Blogul Licuricei

…uneori visez sentimente. nu e vorba de poveşti cu personaje bine definite care să mă facă veselă sau tristă, ci de stări şi emoţii pur şi simplu. sufăr în somn fără să mă chinuie vreo persoană anume, mă bucur şi râd fără să ştiu de ce, sau mi-e o teamă cumplită chit că nu e nimeni în vis care să mă sperie. totul se întâmplă cu o intensitate atât de mare încât dimineaţa, când mă trezesc, stările acelea le port încă în mine şi mă definesc cel puţin în prima parte a zilei.

aşa se face că azi-noapte am visat tristeţe amestecată cu furie şi durere şi m-am trezit cu sentimentul clar că trebuie să sparg ceva sau să urlu până nu mai pot, ca să mă descarc. cum de mai bine de două săptămâni nu dorm acasă (am din nou grijă de pirli şi m-am mutat cu dumnealui), nu am îndrăznit să iau niciun pahar sau farfurie din casa prietenilor mei şi să le dau de pământ.

am ieşit din casă şi am intrat în primul magazin ce mi-a ieşit în cale. era o alimentară. nu aveau căni şi nici pahare. m-am uitat de jur împrejur pe rafturi să văd ce poate fi mai uşor de spart. borcanele cu dulceaţă sau conservele era păcat să le distrug, aşa că m-am uitat la sticlele cu băutură. aveam de unde alege. vin, bere, vodcă, lichior, rom – o adevărată desfătare.

am ales două sticle de bere ursus. niciodată nu mi-a plăcut ursus, aşa că putea fi sacrificată. fata de la casă s-a uitat cam ciudat la mine. de înţeles, de altfel – era luni, la 8.30 dimineaţa şi eu cumpăram bere. nu mi-a păsat. de fapt, de-abia aşteptam să spună ceva ca să mă răstesc la ea. n-a zis. mi-am luat berile şi m-am întors acasă.

m-am dus rapid în grădină unde ştiam că există locul ideal de spart sticle, ascuns între copaci şi cu o mică alee din ciment. am trântit sticlele cu putere, una după alta, şi am urlat cât am putut: „FIR-AR EA A DRACULUI DE VIAŢĂ!!!”. zgomotul sticlei sparte în mii de bucăţi a fost cel mai plăcut zgomot al dimineţii, iar berea rece care mi se scurgea pe picioare a completat de minune senzaţia de răcorire sufletească.

mi-a părut o secundă rău că nu am luat mai multe sticle. am mai stat un pic cât să respir şi să mă uit cum sclipesc în soare cioburile de pe jos. după care m-am dus sus, am adus mătura şi făraşul şi am curăţat locul faptei. m-a bufnit râsul când mi-am dat seama câte pregătiri am făcut pentru a mă descărca „spontan”. nici dacă gândeam crima perfectă nu eram atât de meticuloasă.

am lăsat locul curat ca în palmă, doar cu un iz uşor de drojdie amară. am urcat în casă, mi-am făcut duşul de rigoare şi am pornit liniştită spre job. când am ajuns în piaţa muzeului şi am trecut prin dreptul bisericii franciscane, preferata mea, m-au lovit remuşcările. îmi înjurasem viaţa şi, la urma urmei, nu era ea chiar atât de rea.

m-am întors din drum şi am intrat în biserică. foarte rar fac asta. eu şi Dumnezeu avem o relaţie aparte. ne respectăm reciproc şi nu ne amestecăm unul în viaţa celuilalt nici măcar atunci când avem nevoie. de data asta însă am zis că poate nu strică să discutăm un pic. aşa, ca între vechi cunoscuţi.

biserica era goală şi luminoasă. m-am aşezat pe una din bănci, după ce m-am lovit zdravăn la degete în treapta de lemn tare. „ăsta-i semn”, mi-a trecut prin minte. am stat şi m-am uitat în jur încercând să simt liniştea. nimic. prea mare vânzoleală şi agitaţie în capul meu. Dumnezeu nu dădea nici el semn că ar avea nevoie de vreun sfat de la mine, aşa că am ieşit afară.

totul era ok. săptămâna putea să înceapă.