu ale lui. ”spart” e mult spus. mi s-a întâmplat să aflu o parte din parolă şi să fac apoi conexiuni. e caz penal violarea corespondenţei altora, veţi zice. ştiu, dar nu mi-a păsat. mai târziu mi-am recunoscut vina şi mi-am cerut scuze femeii în cauză. cum e un om de o mie de ori mai bun ca mine, m-a iertat. ba chiar mi-a zis că în locul meu probabil ar fi făcut la fel. de-aia mi-e foarte dragă azi.
m-a ajutat gestul meu la ceva? parţial, da. dar am suferit ca proasta în toate lunile ălea în care am citit mailurile fetei şi viaţa mea s-a dovedit un chin. aş mai face asta vreodată? în mod clar, nu. e singura chestie pentru care bag mâna în foc că nu aş mai repeta-o. ştiu că nu e bine să spui niciodată, niciodată, dar asta ştiu sigur că nu aş mai face. mi-a fost mult prea ruşine mie de mine, din cauza asta nu aş repeta gestul.
tot în numele dragostei ce i-o purtam, am urmărit persoana iubită după ce ne-am despărţit. nu singură şi nici cu detectivi, ci cu ajutorul prietenilor. mă rog, a unuia singur. grindean, mai exact, ca să fim cinstiţi până la capăt. 🙂 s-a dovedit un acrobat desăvârşit. genul care se poate sui pe garduri sau pe geamurile oamenilor şi se uită în casă fără jenă, după care îţi spune: ”relax. e singur. citeşte”. 🙂
n-a avut loc decât o singură dată această ”expediţie”, dar a fost extrem de amuzantă. în mod sigur aş mai repeta-o ori de câte ori aş putea. mi-a făcut foarte mult bine pentru că am râs cu lacrimi eu de mine şi de ce tâmpenii pot pune oamenii să facă, iar asta m-a ajutat să trec mai uşor peste tot. râsul vindecă, să ştiţi.
de ucis nu am ucis şi nu aş face-o. nu m-aş certa cu ”rivala” în piaţa publică, nu aş înşela, şi nu aş rămâne gravidă intenţionat ca să îl leg pe veci pe bărbatul iubit de mine. şi, foarte ciudat, nu aş face nici chestia cea mai simplă care se face în astfel de cazuri: nu aş ascunde adevărul.
indiferent de ce am făcut sau de ce am simţit, nu am putut să ţin lucrurile în mine şi, mai devreme sau mai târziu (de obicei, mai devreme), le-am spus. în felul ăsta m-am simţit absolvită oarecum de păcate (e şi asta o formă de ipocrizie până la urmă, dacă stau să mă gândesc bine).
cam asta am făcut eu. voi cum staţi?
iar dacă vă întrebaţi ce naiba mi-a venit, răspunsul e simplu. am văzut un film, married life, care m-a făcut să îmi pun întrebare asta. bune şi filmele ăstea la ceva, nu? 🙂