Blogul Licuricei

…când am început blogul ăsta nu-mi închipuiam că mă va ţine atât şi că va aduna atâtea patimi. acum vreo doi ani, în toamnă, eram în redacţie la clujeanul şi alexandra tot povestea despre bloguri. avea unul şi îmi tot arăta ce chestie minunată e. luată de val, am zis atunci într-o doară: „ia, fă-mi şi mie unu'”. şi mi-a făcut.

mi-am dat drumul la scris destul de greu. mi se părea că e total neinteresant ce am de spus, dar nu mă puteam răbda să nu încerc să văd ce iese. eram curioasă de reacţia celor care mă citesc, vroiam să ştiu dacă mă pot descurca pe tărămul ăsta scriitoricesc „la liber”, fără a avea un subiect documentat ca în presă. încercam să câştig oareşce încredere în mine pentru a putea face pasul ăla spre cartea adevărată, pas pe care (cred) orice jurnalist îl visează. încă sunt pe drumul dobândirii încrederii.

la început scriam despre diferite chestii, nu doar despre mine. îmi dădeam cu părerea şi făceam pe deşteapta (şi acum mai fac, dar nu aşa de des. n-am încotro, din moment ce sunt deşteaptă 😀 ). până când, într-o zi, după ce am scris un post despre bărbaţii din viaţa mea, mihnea mi-a spus să las naibii textele politice şi de alt fel, că oricum nu mă pricep, şi să mă concentrez pe mine şi trăirile mele. că acolo am ceva de spus.

întotdeauna am respectat părerile lui mihnea, chiar dacă nu am fost mereu de acord cu ele. de data asta însă, am fost de acord pentru că mi-am dat seama că mă simţeam cel mai bine atunci când scriam despre ce simt, cine sunt, ce cred, ce am trăit. mi-era (şi îmi este) extrem de uşor să pun pe hârtie şi să mă joc cu cuvinte, stări, fapte pe care le-am experimentat. îmi place să fac asta.

şi mi-am mai dat seama de o chestie: când scriam despre mine şi situaţiile care mă făcuseră să mă simt rău, treceam mult mai uşor peste ele. chiar dacă aveam impresia că îmi sunt confuze şi neclare în minte, situaţiile cu pricina îşi găseau singure matca pe măsură ce tastam. aşa că, a scrie despre mine mi-a devenit o chestie extrem de la îndemână şi utilă cumva.

o prietenă bună mi-a spus că sunt egocentrică şi că e deranjant că vorbesc doar de mine şi iar de mine. ştiu că-i aşa, dar nu-mi pasă. am o doză foarte mare de egoism în mine şi în ochii mei contez în primul rând eu, după care restul. lucrurile trebuie să se întâmple întotdeauna cum vreau eu, iar dacă nu se întâmplă aşa, nu sunt bune.

trebuie să primesc ce vreau în modul în care vreau, altfel nu sunt împăcată. nu ştiu să mă pun în papucii altora, deşi am încercat. judec lumea des şi o fac după propriul meu sistem de valori care nu lasă loc de al altora. când iubesc, spre exemplu, vreau să fiu iubită înapoi în modul în care înţeleg eu să fiu iubită, nu altfel. dacă nu se întâmplă aşa, e ca şi cum nu aş primi dragoste deloc. pot accepta că oamenii iubesc diferit, dar să o facă cu alţi oameni, nu cu mine. din punctul ăsta de vedere nu sunt foarte deşteaptă şi am pierdut de multe ori. 🙂

mi s-a mai spus că punând „la vedere” tot ce am trăit, tabloidizez, trivializez şi îmi minimalizez sentimentele. şi nu doar ale mele, ci şi a celora despre care scriu. nu sunt de acord cu asta. eu cred că a scrie despre trăirile mele e cea mai bună dovadă că au contat extrem de mult în viaţa mea şi că nu sunt deloc nişte nimicuri de aruncat la groapa de gunoi a uitării.

de asemenea, nu sunt de acord că aduc un prejudiciu de imagine bărbaţilor despre care povestesc. eu scriu cu drag despre ei. chiar scriu cu drag. şi când scrii cu drag nu poţi trivializa. în plus, nu mint. scriu exact aşa cum văd eu lucrurile şi cum le-am simţit atunci când s-au întâmplat. nici măcar nu încerc să pozez în victimă, ci să povestesc nişte lucruri în legea mea. şi nici nu îmi trăiesc viaţa în aşa fel încât să o pot pune pe blog. o trăiesc pur şi simplu. după care o scriu, dacă simt nevoia.

so, mă puteţi aprecia, iubi, urî sau desconsidera pentru asta. eu aş vrea să mă iubiţi. dar în felul meu, evident, că altfel nu contează. 😀